Lumea crede că cel mai rău lucru la abator e să vezi cum mor animalele, unul, două, o sută, o mie, zi după zi, fără încetare, sub ochii tăi. Eu zic că nu-i așa. La abator, cu moartea te obișnuiești cel mai repede.

Cât a trăit mama, n-am fost niciodată la tăiatul porcului. Tata se ducea în fiecare an s-o ajute pe bunica și ne-ar fi luat cu el pe mine și pe fratele meu Mihnea, dar mama nu era de acord. Nu i-am auzit pe ai mei discutând vreodată pe tema asta, nici nu-mi amintesc să ne fi întrebat cineva dacă am fi vrut să mergem sau nu. Se înțelegea cumva de la sine că noi nu aveam ce căuta acolo și asta era tot.

Eu unul nici nu-mi doream cine ştie cât să merg. De fapt, aș fi vrut să nu plece nici tata. Se întâmpla ceva ciudat când își luau ai mei la revedere unul de la altul. Mă apuca un fel de neliniște când începeau să pregătească bagajele şi să împacheteze cadourile pentru bunica și pentru verii mei de la țară. Mihnea se aşeza pe covor ȋn mijlocul camerei şi ştiam după cum ȋşi mişca buzele că ȋi povestea Piratului, căţelul lui de pluş, tot ce se ȋntâmpla. Cel mai rău era când vedeam valiza la uşă şi pe ai mei stând îmbrățișați multă vreme, sau așa mi se părea mie, că stăteau îmbrățișați multă vreme, abia rostind din când ȋn când câte ceva fără rost, ai grijă de tine pe acolo, şi voi, să vă ȋmbrăcaţi bine când ieşiţi, o să fie şi aici ger.

Apoi tata lua valiza şi pleca. Mama ȋncuia uşa ȋn urma lui, iar Mihnea şi cu mine alergam ȋn balcon ca să ȋl vedem când ieşea din bloc. Ȋl strigam și el se uita ȋn sus spre noi şi ne făcea cu mâna, se urca ȋn maşină şi pornea motorul. Fiatul nostru albastru cotea pe aleile dintre blocuri până când dispărea după chioşcul de legume şi fructe, iar noi intram ȋn casă. Când păşeam peste pragul balconului ȋnapoi ȋn sufragerie, Mihnea mă lua de mână. Nu era nevoie să-mi spună nimic. Ȋn acele cinci minute cât ne ȋntorseserăm cu spatele, casa se schimbase. Degeaba erau acolo mobilele şi cărţile din bibliotecă şi jucăriile noastre ȋntinse peste tot, dacă tata nu era ȋn fotoliul lui sau aşezat la birou, ci undeva pe un drum care ȋl ȋndepărta de noi.

Ȋn alea trei zile, mama nu ne bătea prea tare la cap să ne facem lecţiile sau ordine ȋn cameră. Nici ea nu ȋşi lua de lucru acasă, iar ȋn bucătărie nici nu punea piciorul. Mergeam toţi trei la muzee, mâncam în oraș, ne plimbam ore ȋn şir prin parc sau prin cartiere pe care nu le cunoșteam. Vineri sau sâmbătă seara ne îmbrăcam frumos și mergeam la teatru sau la un concert. Erau atâtea de făcut şi de descoperit, ȋncât uitam de neliniştea care mă cuprinsese când plecase tata. Doar că neliniştea rămânea ascunsă acolo, ȋnăuntru, şi când ieşea din nou la suprafaţă, cine ştie din ce cauză, ȋmi strica tot cheful. Atunci mama se uita lung la mine şi mă ȋntreba de ce eram bosumflat, iar eu nu ştiam ce să-i spun sau, mai bine zis, nu ştiam cum să-i spun că parcă ne pândea un pericol când tata nu era cu noi.

Când se întorcea tata duminică seara, neliniștea dispărea cu totul și lucrurile se așezau iar la locul lor. Noi îi povesteam tot ce se ȋntâmplase cât fusese plecat și el ne punea o mie de întrebări, dar nu ne spunea niciodată cum fusese la tăiatul porcului şi ce făcuse el acolo. Nici nu ne prea interesa. Doar când îi auzeam pe colegii mei lăudându-se la şcoală cum fuseseră ei la țară, cum îi ajutaseră pe cei mari să prindă porcul care alerga prin bătătură, cum îl înjunghiase cineva priceput la asta, cum aduseseră paie să-l pârlească, câte kilograme avusese, cine avusese cel mai bun cuțit, ce gust avea șoriciul proaspăt, cum se strângea toată familia la pomana porcului, atunci mi se făcea și mie ciudă că nu mersesem cu tata. Degeaba le-aș fi zis băieților că eu fusesem la o expoziție de pictură. De acolo nu aveam nimic de povestit.

La abator, la început, cel mai greu e să te ții tare să nu ți se întoarcă mațele pe dos din pricina mirosului. În țarcuri nu-i așa rău, mai ales dacă ai crescut la țară, ca mai toți cei care lucrează aici. E doar miros greu de bălegar, de paie ude călcate ȋn picioare și de animal viu. La ȋnjunghiere, te izbeşte mai degrabă culoarea decât mirosul sângelui: e roşu ȋnchis şi cald şi mult. Abia la opărire ȋncepe să miroasă a moarte. Aburii clocotiţi cu miros greţos de păr fierbinte de porc se lipesc de tine, ȋţi umezesc faţa şi ȋţi udă părul pe sub căciulă şi bonetă. În dreptul cuptorului de pârlire ți se face rău de-a dreptul de la duhoarea de piele arsă. La abator, pârlirea unui porc durează doar zece-cincisprezece secunde, dar e destul ca pielea să se acopere de scrum care trebuie mai ȋntâi răzuit, să se ia grosul, apoi şters cu nişte perii mari şi aspre. Şoriciul rămâne rumen şi curat, iar aerul pe care ȋl respiri se umple de fire ȋnecăcioase de cenuşă. La eviscerare miroase a sânge și uneori, rar, ce-i drept, a maţe murdare. Abia la noi, la despicare carcase, începe să miroasă a carne, dar nu aşa cum miroase un kilogram de carne luat de la măcelărie şi adus acasă, ȋn bucătărie, ci sufocant, aşa cum pot să miroasă doar sute sau mii de kilograme de carne puse laolaltă. În camera frigorifică mirosurile se mai potolesc, iar în tunelul de frig nu mai miroase a nimic, sunt minus douăzeci de grade acolo, ți se taie respirația de cum intri și simţi cum ţi se fac ţurțuri pe dinăuntru, din nas până ȋn mijlocul pieptului. Și peste tot prin abator se dă cu niște detergenți care nu şterg niciunul din mirosurile astea, ci doar te ard parcă pe nări și pe gât.

Cu vremea mirosul de abator intră în tine, mai întâi în haine, apoi în păr, în palme, în subțiori, de parcă te-ai fi tăvălit în duhorile alea ca un porc în noroi. Luni de zile porți mirosul ăla în nări, de nu mai poți să mănânci sau să mergi pe stradă sau să te culci cu o femeie fără să te gândești la el. Dar până și cu mirosul te obișnuiești. Trece o vreme şi parcă ți se îngroașă ceva pe dinăuntrul nasului și nu-l mai simți. Muncesc aici de cinci ani și mă jur, cu ce nu poți să te obișnuiești niciodată la abator sunt sunetele.

Mama și tata ascultau tot timpul muzică. Oricare din ei se trezea primul alegea un CD, dădea drumul la muzică și făcea cafea. Noi ne trezeam ba cu Miles Davis, ba cu Brahms, ba cu Ella Fitzgerald, ba cu Elgar, ba cu Elton John, ba cu Nicu Alifantis, ba cu Queen, ba cu Holograf, ba cu Leonard Cohen, aşa că ȋncepeam fiecare dimineaţă altfel. Doar mirosul de cafea era același în fiecare zi. Uneori ascultam un singur CD toată ziua, mai ales dacă era nou, de nu ştiu câte ori, ȋn buclă, până când unul dintre noi zicea că nu-l mai suportă, dar nici atunci muzica nu dispărea, ci se punea alt CD. Alteori, muzica se tot schimba de-a lungul zilei şi odată cu ea se schimbau şi lucrurile despre care vorbeam, şi gesturile şi vocile noastre, ba chiar şi felul ȋn care se mişcau luminile şi umbrele pe pereţi şi pe tavan.

Mama și tata ne explicau mereu câte ceva. Prima mea amintire e cu ei doi într-un muzeu. Mama avea burta mare și știam că acolo înăuntru era frățiorul meu. Eu eram mic şi mă dureau picioarele și aș fi vrut să mă ia mama în brațe, dar îmi tot spuneau că nu se putea. Mi-a venit să plâng şi atunci tata m-a săltat pe umeri și s-a apropiat aşa de mult de perete, ȋncât aproape am dat nas ȋn nas cu alt copil. Se vedea că era un copil cuminte, care nici măcar nu se mişca din loc. Era cam trist, cu ochi ciudați, mari și negri. Mama a ȋnceput să ȋmi povestească ceva despre portretul ăla sau despre pictor, nu mai ţin minte ce. Îmi amintesc doar vocea ei și gândul că pe mama o ascultam toți, și eu, și tata, și frățiorul meu care nu se născuse încă, și copilul din tablou.

Mama și tata dansau. Își vedea fiecare de treburile lui prin casă și deodată te trezeai că începeau să danseze, în hol sau în sufragerie sau în bucătărie, unde se nimerea. Când mergeam la mare și ieșeam seara la vreun restaurant cu muzică live, ei erau primii pe ring. La petreceri sau la nunți dansau tot timpul, sau cel puțin așa mi se părea mie. Mătușile și prietenele mamei se minunau cât de bine se potriveau ei doi și pe noi ne mângâiau pe cap și ne spuneau să luăm exemplu de la tata. Mama şi tata ştiau tot felul de figuri care mie mi se păreau groaznic de complicate. Mi-i amintesc odată, nu mai știu unde eram, singuri pe un ring mare de dans. Toată lumea din jur stătea obosită pe la mese, iar Mihnea și cu mine eram pe jumătate adormiți. Ei doi se învârteau în cercuri mari, mama râdea și făcea piruete, era înaltă și subțire, i se rotea fusta ca la dansatoare și din când în când tata o ridica în aer și cineva de la o masă aplauda și striga ceva. Mihnea stătea cu capul sprijinit pe brațul drept îndoit pe masă, ai fi zis că moţăie, dar de fapt nu-și lua ochii de la ei. Se încrunta doar când strigau cei de la mese, de parcă ar fi fost la un concert sau la operă și l-ar fi deranjat niște spectatori gălăgioși.

