Mă mutasem de puțină vreme, la începutul lunii martie, anul trecut, în apartamentul de pe strada Teilor, numărul opt. Fericit că, în sfârșit, aveam casa mea, am făcut primul lucru firesc: mi-am pus numele pe ușă — mecanic auto autorizat: Ionuț Moșneagu. Renovarea a durat doar câteva zile. Era un confort III: douăzeci de metri pătrați cu totul, o baie minusculă, fără cadă, unde puteai să te piși în timp ce făceai duș, iar apa se scurgea direct pe gresia albastră, printr-un sifon în mijloc. Pereții îi văruisem în alb, să pară mai spațios, dar blocul era o cutie de conserve. Îi auzeam pe vecinii din stânga, din dreapta, de sus, de jos, și chiar pe ai lor, dar pe aceștia din urmă îi ignoram — nu erau chiar cămașa de pe corp.

Cel din dreapta era mereu plecat — dinspre el aveam liniște. Pe cel din stânga, deși nu-l văzusem niciodată, ajunsesem să-l cunosc mai bine decât pe un prieten. Îi învățasem programul casnic pe de rost și, cel mai probabil, el pe al meu. Mă obișnuisem cu toate sunetele din apartamentul lui, aproape că nu mă mai deranja nimic. Dimineața nu-mi mai puneam ceasul să sune—era suficient al lui, suna chiar și sâmbăta, la cinci și jumătate fix. Când își termina dușul, știam că e șase și trebuie să mă ridic din pat.

În acea jumătate de oră îl auzeam cântând. Mereu Bruce Springsteen, cel mai des Born to Run, lungind obsesiv ultimul vers cu vocea lui gravă. La început, aveam impulsul de a-i striga să tacă dracului sau măcar să cânte mai încet, dar, în timp, mi-a devenit simpatic. Mă obișnuisem. Când mă trezeam înaintea lui, îmi plăcea să ghicesc ce piesă va urma, cu aceeași întrebare care îmi invada mintea: I’m on Fire? Sau poate Drive All Night, piesa care îi ieșea cel mai bine. Dacă o nimeream, nu puteam să mă abțin și simțeam o bucurie ciudată, aproape copilărească, ca și cum aș fi câștigat un mic pariu cu el, fără să fac parte din joc.

Erau și dimineți când se trezea prost dispus. Știam asta după cum înjura tot ce-i ieșea în cale. Avea un repertoriu de sudalme delicios la adresa celor care proiectaseră și construiseră mizeria aia de bloc. Îl ascultam și-i dădeam dreptate. Ba uneori chiar îi completam nemulțumirile cu ale mele. Cel mai tare mă enerva că baia nu avea aerisire—dacă te trecea o treabă puturoasă, după vreun chef, mirosea în toată casa. Și dacă ți se întâmpla să-ți vină cineva în vizită chiar atunci, îl omorai, nu alta, cu duhoarea.

El pleca la șase jumătate, după ce își bea cafeaua. Când ieșeam eu de la duș, îi auzeam cheia în ușă. După-amiaza, de multe ori era acasă când ajungeam și mă învioram imediat, alteori venea mai târziu și deveneam nesigur, întrebându-mă pe unde umblă, cu cine. De obicei, sâmbăta seara, dacă nu ieșea, se uita la filme pentru adulți. Știam după sunetele din apartamentul lui, un fel de murmur adânc și ritmat. Și o neliniște mi se instala în piept. Închideam ochii și începeam să mă gândesc la el într-un mod ciudat, imposibil de definit. Nu știam ce mă atrage la acest om, dar îmi venea să mă apropii de perete, să-i vorbesc, să aflu mai multe despre ce se întâmpla acolo, dincolo de acele zvonuri de noapte. Mă frământam, dar rămâneam mereu la limita acelei dorințe de a ști mai mult. Eram tot mai interesat de el și nu-mi puteam explica cum de nu ne întâlnim niciodată. Mă înnebunea ideea că poate ne ocolim voit, de teama unei realități care s-ar putea să ne dezamăgească.