Doar la nunțile sau chefurile cu familia tatei nu prea dansa mama. Intra și ea în horă, o dată, de două ori, dar după aia dansa într-un colț, cu copiii mici, sau se așeza la masă cu bătrânii care nu se mai încumetau să joace. Tata stătea o vreme pe lângă ea, până veneau surorile și verișoarele lui și-l luau cu ele.

– Hai du-te și tu, Carina, mamă, îi zicea bunica din partea tatei, buna, cum îi ziceam noi. Că doar te-a învățat și pe tine Ionică să joci. Ești fată tânără, e păcat de tine să stai cu babele.

– Nu știu eu așa de bine pașii, mamă Florica. Zău că-mi place mai mult să mă uit, uite cumnatele ce frumos dansează, parcă nici nu ating pământul.

După ce jucau, tușile se întorceau la masă transpirate și roșii la față, își mai puneau ceva în farfurie, un copan de pui sau o bucată de cârnat iute şi nişte cartofi, oftau și își scoteau din picioare pantofii cu tocuri înalte şi vârfuri ascuțite. Mihnea mă trăgea ușor de mânecă sau venea să se sprijine de mine și-mi arăta cu un semn din cap pe care doar eu îl vedeam, sau așa mi se părea mie atunci, pantofii aruncați pe sub masă.

– Mami, de ce s-a descălțat tușa Mia? o întrebam eu pe mama.

– Pentru că a obosit și o dor picioarele.

– Și pe mine mă dor picioarele, pot să-mi scot și eu pantofii?

– Nu, te rog frumos, stai cuminte cu pantofii în picioare.

– De ce?

– Tu ne vezi pe tata sau pe mine scoțându-ne pantofii? îmi șoptea mama la ureche. Hai, fii cuminte, te rog. Mai bine ieșim puțin în grădină, ce zici, vrei?

Tata s-a născut ȋntr-un sat din Bărăgan. Maică-sa l-ar fi vrut popă la biserică, taică-su îl vedea contabil la CAP, dar el trăgea tare să ia note mari, să meargă la facultate. Surorile lui s-au măritat de cum au terminat liceul și au ajuns să se certe ca chioarele pe o bucată de grădină, de nu și-au mai vorbit nu ştiu câtă vreme. Tata s-a ȋnscris la facultate la Cluj, cât mai departe de casă se putuse, cu gândul să lase cu totul în urmă ograda cu găini şi raţe, coteţul porcilor, gumarii înnoroiați, spălatul pe sponci cu apă scoasă din fântână și casa cu closet în curte. A intrat din prima şi a muncit pe brânci, nu numai ca să ia bursă, ci mai ales ca să primească repartiție ȋntr-un oraş mare, preferabil chiar la Bucureşti. O vreme a crezut că se rupsese cu totul de sat. Mergea la ai lui în vacanțe, ȋşi vizita toate rubedeniile, dar după trei-patru zile îl apuca neastâmpărul şi abia aştepta să se urce ȋn tren şi să se ȋntoarcă la Cluj. A terminat facultatea al doilea sau al treilea după șeful de promoție și a prins un post în București, aşa cum visase. Nici prin cap nu-i trecea să se întoarcă vreodată să trăiască la țară.

Toate astea le-am aflat mult după ce a murit mama, din vorbe aruncate ici și colo de bunicii de la Cluj sau de surorile tatei. Când am crescut eu cât să-mi dau seama ce și cum în familia mea, deja se întâmplase ceva ce-i schimbase tatei gândul. Ȋi murise tatăl, bunicul nostru de la ţară. După ce l-au ȋngropat, tata a ȋnceput să se ducă tot mai des pe la buna, s-o mai ajute cu câte ceva, să le mai ȋmpace pe surorile lui când se luau la harţă, să mai repare un gard, să mai obţină câte o hârtie de la primărie. Noi nu mergeam aproape niciodată cu el. Mama era ocupată la birou, iar Mihnea şi cu mine aveam școală și meditații la engleză și lecții de înot. Vacanțe la țară n-am făcut. Cum se termina trimestrul şcolar mergeam toți patru la buna, dar nu rămâneam mai mult de trei sau patru zile. Buna se ruga de ai mei să ne mai lase pe Mihnea și pe mine cu ea, măcar o săptămână, două, dar întotdeauna restul timpului era planificat de dinainte și bătut în cuie. Ne duceam în tabără sau mergeam cu mama şi cu tata la mare sau la munte, vizitam cetăţi medievale sau făceam turul bisericilor fortificate din Transilvania, dar cel mai mult stăteam la ceilalți bunici, la Cluj.

Bunica Iulia și bunicul Camil stăteau ca și noi într-un apartament de bloc, erau profesori și se îngrijeau să ne facem temele de vacanță, să citim lecturile suplimentare și să facem rezumate, să mergem la muzeu și la grădina botanică. Casa lor era plină de cărţi, de culegeri de fizică și de partituri. Bunica Iulia era profesoară de pian. Avea răbdare să cânte aceeaşi bucată muzicală de o sută de ori, dar făcea altă prăjitură ȋn fiecare zi. Bunicul Camil preda fizică la liceu, dădea meditaţii pentru admiterea la facultate şi ȋn timpul liber cânta la vioară. Se lamentau amândoi că mama nu reuşise să ȋnveţe să cânte la niciun instrument, se întrebau mereu cu cine semăna ea aşa fără strop de talent, că doar la ei în familie toată lumea făcuse muzică. În schimb, nu mai conteneau cu laudele pentru tata, care avea ureche muzicală formidabilă și o voce de bariton excepţională. Se jurau că, dacă i-ar fi descoperit cineva talentul la vreme, ar fi ajuns departe. Cum se poate, ziceau, ca în satul unde a făcut băiatul ăsta școala să nu fi fost chiar nimeni, un învățător, un preot, un profesor de muzică, absolut nimeni care să-și fi dat seama ce talent uriaş avea. Ar fi putut să ajungă să cânte pe orice scenă din lumea asta dacă ar fi fost îndrumat la vreme. Așa, tata se făcuse inginer şi nu urcase ȋn viaţa lui pe nicio scenă, nici măcar la casa de cultură a studenţilor, darămite la Milano sau la New York. Fredona arii din opere prin casă, cânta la petrecerile cu prietenii sau când mergea cu noi cu colinda de Crăciun şi atât. Doar când era la buna, la țară, cânta tot timpul, tare, de se auzea din vecini.

De la bunicii de la Cluj am aflat că mama și tata se întâlniseră la Operă și asta împotriva oricăror probabilități. În primul rând pentru că tata n-ar fi trebuit să fie în seara aia la niciun spectacol, ci la cămin, cu nasul în cărți, îngrășând porcul, cum s-ar zice, că era în sesiune și a doua zi avea examen. Nici mama n-ar fi trebuit să stea pe ultimul rând de la balcon, fiindcă bunicii aveau abonamente cu locuri în lojă sau la parter, unde tata n-ar fi putut nici măcar să viseze să-și ia bilet din bursa lui prăpădită de student. Dar tata pusese nu știu ce pariu tâmpit cu un coleg și din cauza asta ajunsese în seara aia la Operă cu ultimele două cursuri de învățat pentru examen în buzunar, iar mama venise la spectacol cu nişte colege de facultate și se încăpățânase să-și ia bilet lângă ele, sus la cucurigu. În seara aia s-au văzut pentru prima oară, s-au îndrăgostit unul de altul și asta a fost tot. Nu mi s-a părut niciodată stranie povestea lor. De fapt, când eram mic, mi se părea absolut normal să te îndrăgostești la Opera din Cluj. Doar mi se întâmplase și mie.

Eram în clasa a III-a, în vacanța de Crăciun. Am văzut-o de cum ne-am așezat la locurile noastre. Stătea lângă mama ei, chiar pe scaunul din fața bunicii. Era cam de vârsta mea, cred, sau poate ceva mai mică. Avea părul lung, blonziu, și o bentiță subțire, cu o fundă mică într-o parte. Se tot foia pe scaun, se mai ridica în picioare, se uita curioasă în jur și se întindea din când în când spre mama ei, să ȋi spună ceva la ureche. Eu stăteam în dreapta bunicilor, la dreapta mea stătea Mihnea, lângă el mama și apoi tata. Ȋn afară de mine, nu a băgat-o nimeni în seamă. Bunicii își căutau ochelarii de aproape ca să citească programul de sală. Mihnea se uita la două cucoane ȋmbrăcate ca la nuntă care arătau cu degetul spre cutele cortinei, undeva sus, deasupra scenei, şi ziceau că ar fi trebuit să facă cineva ceva, că se vedea praful de la o poştă. Aşa am aflat şi eu că praful nu se ştergea doar la noi acasă, ci şi la Operă. Mama vorbea cu o doamnă care stătea ȋn spatele ei, iar tata zicea, nu mai ştiu de ce, că soprana se pregătea să-l ȋnghită pe tenor.

Toată seara am stat cu ochii la fata blonzie cu bentiţă, mă mir că mama şi bunica nu și-au dat seama şi nu m-au tras de mânecă să nu mă mai zgâiesc aşa la oameni. Mă tot gândeam cum să fac să mă bage ȋn seamă. La şcoală ar fi fost simplu, i-aş fi luat bentiţa şi aş fi fugit cu ea. Dar la Operă nu puteai să faci aşa ceva şi oricum eram deja aşezaţi pe scaune şi nu aveam unde să fug. Ȋn buzunarele de la hainele ‘frumoase’ aveam doar o mașinuță dintr-un ou Kinder cu surprize. Aş fi putut să i-o arăt dacă ar fi fost băiat, dar nu eram sigur că ar fi mers cu ea, că toată lumea ştia că pe fete nu le interesează maşinile. Abia așteptam pauza, speram că mama ei se va întoarce spre noi, poate era vreo elevă a bunicii sau vreo fostă colegă a mamei. Aşa, ar fi intrat în vorbă cu ai mei, ne-ar fi întrebat cum ne cheamă pe Mihnea şi pe mine şi ne-ar fi prezentat-o pe fata cu bentiţă. Apoi cei mari s-ar fi pus pe vorbă și nouă ne-ar fi spus să mergem în foaier, să ne jucăm toţi trei, cu condiția să fim cuminți și să nu care cumva să ne treacă prin cap să alergăm pe culoare sau pe scări. Spre disperarea mea, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Au trecut și prima pauză, și actul al doilea, și a doua pauză, iar ea nici nu se uitase spre mine. Măcar dacă soprana l-ar ȋnghiți odată pe tenor, ȋmi ziceam, asta cu siguranţă i-ar face pe oameni să se ȋntoarcă şi să vorbească unii cu alţii, chiar dacă nu se cunosc.

Ȋn ultimul act, tenorul și-a cântat aria și pe ultimele note și-a aruncat brațele în sus, aşa cum numai un tenor la Operă putea să facă. Niciunui adult nu i-ar fi trecut prin cap să se poarte aşa ȋn viaţa reală. În aceeași clipă și-a ridicat și ea brațele la fel, cu acelaşi gest de fericire ca al tenorului care tocmai aflase că soprana era ȋndrăgostită de el, deci nici gând să-l mănânce. De fapt chiar muzica te făcea să vrei să-ţi arunci așa brațele în sus, parcă nici nu se putea altfel. Și totuși, la Operă nu puteai să te comporţi oricum ȋţi venea. Adică tenorii pe scenă aveau voie, dar spectatorii nu. Ei puteau doar să aplaude și nici asta oricând aveau ei chef, ci numai la finalul unei arii și la sfârșitul fiecărui act. Spectatorii trebuiau să stea cuminți, nu aveau voie să se foiască pe scaune sau să-i imite pe artiștii de pe scenă. Bunicii şi mama şi tata ȋmi repetaseră lucrurile astea de sute de ori, aşa că mi s-a tăiat respirația când am văzut-o. Eram sigur că bunica o să se supere şi o să ȋi spună să se potolească. Bunicii nu acceptau nicio abatere de la regula cuminţeniei la spectacole. Mereu se ȋncruntau şi clătinau din cap când aplauda cineva aiurea sau când cei care aveau locuri la mijlocul rândului intrau în sală după ce se stingeau luminile. Cel mai tare se enerva bunicul Camil când trebuia să facem loc cuiva care habar nu avea că scaunele cu numere cu soț erau în dreapta sălii și cele fără soț erau în stânga. Ăştia deranjau un rând întreg cu bâjbâielile lor, mergeau ȋnainte cu capu-n traistă, fără să se uite cu atenţie la numere, doar ca să o pornească ȋnapoi şi să ridice iar pe toată lumea ȋn picioare când ȋşi dădeau ȋn sfârşit seama că aveau bilete în cu totul altă parte.

Dar ȋn seara aia bunicii nu s-au supărat. N-au zis nimic, ci au zâmbit de parcă ar fi găsit foarte amuzantă toată treaba. Inima mea a rămas agățată de gestul acela brusc, neașteptat, nepotrivit, de brațele ridicate în sus, într-un v larg, cu coatele întinse, cu palmele desfăcute spre tavanul alb cu auriu. Când am ajuns acasă, l-am rugat pe tata să cânte și el aria aia, nici nu mai știu care era. La început n-a vrut, a zis că e arie de tenor, nu de bariton, dar până la urmă a cântat, uitându-se mereu la mama. Nu a ridicat brațele în sus când a terminat, dar bunicii l-au aplaudat. L-am aplaudat şi noi, mama şi Mihnea şi cu mine, iar el s-a înclinat ȋn fața noastră și apoi s-a aplecat şi a sărutat-o pe mama.

Tata nu mai cântă așa de multă vreme. Eu n-am mai ascultat muzică clasică de ani de zile. Nici la mama nu m-am mai gândit de-o veșnicie.

Mama a murit când eram în clasa a VII-a. Într-o zi i s-a făcut rău la birou. Când a venit salvarea, nu mai era nimic de făcut.

Cu o lună înainte, mersesem cu ea la Palatul Suţu. Holul cel mare de la intrare era ȋntunecat, dar mama ne-a spus să ne imaginăm candelabrele aprinse, zgomotul trăsurilor care se opreau ȋn faţa palatului şi, ȋn loc de casă de bilete, un majordom şi o mulţime de lachei ȋn livrele care luau pelerinele oaspeţilor. Cu mama nu intram ȋntr-un muzeu, ci ȋntr-o poveste ȋn care tocmai ȋncepea un bal, unul mai important chiar decât cel de la Palatul Regal. Mama ne vorbea despre regi şi despre boierii bucureşteni, despre rochiile pe care le purtau femeile, despre muzica pe care o ascultau, despre regulile de politeţe de pe vremea aia. Am urcat pe scări ca şi cum am fi fost şi noi invitaţi la bal. Ne-am oprit ȋn faţa oglinzii uriaşe din capul scărilor, de parcă ar fi urmat să intrăm ȋn saloanele de primire şi să ne ȋnclinăm ȋn faţa prinţesei Suţu. Eu am pornit-o ȋnainte, ajunsesem aproape la etaj când m-am ȋntors şi am văzut că Mihnea se oprise pe loc şi se uita cu atenţie ȋn jur la fiecare obiect.

– Ceasul e pe dos, a spus.

Mama a zâmbit şi l-a mângâiat pe cap.

– Aşa e, mă bucur că ai observat. Vezi ce idee extraordinară? Aveau nevoie aici de o oglindă foarte mare, ca să dea impresia de spaţiu, de adâncime. Dar asta ȋnsemna că nu mai era loc şi pentru ceas. Aşa că au pus ceasul ȋn faţa oglinzii, cu limbile ȋntoarse pe dos, pentru ca cei care urcă treptele să ȋl vadă ȋn oglindă aşa cum e corect.

– Şi dacă cineva s-ar fi uitat la ceasul adevărat, nu la cel din oglindă, şi nu ar fi ştiut ce oră e?

– Vezi, tocmai de asta e important să vă uitaţi cu atenţie ȋn jurul vostru. Ca să vă daţi seama când lucrurile sunt pe dos faţă de cum ar trebui să fie. Şi la fel de important este, dacă puteţi, să ȋncercaţi să le ȋndreptaţi, aşa cum face oglinda asta. Să ȋndreptaţi lucrurile strâmbe măcar din viaţa voastră, dacă nu şi din a altora.

La o lună după ce a murit mama, tata ne-a luat cu el la tăiatul porcului. În ziua aia ne-am trezit devreme, odată cu tata. Ne-am spălat într-un lighean pus pe spălătorul de fier forjat de lângă pat și ne-am îmbrăcat repede, dârdâind, că era frig în odaie. Când Mihnea și cu mine ne-am pus gecile şi am dat să ieșim afară, tata s-a uitat la noi de parcă am fi căzut amândoi din pom.

– Voi unde mergeți îmbrăcați așa? ne-a întrebat.

– Afară, la porc, unde să mergem?

– Cu gecile astea pe voi? Mamă, ia vezi de niște haine cum trebuie pentru băieții ăștia.

Buna a dat fuga la o ladă și a scos de acolo un teanc de pantaloni vechi, pulovere tricotate în casă din lână din aia groasă, aspră, care te înțeapă prin două rânduri de haine, șosete ȋmpletite de ea și un fel de geci îmblănite, grele, care, se vedea de departe, ne erau prea mari.

– Cum să ne îmbrăcăm cu chestiile astea? Mai și miros a naftalină.

– Nu miros, mamă, a naftalină, a zis buna. Sunt hainele lu’ Ionel, de când era el de vârsta voastră.

– Doar n-o să vă îmbrăcați cu hainele bune cu care mergeți la școală. Vreți să nu mai iasă petele de pe ele? Plus că e ger afară și avem mult de stat prin curte, o să vă intre frigul în oase dacă stați în puloverele astea subțiri. N-am chef să vă îmbolnăviți. Hai, nu mai dați așa ochii peste cap, îmbrăcați-vă repede și veniți afară, că avem treabă.

Ne-am tras pe noi hainele alea vechi strâmbând din nas și râzând unul de altul. Arătam într-un fel, ce să zic. Am ieșit în fugă din casă și am dat buzna în grădina din spate, unde se auzeau deja guițături disperate și oameni strigând. Nu voiam să pierdem ceva. Când am ajuns ȋn curtea cu țarcul porcilor, ne-am oprit dintr-o dată, unul lângă altul. Patru bărbați se luptau cu un porc uriaș care nu voia cu niciun chip să înainteze spre platforma de ciment de lângă coteţ. Avea picioarele legate și prin rât îi băgaseră ceva, nu vedeam prea bine ce, de care trăgea unul din ei. Ceilalți îl împingeau, unul îl împungea cu un băț, altul ținea de niște sfori, strigau toți unii la alții în timp ce porcul se zbătea, încerca să fugă, dar nu avea nici unde, nici cum, s-ar fi tras înapoi, dar la fiecare zmucitură țipa speriat, țipetele alea aveau de-a face cu chestia pe care i-o trecuseră prin rât și care se vedea că îl durea groaznic la fiecare mișcare și chiar dacă ar fi vrut să înainteze spre platformă oricum nu putea să meargă pentru că avea picioarele legate și nu putea decât să facă un fel de sărituri și să se împiedice și să se zmucească și să țipe din nou.

– De ce i-au băgat chestia aia prin nas? m-a întrebat Mihnea.

– Nasul porcului se numește rât, i-am spus și mi-am dat seama atunci că-şi scosese mânuşile, deşi era ger afară, şi mâna lui mică și caldă era în mâna mea.