Duminicile, de regulă, eram amândoi acasă. Îl auzeam cum urmărea Formula 1, desfăcând peturi de bere și strigând din toți rărunchii:

— Hai, Leclerc! Dă-i, mă, dă-i!

Alteori:

— Hai, Hamilton, rupe-i!

Vocea lui umplea pereții subțiri, tremura de emoție, iar eu stăteam în pat cu televizorul dat la minim, ca să-l aud mai bine. La început nu înțelegeam nimic. Cine era Leclerc? Cine era Hamilton? Ce importanță avea? Dar îl simțeam cum trăiește fiecare viraj, fiecare depășire ca pe o luptă personală, cum bucuria sau disperarea îi explodau în piept și prin gura larg deschisă, și nu puteam să nu fiu atras și eu în vârtejul ăsta. În timp, am început să învăț numele, să-i recunosc favoriții, să-i aștept cu sufletul la gură strigătele. Devenisem dependent de pasiunea lui. Nu-mi mai puteam închipui duminicile fără Formula 1, fără emoțiile transmise prin perete, fără numele acelea pe care, încet-încet, ajunsesem să le rostesc și eu în gând, ca pe niște incantații. Hamilton, Leclerc… nume care acum îmi provocau fiori, doar pentru că erau spuse de el, vecinul meu nevăzut. Atât de tare mă acomodasem cu prezența lui, încât nu îmi puteam închipui cum ar fi să locuiesc acolo fără el. Îi dădusem și un nume, Jimi. Îi vorbeam în timp ce găteam sau mă surprindeam gândindu-mă la el peste zi, ca la o iubită, gânduri tulburătoare, care nășteau în mine ceva necunoscut, inexplicabil.

Foarte rar îi bătea cineva la ușă, și atunci vorbea în șoaptă. Aproape niciodată nu invita pe cineva înăuntru, iar dacă o făcea, erau de obicei bărbați. Doar o dată sau de două ori au venit femei. Și atunci ciuleam urechile, să prind fiecare mișcare. Mă miram cât de mult se controla când vorbea cu ele—aproape că nu-l recunoșteam. Avea o voce plăcută, de bărbat manierat, și începusem să mi-l închipui ca fiind înalt, bine făcut, cu un aer masculin puternic.

Apoi, timp de două săptămâni, în august, n-am mai auzit niciun sunet. Am fost îngrijorat, trist, aproape bolnav la gândul că poate s-a mutat. Nu-mi mai găseam locul, liniștea mi se părea dureros de grea. În cea de-a doua sâmbătă de singurătate, mi-am umplut frigiderul cu beri, să mă îmbăt și să dorm, să nu mă mai gândesc la el. Dar n-apucasem să o beau pe a treia, când i-am auzit ușa deschizându-se. Am simțit o fericire absurdă și am început să repet în gând câteva replici de bun venit. Mă încurajam să sparg în sfârșit gheața dintre noi, să îl invit la o bere sau să o bem chiar la el.

Apoi am auzit și un glas de femeie și am ciulit urechile:

— Ai și tu un foc, dragule?

— Vezi pe etajeră sau în bucătărie, precis e pe undeva.

— Dar ceva de băut?

— În frigider, Iulia.

Iulia. Deci o chema Iulia. M-a lovit gelozia și curiozitatea deopotrivă. Lipsise două săptămâni și acum aducea acasă pe una cu care vorbea atât de familiar? Stăteam paralizat lângă perete, așteptând fiecare mișcare, fiecare sunet. I-am auzit împingând un scaun, pe ea chicotind.

— Da, da, nu te opri!—îl îndemna, iar el gemea înfundat.

N-am mai suportat și am ieșit din apartament. Trebuia să știu cine e femeia. M-am oprit în dreptul ușii lui, gata să bat, dar m-am răzgândit. Ce dracu’ făceam? Nu era treaba mea. Holul era lung, întunecat și pustiu. Trebuia să renunț la obsesia asta, dar nu înainte să mă conving. M-am aplecat să mă uit pe gaura cheii, exact când el se pregătea să o penetreze, din picioare, și ea s-a rezemat de ușă, împingând cu șezutul cheia în afară. Fix în ochiul meu.