În sfârșit, porcul a ajuns pe platformă, țipetele lui se auzeau din ce în ce mai tare și mai des, parcă tot încerca să strige la noi, să ne spună ceva, o chestie importantă și urgentă și nimeni nu-l asculta. Unul dintre bărbați a strigat ceva și ceilalți au tras de frânghii, porcul s-a prăvălit pe-o parte, a țipat și mai tare, a început să se zbată, încerca să se ridice la loc, dar bărbații erau deja deasupra lui, mai veniseră niște băieți care îl țineau și ei, unul, era mai mic decât mine, se agățase de coada lui și striga și el, ceva ascuțit și fără sens. Căciula cuiva a căzut pe jos în zăpada care nu mai era albă și cineva a strigat, gata, l-am prins bine, daţi-mi careva cuțitul ăla, hai, mă, ce mai aștepți? și altcineva s-a apropiat de ei cu un cuțit mare, lung, avea lama cenușie ca cerul de iarnă care umplea toată grădina și se lăsase greu pe noi, pe mine și pe Mihnea, pe oamenii care țineau porcul și pe el, pe porcul care țipa și se zbătea sub greutatea lor. Ia zi, mă, îl ȋnjunghii tu anul ăsta? l-a întrebat bărbatul care ceruse cuţitul pe un băiat care ținea de sforile cu care erau legate picioarele din spate și care ȋşi ȋnfipsese şi el un genunchi ȋn spinarea porcului. Nu, nene, lasă-mă, știi că nu-mi place chestia asta, a zis băiatul și atunci bărbatul a râs și a strigat, țineți-l bine, mă, să terminam repede! A prins mai bine cuțitul în mână, s-a proptit mai tare cu genunchiul în umărul porcului, porcul guița și fornăia şi oamenii nu mai ziceau nimic, i-a trecut palma peste gușă și a împlântat cuțitul în carnea care tremura.

În clipa aia s-a auzit un țipăt cum nu mai auzisem niciodată, un țipăt care ne-a tăiat ca un cuțit pe noi, oamenii, un țipăt care s-a împlântat adânc în urechile şi ȋn burțile noastre și ne-a sfâșiat auzul și măruntaiele, și noi am rămas nemișcați, eu nu mai auzisem niciodată un țipăt de moarte, dar am știut că nu putea fi altceva, deși era mult, mult mai mult decât un țipăt de moarte, mor oamenii și fără să țipe, mama nu țipase, o auzisem pe una din colegele ei povestind la înmormântare, am văzut-o doar albindu-se toată și trăgând aer în piept, parcă ar fi speriat-o ceva, și s-a prăbușit acolo, în fața noastră, fără să zică nici pâs, ăsta nu era doar un țipăt de moarte, era un țipăt de groază de moarte și l-am văzut pe băiatul care zisese că nu, că nu ȋl ȋnjunghie el, avea ochii închiși și-și întorsese capul într-o parte, ca și cum ar fi vrut să nu vadă ce se întâmpla, a stat așa până a mai zvâcnit porcul o dată, și încă o dată, şi ȋncă o dată, de fiecare dată mai slab, și când băiatul a deschis ochii am văzut că erau verzi, atunci l-am recunoscut, era vărul meu Andi, și atunci m-am uitat la ceilalți, lângă Andi era unchiul Marin și lângă el alt văr, mai îndepărtat și mult mai mare decât noi, Sandu, și Sandu a zis, bravo, bă, Ioane, maestru ai fost și de data asta, și lângă el, cu cuțitul în mână, cuțitul care nu mai era cenușiu și lucios, pentru că acum era roșu și lipicios, lângă el era tata, care a râs, un râs deja obosit, deși era doar șapte dimineața, și atunci, încă râzând, a ridicat ochii și ne-a văzut, pe mine și pe Mihnea, și-a șters transpirația de pe frunte cu mâneca hainei și s-a uitat lung la noi, de parcă ar fi vrut să ne explice ceva, dar era prea mult zgomot în curte, celălalt porc guița în țarcul în care acum rămăsese singur, sigur ȋnţelesese ce se ȋntâmplase, citisem ȋntr-o carte că porcii sunt foarte inteligenţi, mai inteligenţi decât caii, bărbații strigau, veniseră și câteva femei, vorbeau toate odată, de parcă ar fi vrut să acopere cumva țipătul ăla de groază de moarte care trecuse ascuţit și înghețat prin noi toți.

Încet-încet, zvâcniturile porcului s-au potolit, bărbații s-au ridicat unul câte unul în picioare, o femeie a luat cuțitul, l-a șters cu o mână de zăpadă şi l-a pus deoparte, vărul Andi s-a apucat să dezlege funia de pe picioarele porcului, iar unchiul Marin și-a aprins o țigară. Tata a venit la noi, ne-a bătut într-un fel ciudat pe umăr și ne-a zis:

– Gata, acum ați văzut și voi cum se taie porcul.

– Nu v-ați speriat, nu? ne-a întrebat Andi.

Noi am dat din cap în semn că nu, deși nu era adevărat, mie îmi mai tremura încă ceva în mine, cam cum tremurase carnea porcului înainte să-l omoare, și știam că și lui Mihnea îi fusese frică, ştiam după cum mă strânsese de mână, ca atunci când mergeam la doctor și trebuia să ne ia sânge pentru analize.

– Da’ de ce să se sperie, bă? a întrebat unchiul Marin. Ce, tu te-ai speriat? Aveai vreo patru ani când te-am luat prima oară la tăiatul porcului și nu te-ai mai speriat. Ce-i de speriat aici?

– Acum să vedeți, a zis Andi, începe partea cea mai interesantă. Acum puteți și voi să dați o mână de ajutor, o să vedeți c-o să vă placă.

Din tăietura aia făcută de tata curgea ȋncă sânge. Era negru și dens, n-avea nimic de-a face cu firicelele de sânge roșu care ieșeau de sub pielea noastră când cădeam la joacă și ne juleam sau ne tăiam la vreun deget. Dar nimeni nu părea să bage de seamă sângele care nu se mai oprea, întinzându-se într-o baltă care se lungise până la marginea platformei de ciment și de acolo se scurgea pe pământ, murdărind zăpada.

– Așa, ia mergeți voi și aduceți niște găleți de apă, că trebuie spălat porcul. Nu mai stați ca momâile aicea, ne-a zis unchiul Marin.

– Hai că vin cu voi, a zis Andi și am pornit toţi trei spre fântână.

Mi s-a părut că am cărat nenumărate găleți de apă și că porcul tot murdar rămânea, oricât l-ar fi spălat, și sângele tot nu se ducea, oricâtă apă ar fi turnat pe platformă. Când l-au acoperit cu paie și le-au dat foc, mă așteptam să se facă o vâlvătaie care să topească tot cerul ăla cenușiu, dar flăcările rămâneau mici, parcă se încăpățânau să nu ardă.

– N-o să ia foc cu totul? l-am întrebat pe Andi.

– Nu, cum să ia, că doar nu punem toată căpița pe el, a râs. Trebuie pârlit doar, să se ducă părul și să rămână șoriciul bun. O să vedeți. Îl mai întoarcem de pe-o parte pe alta, mai punem paie să ardă, mai vedem cum arată, mai spălăm, mai punem paie din nou. Vecinii îl pârlesc cu arzătorul, merge mai repede, da’ șoriciul nu mai are gust așa de bun.

Îl ascultam pe Andi fără să zic nimic. Nu înțelegeam cum putea să iasă ceva bun de sub paiele alea murdare și din mirosul ăla greţos de păr ars. Când au dat ce mai rămăsese din paiele arse la o parte, am crezut că stricaseră porcul. Era negru tot.

– Mă Ilinco, ai pus și tu de-o țuică fiartă? a strigat tata după sora lui mai mică. Hai că ne îngheață sufletu-n noi aicea.

– Am pus, cum să nu pun? Aduc acuma.

– Și vezi că am terminat cu pârlitul, voi sunteți gata?

– Suntem, cum să nu fim?

Tușa Ilinca și buna au venit cu o oală aburindă și cu o tavă pe care erau niște cănițe de ceramică, din alea pe care le vedeam pe la târguri. Bărbații au dat noroc și au început să vorbească între ei, câte kilograme avea porcul, câtă osânză o fi având. Verii noștri se adunaseră în jurul lui și râdeau în hohote. Ne-am apropiat și noi, Mihnea și cu mine, și am văzut pe porcul înnegrit fel de fel de cuvinte scrise și niște inimioare făcute cu degetul prin cenușă.

– Hai, puteți să scrieți și voi ceva, ne-a zis Andi. Dați un autograf.

Am pus degetul și am tras o linie. Pielea porcului era fierbinte și în urma degetului meu a rămas o linie rozalie și cam tremurată, mai clară la un capăt și mai ștearsă la celălalt.

– Radu, Mihnea, ia veniți încoace, a strigat tata. Nu vi s-a făcut frig? Ia mai intrați voi în casă, să vă încălziți. Ieșiţi mai târziu, hai, că nu pierdeți nimic, mai e mult de lucru de-acum încolo.

Când am ieșit iar ȋn curte, porcul nu mai era negru. Ȋl curățaseră şi cenușa se ȋmprăştiase ȋn jurul platformei, amestecându-se cu zăpada călcată ȋn picioare, cu sângele şi cu noroiul. Buna a venit cu o străchioară în care ardea tămâie. A mers lângă porc, a pus tămâia arzândă sub râtul lui și s-a închinat. După aia tata a luat iar cuțitul și a făcut o crestătură în formă de cruce pe pielea porcului și buna a turnat pe urma cuțitului sare și mălai.

– Ce-i fac acolo? l-a întrebat Mihnea pe Andi.

– Așa se face mereu. N-aș şti să zic ce înseamnă. Chestii religioase. Acum o să înceapă de fapt tăiatul.

Și tăiatul a început. Îmi mai amintesc din ziua aia ligheanele cu carne pe care le duceam în casă, eu țineam de o parte, Mihnea de partea cealaltă, ligheanul era mai ridicat în partea mea și mai lăsat în partea lui, deși se străduia să-l salte cât de sus putea, să nu se verse. Călcam amândoi cu grijă să nu cumva să alunecăm pe zăpadă și să scăpăm carnea pe jos. În bucătărie, tata punea maldărele de carne pe categorii, asta-i ceafă, asta-i pulpa din față, asta-i pulpa din spate, ăsta-i mușchi, asta-i de cârnați, asta merge la tobă. Buna și tușa Ilinca tăiau hălci mari de osânză și din când în când amestecau într-o tigaie în care făceau jumări. Două verișoare mai mici decât noi curățau usturoi, umpluseră deja un castron și în jurul lor zburau foi subțiri ca niște fulgi albi de păsări.

Când s-au făcut jumările și bucățile de friptură, ne-am aruncat pe ele ca nemâncații. Nici măcar nu-mi dădusem seama ce foame îmi era. Tata mi-a dat să gust și șorici, mi-a tăiat o fâșie subțire dintr-o foaie mare, care se răsucea la capete, dar mie nu mi-a plăcut. Mi-a rămas ca o bucată de cauciuc pe cerul gurii și mi s-a părut că are miros de ars și de paie, așa că l-am scuipat în mână și toată lumea a râs de mine. Până seara au tot fiert oale uriașe pe sobă, se vedeau în ele bucăți de carne și de oase și de organe care-și pierduseră forma și culoarea, erau acum doar miros, iar aburul ăla se făcea din ce în ce mai dens și mai greu și din cauza lui bucătăria se făcea tot mai mică.

Seara, când ne-am dezbrăcat, am văzut că aveam pe haine pete mari, ruginii.

– Vedeți cum a sărit sângele? Ce făceați cu gecile voastre acuma? Mai ieșeau petele cu foarfeca, ne-a zis tata.

În noaptea aia am dormit groaznic de prost. Abia apucam să ațipesc că mă și trezeam, dar parcă nu de tot. Mă durea fiecare bucățică din mine, mi se părea că aud oameni strigând prin curte și porcul guițând și parcă nu era nicio gură de aer de respirat, doar fum ȋnecăcios de şoric pârlit şi aburi groși de fiertură care miroseau urât și îmi întorceau stomacul pe dos.

A doua zi, duminică, am mai rămas la buna până după prânz. Mi-o amintesc cum stătea lângă sobă și-și ștergea lacrimile cu colțul basmalei.

– Ce-o să te faci tu acuma, măi Ionele, singur cuc la București? îl întreba buna pe tata. Cine o să te-ajute cu ăștia mici? Cum o să creşti tu, bărbat, doi copii?

– Ei, o să mă descurc eu, mamă, nu-ți mai face mata atâtea griji. Băieții sunt mari de-acuma, nu mai sunt copii de țâță, a zis tata.

Eu cred că ne-am fi descurcat, dacă ne-ar fi lăsat lumea în pace. Cel puțin în lunile alea, până am terminat eu clasa a VII-a, ne-am descurcat. Când a început vacanța mare, buna Florica s-a îmbolnăvit. Tata a hotărât să o ia la noi acasă, să o ducă la doctori, să vadă ce era de făcut. Pe Mihnea și pe mine ne-a dus la Cluj, iar el s-a întors la Bucureşti.

Ar fi trebuit să mergem împreună la mare, dar, ca niciodată înainte, planurile de vacanță s-au schimbat. Buna Florica a făcut o operație, a mai stat la București o vreme, tata a mai avut alte treburi, așa că a venit după noi cu vreo două săptămâni înainte să înceapă școala. A ajuns la Cluj vineri spre seară, obosit și fără chef. Sâmbătă a mers cu noi și cu bunicii la plimbare prin grădina botanică și la un concert. Seara, când ne-am întors acasă, ne-a spus că nu prea mergeau treburile la firma la care lucra, așa că se hotărâse să-și dea demisia și să se apuce de altceva. Voia să se întoarcă la țară, să își deschidă o pensiune. Găsise un cumpărător pentru apartamentul nostru din București, găsise și o pensiune în satul bunicilor pe care voia să o preia el.

– Și cu băieții ce-o să se ȋntâmple? a întrebat bunicul Camil.

– Cum adică, ce-o să se ȋntâmple? Băieții vin cu mine. O să le fie mai bine acolo. Aer curat, mâncare sănătoasă, loc berechet să se joace, să alerge. O să le iau şi un câine, că mă bat la cap de ani de zile că vor unul, dar cum să chinui un biet animal ȋntr-un apartament de bloc?

– Și cu școala ce vor face?

– Ce să facă? Am și vorbit să-i înscriu la școala din sat, unde am învățat eu. Chiar m-am întâlnit cu o parte din foștii mei profesori, unii mai predau și acum.

–  Dragul meu, a spus bunicul, poate te mai gândești totuși. Radu intră în clasa a VIII-a, e anul cel mai important de pregătire pentru admiterea la liceu. Sunt sigur că sunt profesori buni și acolo, în sat, dar concurența e acerbă la liceele bune, nu poți să riști.

– Sunt și acolo profesori care dau meditații pentru admiterea la liceu. În plus, Radu e băiat deștept, s-a ținut mereu de treabă, o să se descurce foarte bine.

– Dar dacă tu te muți cu totul la ţară, el cu liceul cum o să facă? Că doar n-o să-l trimiți singur la București, să stea la gazdă, nu?

– O să vedem ce și cum când ajungem acolo. Avem un an la dispoziție să vedem cum se adaptează și ce vrea să facă mai departe.

– Cum adică, să vedeți ce vrea să facă mai departe? Trebuie să între la un liceu bun, de elită, și apoi la facultate. Asta ar fi vrut Carina pentru el.

– Carina nu mai e și noi trebuie să ne adaptăm. Dacă rămân în București, voi lucra în continuare de dimineața până seara, iar de ei nu se va ocupa nimeni. Astea nu mai sunt vremuri de crescut copiii cu cheia de gât, acum sunt alte pericole decât pe vremea când eram noi mici. Violență, droguri, nu mai poți să lași copiii nesupravegheați toată ziua. La țară o să fiu și eu tot timpul acasă, o să fie și mama să mă ajute, am familie mare acolo.

– Și cu mersul la liceu cum rămâne?

– O să vedem cum ne organizăm. La urma urmelor, e liceu și acolo în comună. Nu văd de ce trebuie musai să meargă la liceu în București. Oricum liceele de acolo nu mai sunt ce-au fost.

– Dragul meu, cum să-l trimiți la liceul din comună? Carina s-ar răsuci în mormânt. I-a crescut atât de frumos, a încercat să le ofere o educație aleasă, să le deschidă mințile, să le ofere toate oportunitățile.

– Eu am învățat la liceul din comună și n-am dus lipsă de oportunități.

– E adevărat, dar, așa cum spui tu, vremurile s-au schimbat. Băieții vor avea alte șanse dacă pornesc dintr-un liceu bun din București decât de la un liceu dintr-o comună.

– N-aș băga mâna-n foc. Auzi tot felul de orori despre ce se întâmplă chiar şi în şcolile de renume. Vor fi mai în siguranță la țară, cu mine. Degeaba li se deschid lor toate ușile dacă ajung în cine știe ce anturaj periculos la liceele alea de fițe.

–  Atunci lasă băieții aici, să-i creștem noi. Tu îți vezi de viața ta, vezi cum îți merge cu pensiunea, iar de ei ne ocupăm noi. Iulia și cu mine avem timp să îi supraveghem, să ne ocupăm de lecții, de tot. Ar putea să intre fără probleme la liceul unde predăm noi și atunci ar fi sub ochii noștri tot timpul. Ioane, nu le tăia aripile.

Tata s-a uitat la bunicul de parcă l-ar fi pălmuit.

– Sunt copiii mei. Cum să-i las aici?

– De ce nu? Doar nu-i lași cu niște străini. Suntem bunicii lor. Îi luăm cu drag la noi. Suntem încă în putere, și Iulia, și eu. Ne putem ocupa de ei, să aibă un viitor. Sunt băieți inteligenți și muncitori. E păcat de ei să se piardă.

– De ce s-ar pierde? Doar n-o să-i las pe drumuri.

– Nici n-am sugerat așa ceva. Dar cred că îți dai și tu seama că un liceu bun din Cluj îi va ajuta mai mult decât un liceu la ţară.

– Eu nu văd lucrurile așa. Copiii mei trebuie să fie cu mine.

– Atunci rămâi în București și trimite-i la un liceu bun. Așa cum i-ar fi trimis Carina.

– Carina nu mai e. Băieții sunt acum în grija mea și eu decid ce e mai bine pentru ei.

– Tocmai pentru că acum Carina nu mai e, ai o dublă responsabilitate. Ce ai decis nu e mai bine pentru ei. Ascultă-mă, sunt profesor de aproape patruzeci de ani. Știu cât de important este fiecare an și fiecare etapă la vârsta asta. Orice întrerupere, orice ieșire din ritm poate fi catastrofală. Doar pentru că pe tine te trage ața la țară, asta nu înseamnă că trebuie să-i târăști și pe băieți într-o aventură care nu are cum să se termine bine pentru ei.

– Nu e o aventură, e pur și simplu o altă viață. Băieții vin cu mine și cu asta basta.

– Faci o mare greșeală.

– Nu. Dumneata faci o mare greșeală dacă ai impresia că nu sunt în stare să am grijă de copiii mei.

– Le distrugi tot viitorul. Îi îngropi într-o școală la țară, le tai legăturile cu viața culturală, cu arta, cu lucrurile cele mai importante.

– Eu știu cel mai bine care sunt lucrurile cele mai importante pentru ei.

– Nu s-ar zice.

Mihnea m-a strâns de mână şi abia atunci mi-am dat seama că tata și bunicul Camil strigau unul la altul, în timp ce bunica Iulia se făcuse albă la față și parcă nici nu respira. În seara aia, tata a plecat să doarmă la un hotel, iar a doua zi nici nu a vrut să urce să își ia la revedere de la bunici. Bunica Iulia a coborât cu noi în fața blocului.

– Ioane, te rog, nu pleca supărat. Nu trebuie să iei acum o hotărâre. Mai gândește-te. Cum ai zis tu, mai e vreme până intră Radu la liceu. Nouă ne sunteți dragi toți și vrem ce-i mai bun pentru tine și pentru copii. Dacă ție ți-e mai bine la țară, noi nu ne punem în calea ta. Dar suntem dispuși să îi luăm pe băieți la noi, ca să poată să meargă la un liceu serios și să le oferim o educație bună.

– Educația bună nu se face doar la oraș. Eu am crescut la țară și am învățat la liceul ăla și n-a fost nicio problemă să fac o facultate și să am o carieră. Băieții vin cu mine. N-avem ce negocia.

Nu mai țin minte prea bine cum a fost drumul spre casă în ziua aia. Mi se pare că tata ne-a explicat din nou de ce era o idee bună să ne mutăm și cum o să ne fie nouă mult mai bine la țară. Am încercat să-i zic că eu nu voiam să mă mut nicăieri, că mi-era bine acolo unde eram, la școala mea, cu profesorii mei și cu colegii mei. La început tata m-a luat cu binișorul, apoi s-a enervat și a zis că alea erau mofturi, că degeaba mă fandoseam atâta, că totul fusese decis, deja semnase actele să cumpere pensiunea, își luase niște angajamente, mai trebuia doar să se vândă apartamentul nostru ca să facă plata și cu asta basta. Mihnea n-a scos o vorbă tot drumul, sau cel puțin așa mi se pare mie acum. Stăteam amândoi în spate, eu în dreapta, el în stânga, și nu zicea nimic, nu plângea, nu scotea niciun sunet, nici măcar nu întorcea capul spre tata sau spre mine. Se uita doar pe geam și la un moment dat l-am văzut cum mișca din picior, de parcă ar fi ținut ritmul unei melodii pe care o auzea doar el, în capul lui.

Acasă am găsit o mulţime de cutii puse unele peste altele în sufragerie și în hol. Mi-a venit să țip la tata, să-i zic că nu era corect, că noi nu voiam să ne mutăm la țară, că pe noi nu ne întrebase nimeni nimic. Dar n-am apucat să zic nicio vorbă. L-am văzut brusc supărat, parcă îi venea să plângă. Era cu ochii la Mihnea, care se uitase mai întâi la biblioteca goală, la rafturile pentru CD-uri, goale și ele, apoi se apucase să deschidă pe rând, fără niciun zgomot, fiecare ușă, de la șifonierul mare din hol, de la dulapul cu prosoape, de la cel cu detergenţi de sub lavoar, de la pantofar, de la dulapul în care mama își ținea gențile și cutiile de pantofi, de la cel în care ar fi trebuit să fie vazele și platourile și decorațiunile de brad, de la dulapurile din bucătărie, de la cămară, deschidea sertarele de tacâmuri și de șervețele, de mirodenii, sertarele comodei din sufragerie, sertarele de șosete și chiloți și eșarfe și pungi și panglici și hârtie pentru cadouri, și nu mai era nimic în ele, dispăruseră hainele, dispăruseră pantofii și cizmele și bureții și periile de curățat încălțămintea, dispăruseră vazele, platourile, farfuriile și cănile și paharele, tacâmurile și scurgătorul de vase, dispăruseră ornamentele pentru Crăciun și Paște și pernele de pe canapea și tablourile de pe pereți și albumele de artă și pozele înrămate, dispăruseră cărțile și CD-urile și DVD-urile și casetofonul și DVD playerul, dispăruseră umbrelele și pelerinele de ploaie și pălăriile de soare și prosoapele de plajă, dispăruseră fețele de masă și cearșafurile și fețele de pernă și pernele și pilotele și păturile, dispăruseră bijuteriile mamei și uscătorul de păr și trusa cu forfecuțe, dispăruseră cratițele și borcanele de mirodenii și cărțile de bucate și lumânările parfumate și sfeșnicele, dispăruseră gențile și rucsacurile și coșul de picnic și laptopul mamei, dispăruseră rolele de scame și cutiuţele cu nasturi și veiozele și cutia cu medicamente. Mai rămăseseră doar câteva umerașe care se bălăngăneau degeaba în șifonier.

Tata l-a luat pe Mihnea în brațe și i-a spus:

–  Sunt toate împachetate în cutiile astea. Am dat doar hainele mamei și câteva lucruri vechi de care nu mai aveam nevoie. În rest, totul e în cutii, o să le găsești când ajungem la țară și începem să despachetăm.

Mihnea nu a zis nimic, l-a luat doar de mână, și atunci am văzut că dispăruse și verigheta de pe degetul tatei.

Cutiile au venit cu noi la țară, dar multe n-au mai fost deschise niciodată. Cred că zac și acum la buna în pod, printre tot felul de gioarse. La început, ne-am instalat la ea. Stăteam în odăile bune unde nu aveam voie să facem dezordine și să ne ȋnșirăm lucrurile alandala. Mihnea și cu mine mergeam la școală, iar tata se ocupa să pună pensiunea pe picioare și să facă niște cursuri de management, să ȋnveţe cum să administreze o afacere. Ne-a explicat că luase pensiunea în parteneriat cu o femeie din sat, Maria, o știam și noi de când eram mici. Maria mai avusese o pensiune, se pricepea, ea urma să se ocupe de bucătărie și de o mulțime de alte chestii, că la o treabă din asta nu te puteai descurca de unul singur.

De Crăciun s-a făcut o petrecere mare la pensiune, inaugurarea, cum ar fi venit. A venit toată familia, surorile tatei cu bărbații lor, cu verii noștri, cu tot felul de nași și cuscri și cumnați, nici nu-i ştiam pe toți. A fost chef mare, s-a veselit toată lumea, tata a cântat arii din opere și după aia Maria a pus muzică populară la casetofon și au pornit o horă în holul mare de la intrare.

Buna stătea la masă și ba zâmbea, ba își ștergea ochii cu colțul de la basma.

– Ce zici, tanti Floarea, ce pensiune și-a făcut Ionică al matale? a întrebat-o o vecină.

– Ce să zic, e frumos tare cum au făcut ei. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ascultat și mie rugăciunile și i-a dat lui Ionică gândul cel bun, să se tragă aicea, să nu rămân singură la bătrânețe. Nu zic, sunt și fetele, da’ Ionică e singurul meu fecior și el mi-e cel mai mare sprijin. Nu-i departe nici Bucureștiul, da’ acuma sunt și eu mai liniștită, că e el lângă mine. Dumnezeu s-o odihnească pe Carina, tare bună noră a fost. Blândă, respectuoasă, mă primea la ea în casă cu drag, se vedea în tot ce făcea. O dată nu mi-a zis o vorbă rea. Dar aicea la noi tare nu-i plăcea. Iarna stătea toată ziulica zgribulită pe lângă sobe, vara se așeza pe prispă cu o carte și nu scotea nasul din ea. Ce să-i faci, fată de la oraș, fată bună, nu zic, da’ se vedea că ea n-ar fi vrut niciodată să vină să trăiască aicea.

După anul nou ne-am mutat și noi la pensiune, într-o casă mai mică construită în grădina din spate. Mihnea și cu mine aveam camera noastră, iar tata și Maria s-au instalat în dormitorul mare.

Maria era scundă, nu-i venea tatei nici până la umăr, şi ȋncepea să se ȋngraşe. Mi se părea că are ceva din pâinile rotunde pe care le cocea o dată pe săptămână ȋn cuptorul din curte. Mergea ȋnsă foarte dreaptă, cu bărbia ȋn sus, şi asta o făcea să pară cumva mai ȋnaltă. Trecuse de treizeci de ani şi nu fusese niciodată măritată. Surorile ei mai mici erau de mult la casele lor, aveau toate copii, aşa că noi ne-am trezit peste noapte cu alt rând de mătuşi, de unchi şi de veri. Maria se purta frumos cu Mihnea şi cu mine, nu ţipa niciodată la noi, avea grijă să fim mereu ȋmbrăcaţi ȋngrijit, ştia ce feluri de mâncare ne plăceau şi mai mult pe alea le gătea. Dar ȋn afară de asta nu-şi făcea timp pentru noi. N-am mers nici măcar o dată la vreo plimbare sau ȋn vreo drumeţie ȋmpreună, nici măcar nu-şi bătea capul să ne explice ce şi cum pe aici prin sat. Astea le-am ȋnvăţat mai mult de la buna sau de la verii noştri, mai ales de la Andi, care avea răbdare cu noi şi ne răspundea la toate ȋntrebările care ne treceau prin cap, oricât de prosteşti ar fi fost. Nu că Maria ar fi stat vreodată degeaba. Vară, iarnă, tot timpul ȋşi găsea ceva de făcut. Era mereu cu ochii la celelalte două pensiuni din sat, să nu cumva să aibă alţii ceva şi noi nu: flori ȋn ghivece ȋn toate balcoanele, pitici de grădină, balansoar, chioşc, biciclete de ȋnchiriat, iaz cu fântână arteziană, adică un fel de baltă mai adâncă şi cu pereţi de piatră. Doar când a vrut să pună berze şi flamingo de plastic ȋn jurul fântânii a pus tata piciorul ȋn prag şi i-a interzis să arunce banii pe prostii.

Hărnicia asta a Mariei era o pacoste pentru noi. Ne trezea cu noaptea-n cap şi ne găsea ȋn fiecare zi câte ceva de făcut până plecam la şcoală: să o ajutăm să pregătească micul dejun pentru turişti, să dăm cu mătura prin curte, să curăţăm iazul, să greblăm frunzele sau mai ştiu eu ce. Nici la sfârşit de săptămână n-aveam scăpare. Degeaba ȋi spuneam tatei că mama ne lăsa să dormim până târziu sâmbăta şi duminica. Ridica din umeri şi ne zicea să terminăm cu văicăreala, că nu mai eram copii mici, că nu mai stăteam ca belferii ȋntr-un apartament de bloc şi că aşa e la casă la curte, mereu e ceva de făcut, să zicem mersi că n-avem şi animale, că atunci am fi văzut noi ce ȋnseamnă munca grea. Doar când aveam teme se punea tata de partea noastră şi n-o lăsa pe Maria să ne trimită la nicio treabă până nu ne terminam lecţiile.

La școală nu mi-a fost greu într-a VIII-a. Noi ȋnvăţaserăm mai multe chestii la București, avuseserăm profi foarte buni. Plus că făcusem meditații la mate, la engleză și la franceză, aşa că aici mă descurcam bine fără să-mi bat prea tare capul. Mihnea a ieșit premiant cu coroniță. Nu ne-am făcut noi prea mulți prieteni la-nceput, că nu prea ştiam cum să ne purtăm cu băieţii din sat, dar aveam o mulţime de veri, aşa că se găsea mereu cineva de vârsta noastră cu care să hoinărim prin ȋmprejurimi. Într-o zi, ne adunaserăm mai mulți băieți în curtea din spate a pensiunii. Nu mai știu ce s-a întâmplat, poate nici nu s-a ȋntâmplat nimic, cine știe ce-o fi fost, că am înjurat în gura mare. Nici nu mai știu ce-am zis, era o porcărie, cum zic băieții. Deodată m-am trezit apucat de guler și învârtit pe loc, era tata, care mi-a ars o palmă peste faţă de era să vin de-a berbeleacul.

– Mă Radule, mă, dacă mai înjuri vreodată te calc în picioare, ai înțeles?

– Ce-ai, mă, tată, i-am zis, dându-mă câţiva paşi ȋnapoi şi ţinând mâna la falcă. Aici toți băieții vorbesc așa.

Tata a făcut un pas spre mine și am crezut c-o să-mi mai ardă una. El a ridicat doar degetul arătător spre mine și a zis:

– Te calc în picioare, ai înțeles?

Apoi s-a întors spre Mihnea, care stătea sprijinit de un gard și se uita la noi fără să zică nimic.

– Şi tu ai grijă să bagi bine la cap treaba asta, să nu trebuiască să-ți explic și ție vreodată, e clar?

Apoi tata s-a întors pe călcâie și a plecat. Nu mai dăduse niciodată în mine. Ȋmi venea să plâng, nu atât că mă durea obrazul, ci pentru că mi-era ciudă că tata mă pălmuise de față cu toți băieții. Şi pentru ce? Pentru o ȋnjurătură, cum auzeai acolo la fiecare două vorbe. Mihnea s-a dezlipit de gardul de care stătuse proptit, a traversat grădina, a deschis poarta din spate și a luat-o peste câmp, spre păduricea de lângă sat, cu câinele ciobănesc pe care ni-l luase tata pe urmele lui. Am pornit-o după el și am mers așa, fără să scoatem vreunul vreo vorbă, ore ȋn şir.

Nici când eram mici Mihnea nu era prea vorbăreţ. Eu ȋntotdeauna ziceam ce-aveam de zis, dar Mihnea era altfel. El mai ȋntâi şi mai ȋntâi se uita. La oameni, la case, la străzi, la păsări, la animale, la cer, de parcă ar fi vrut să desfacă ȋn mintea lui lumea ȋn bucăţi, aşa cum unii copii desfac maşinuţele pe care le primesc cadou, să vadă ei cu ochii lor cum sunt pe dinăuntru şi ce le face să meargă aşa cum merg. Dacă nu se lămurea, punea ȋntrebări şi, la ȋnceput, mama şi tata şi bunicii de la Cluj erau mereu gata să ȋi explice tot ce voia să ştie. După ce a murit mama, Mihnea s-a făcut şi mai tăcut. Privea ȋn jur ca şi ȋnainte, dar nu prea mai punea ȋntrebări. Ȋl vedeai că observă fiecare lucru, oricât de mărunt, şi că ȋl ȋnvârte pe toate părţile, dar de vorbit nu prea vorbea. Sau cel puţin nu prea vorbea cu oamenii. Aveam impresia că, aşa cum ȋi povestea tot ce avea de povestit căţelului de pluş când era mic, acum dacă voia să vorbească cu cineva, vorbea cu câinele. Îl chema tot Piratu’, ca pe căţelul de pluş, dar jucăria pufoasă pe care ne-o adusese tata se transformase ȋntr-un ditamai dulăul blănos, un ciobănesc de Bucovina alb cu urechile maro, care mai că te dărâma când sărea cu labele pe pieptul tău şi care nu se dezlipea de Mihnea decât ca să-l lase să plece la şcoală.

Am luat-o pe lângă un lan de orz, am trecut prin văioaga care mărginea satul şi am traversat păduricea. Dincolo de ea mai erau nişte pajişti şi după ele ȋncepea un fel de lume a nimănui. Am trecut pe lângă două case de chirpici la care nu ajungea niciun drum. Ȋn faţa lor erau vreo cinci copii, unii care abia ȋnvăţau să meargă, alţii mai măricei, de şcoală, dar nu mai mari de opt-nouă ani. Aveau pe ei nişte haine aproape zdrenţuite şi erau ȋncălţaţi cu tenişi ale căror tălpi păreau că se mai ţineau lipite cât de cât de feţe doar datorită crustei de noroi uscat de pe ele. Se alergau unii pe alţii şi toţi cinci un purcel aproape la fel de ȋnnoroiat ca ȋncălţările lor. Când ne-am apropiat, au apărut de după case vreo trei câini care s-au năpustit spre noi, lătrând de parcă ar fi dat hoţii. Fără să-i zicem noi nimic, Piratu’ a trecut ȋn faţa noastră, şi-a dezvelit colţii şi a ȋnceput să mârâie. Potăile au mai hămăit de câteva ori, şi-au vârât cozile ȋntre picioare şi ne-au lăsat să trecem fără să ne facă nimic.

– Ai un ban, băiatu’?

– Ai o ţigară, nene? au strigat copiii după noi, dar nu s-au apropiat şi nici noi nu ne-am oprit din drum.

Am mers mai departe, pe nişte terenuri nearate, printre ierburi şi buruieni foşnitoare şi parfumate care ne veneau până la genunchi şi din care se ridicau, ȋn depărtare, tot felul de păsări pe care nu ştiam să le recunoaştem. Nu ţin minte dacă am vorbit despre ceva sau nu. Ȋmi amintesc doar ierburile alea verde-albăstriu care se mişcau ȋn bătaia vântului de parcă ar fi fost de mătase, dar pe care le simţeam aspre când dădeam cu mâna prin ele. Mi-l amintesc pe Piratu’ care mergea pe lângă noi, ȋmi amintesc păsările care apăreau pe neaşteptate şi parcă dispăreau ȋntr-o clipă, unele erau maronii şi altele mari şi albe. Am mers aşa până aproape s-a întunecat și ne-am întors acasă.

Tata nu ne-a certat că plecaserăm fără să spunem cuiva unde ne ducem, nu ne-a ȋntrebat pe unde umblaserăm toată ziua. Maria ne-a zis să ne spălăm pe mâini, că era mâncarea caldă, şi ne-am aşezat toţi patru la masă, cu Piratu’ lungit lângă scaunul lui Mihnea. Casa noastră era solidă şi caldă şi curată şi mirosea a plăcinte. Era o seară ca toate celelalte, când tata ne ȋntreba ce mai era pe la şcoală şi Maria ȋşi făcea socotelile ce trebuia să gătească şi ce răsaduri să mai cumpere şi ce camere să cureţe şi ce cearşafuri şi prosoape trebuia să mai schimbe a doua zi la pensiune.

În anul ăla, bunica Iulia şi bunicul Camil s-au tot rugat de tata să ne lase să locuim la ei. Prin primăvară, tata ne-a întrebat dacă am vrea să mergem să stăm de tot la Cluj. Noi i-am zis că da și am tot așteptat să hotărască plecarea, dar a venit vara, am dat examenul de admitere, am intrat la liceul din comună și asta a fost tot. Bunicii de la Cluj n-au renunțat, mereu ne spuneau că vor să ne ia la ei, că lucrurile se puteau schimba. Tata nu spunea niciodată nici da, nici ba, doar timpul trecea și nu se întâmpla nimic.

După ce am intrat eu la liceu s-a născut Irina, sora noastră vitregă. Tata s-a însurat cu Maria, au făcut iar petrecere mare cu tot neamul la noi la pensiune. Doar că tata n-a mai cântat arii din opere, ci ‘Au ȋnnebunit salcâmii’ și ‘Bun e vinul ghiurghiuliu’ și ‘Treceți, batalioane române, Carpații’.

După aia am mai mers de câteva ori ȋn vacanţe la bunicii de la Cluj, dar ȋntr-o vară tata a zis că nu mai are timp să ne ducă şi n-am mai plecat nicăieri. Pensiunea prinsese vad, era mult de muncă, nu se mai descurcau doar el şi Maria cu toată treaba. Mai chemau o femeie din sat să facă curăţenie prin camere, dar Maria nu voia să angajeze pe cineva cu acte, aşa că trebuia să-i ajutăm noi. Am făcut liceul în dorul lelii, mai mult cu gândul la fete decât la ȋnvăţat. Satul ăsta nu duce lipsă de fete şi pe deasupra mai erau şi turistele care veneau trei-patru zile ȋn vacanţă, se distrau cât aveau chef, plecau ȋnapoi şi după aia nu mai ştiai nimic de ele şi nici ele de tine.

Când am picat la facultate tata a urlat la mine că mi-e mintea doar la prostii şi că nu-s bun de nimic.

– Dacă voiai să merg la facultate, nu ne luai de la școală de la București sau măcar ne lăsai cu bunicii la Cluj, i-am zis.

– Astea sunt doar scuze. Dacă te țineai de carte cum ar fi trebuit, ȋn loc să-ţi pierzi vremea cu toate stricatele, ai fi intrat fluierând. Ce te uiţi aşa? Credeai că nu ştiu? Uite că ştiu.

– Dacă m-ai fi trimis la meditaţii, poate n-aş mai fi avut timp de prostii.

– Eu am făcut liceul aici și am intrat la facultate fără o oră de meditații. Și pe vremea mea era concurență serioasă, eram câte zece pe loc, nu ca acuma că intră toți proștii. N-ai intrat că n-ai fost în stare.

– Pot să intru la anu’. Mă duc la Cluj, la bunici, fac meditații și recuperez.

– Recuperezi pe naiba.

La vreo două seri după aia, m-a chemat Maria de prin curte, nu mai știu ce făceam.

– Vezi că tac-tu e la tușă-ta Ilinca. Cică s-a îmbătat și Ilinca zice că i-e frică să nu se urce așa la volan. Du-te după el, ai grijă să nu facă vreun accident. Și du-l la mama Floarea, să doarmă acolo la noapte, să nu-l vadă clienții în halul ăsta, că ne facem de râsul lumii.

Tușa Ilinca mă aștepta în poartă.

– E cătrănit rău din cauza ta. A plâns toată seara că n-ai intrat la facultate. Nu puteai și tu să faci un efort, măi Radule? Să fie și taică-tu mândru de tine, nu să vină să-și înece amarul în băutură aicea la mine. E prima oară când îl văd făcut criţă, el nu bea niciodată așa, fără măsură. Și numai din vina ta.

L-am luat pe tata și l-am ajutat să între în mașină. M-am urcat la volan și l-am dus la buna. Când a intrat în casă, s-a întors spre mine și mi-a zis:

– N-ar fi trebuit să vorbească aşa de şcoala asta. Profesorii de-aici din sat sunt oameni de treabă, ȋşi fac meseria cât pot de bine, doar că pe ei nu-i ridică nimeni ȋn slăvi. Bunică-tu crede că le ştie el pe toate, că dacă e el ardelean şi predă la un liceu din Cluj le ştie pe toate şi ăilalţi sunt toţi nişte proşti. Ascultă-mă ce-ţi zic. Profesorii tăi de aici sunt oameni adevăraţi. Bunică-tu habar n-are de o mulţime de lucruri. Habar n-are cum e viaţa adevărată.

– N-avea nimic nu profii de aici. Voia doar să mergem la un liceu bun. Cum ar fi vrut mama.

– Tu n-ai cum să-nțelegi. Carina ar fi vrut să fiţi cu mine, nu să ne pierdem unii de alţii.

– Dacă nu vrei să ne pierzi, lasă-ne să mergem la Cluj. Eu aș mai avea o șansă cu facultatea, iar Mihnea și mai și. El e abia în clasa a IX-a, poate să recupereze.

– Pe dracu’ poate să recupereze, a zis tata.

A doua zi, când s-a trezit, tata ne-a găsit pe Mihnea şi pe mine la buna ȋn bucătărie. A stat acolo, cu un pahar de zeamă de varză ȋn faţă, şi ne-a ascultat fără să zică nimic. Da, voiam amândoi să plecăm la Cluj. Ştiam că n-o să-mi fie uşor, dar eram hotărât să mă pun cu burta pe carte. Mihnea era mereu premiant, el chiar n-ar fi avut nicio problemă. Bunicii ne aşteptau. Şi Maria era de acord. Rămăsese iar însărcinată și cred că i-ar fi plăcut să fie doar ea cu tata și cu copiii lor.

Mai târziu, am auzit-o în bucătăria pensiunii, întrebându-l pe tata:

–  Auzi, Ioane, da’ pe băieți îi iau bunicii ăia așa cum sunt sau o trebui să le trimitem bani?

– Ei nu cer niciun ban, dar sigur c-o să le trimit. Sunt copiii mei, măi femeie. Și nu uita că pensiunea am cumpărat-o cu banii pe care i-am luat pe apartament, adică moștenirea lor de la Carina. Am o datorie față de ei.

Maria a zis că așa e, dar după o vreme tata s-a răzgândit iar. Suntem o familie, trebuie să rămânem împreună, a zis când l-am ȋntrebat după o vreme ce mai era cu plecarea. A zis că o să mă trimită să fac niște meditații, să dau iar la facultate la Bucureşti anul următor. Maria a zis că era o idee bună, dar în vara aia mi-a găsit de muncă la nea Ilie, la joagăr. La ȋnceput ȋnţelegerea a fost să lucrez trei zile pe săptămână şi ȋn rest să ȋnvăţ, dar după vreo lună am ȋnceput să muncesc la el cu normă ȋntreagă. Era prima oară când munceam pe bani, nu ca la pensiune, şi-mi plăcea că nu mai trebuia să stau cu mâna ȋntinsă la tata. Nea Ilie era un tip simpatic, ȋi lipseau trei degete de la mâna stângă, avusese un accident de muncă cu vreo zece ani ȋnainte, ȋntr-o luni după Sfântu’ Ilie, când se dusese la lucru cu minţile ȋmprăştiate după trei zile de chef. Leşinase de durere când lama ȋi tăiase oasele. Ȋi culeseseră colegii degetele tăiate din grămada de rumeguş, le puseseră ȋntr-o pungă şi ȋl duseseră la spitalul judeţean să-l opereze acolo şi să-l coasă la loc. Degeaba se rugase el la Sfântu’ Ilie să-l facă ca nou, că doctorii nu reuşiseră să-i mai pună degetele la loc. Sfântul o fi fost şi el mahmur ȋn ziua aia, cine ştie. Nea Ilie ȋnsă nu s-a supărat pe el. Tot m-a apărat, zicea el, putea să fie şi mai rău. Deşi rămăsese cu mâna ciuntită, nea Ilie nu s-a lăsat nici de joagăr, nici de băutură. Glumea toată ziua, spunea aceleaşi bancuri de o sută de ori şi râdea de fiecare dată la ele. Doar când veneau inspecţii de pe la autorităţi se supăra rău. Bă, să te ferească ăl de sus de prostu’ cu diplomă, zicea după ce plecau, uitându-se chiorâş la procesul verbal de amendă şi scuipând ȋn lături. Ce râzi, bă? se stropşea el la câte unul care nu se prinsese că nu glumea. Ce-oi fi găsit de râs? Nu-i nimic de râs aici, zicea şi rămânea aşa, mohorât, toată ziua. Ȋmi plăcea să muncesc la el. La joagăr mirosea a lemn curat şi a răşină şi zgomotul drujbelor nu te lăsa să te gândeşti la prea multe. Nici la meditații, nici la facultate.

Au trecut aşa vreo doi ani. Ȋntr-o sâmbătă eram cu Mihnea la niște vecini, le reparam un gard. Spre prânz am făcut o pauză și ne-am dus să fumăm o țigară. Sub geamul de la bucătăria de vară era o bancă și ne-am așezat acolo, doar noi doi. Piratu’ se ȋntinsese la picioarele noastre, cu capul pe gheata lui Mihnea. Ne-am aprins țigările fără nicio vorbă, eram obosiți și ne era foame. Se auzeau voci de femei din bucătărie, dar numai când ne-am sprijinit cu spatele de zid și am tras câte un fum ne-am dat seama că Maria era acolo și că povestea ceva. Avea vocea niţel răguşită, parcă ar fi stat mult pe lângă focul de lemne, de-aia nici nu o recunoscusem de la bun ȋnceput.

– Eu pe Ionică al meu l-am iubit de când eram mică. N-am zis la nimeni, niciodată, dar mi-era drag ca lumina ochilor. Nu conta că era cu zece ani mai mare. Abia așteptam să cresc, să mă bage-n seamă ca pe-o femeie, nu ca pe-un copil. Cum avea mama vreo treabă la mama Floarea, eu hop după ea. Eram în stare să stau oricât pe lângă ele când se puneau la vorbă, tot sperând că l-oi vedea pe Ionică. Odată, aveam vreo zece ani, mă trimisese mama nu știu ce să duc la mama Floarea, niște lapte sau ouă sau ce-o fi fost. Și după ce i-am dat ce-aveam să-i dau l-am văzut pe Ionică, venea dinspre grajd cu calul de căpăstru. Mărie, vrei să te duc pân’ acasă? îmi zice. Eu, doar ce-am reușit să dau din cap că da. El m-a luat de subțiori și m-a săltat pe cal, apoi a sărit și el în șa, în spatele meu. Mai urcasem eu pe cal şi ȋnainte, da’ atunci mi s-a părut că eram ca într-un basm, eu eram Ileana Cosânzeana și el era Făt-Frumos, și ȋn ziua aia m-am jurat că eu numai cu el o să mă mărit.

Când a plecat la facultate, treceam mereu pe la mama Floarea, doar-doar o povesti ceva de Ionică, ce mai face, când vine în vacanță. Când am auzit că se-nsoară cu una de la oraș, am crezut că mor de durere și de ciudă. O vreme am umblat așa, cu mințile parcă zburătăcite, orice treabă aveam, nu puteam să fac nimic ca lumea. Mă certa mama că toate ȋmi ieşeau alandala, da’ eu eram cu gândurile alea negre ȋn cap, că nici de auzit n-o auzeam. Când a venit Ionică prima oară cu ea în sat, m-am ascuns în casă, i-am zis lu’ mama că mi-e rău. A chemat ea o babă să mă descânte, da’ nu de descântec de deochi aveam eu nevoie. Până n-am auzit că plecase Ionică, nici până-n curtea casei n-am vrut să ies.

Mai încolo, când au mai venit, am văzut-o și eu. Era înaltă, dar așa, slabă și palidă, ai fi zis că se ținea numai cu scovergi și că n-o vedea niciodată soarele. Vorbea ea frumos cu toată lumea, dar se vedea că se ținea cucoană. Când i-am văzut prima oară cu Radu, am crezut că mi se face rău. Erau la mama Floarea în curte, i-am zărit peste gard. Ea ținea copilul și el stătea cu un braț în jurul ei și cu mâna ailaltă îl gâdila pe ăla mic. Am simţit că mi se duc picioarele de sub mine, parcă mi le tăiase cu toporul. Abia am ajuns până acasă. Mi-am zis atunci că cine știe ce păcate trebuia să ispășesc, dacă mi-l luase Dumnezeu pe bărbatul pe care-l iubeam și i-l dăduse alteia, ba îi mai dăduse tot ei și copilul care ar fi trebuit să fie al nostru.

– Ei, uite că până la urmă tot tu l-ai crescut pe Radu. Şi pe el, şi pe Mihnea, parcă ar fi fost copiii tăi, a zis o femeie. Aşa le-aşează Dumnezeu până la urmă pe toate…

– Aşa e, dar cine s-ar fi gândit atunci? Cine ar fi zis c-o să se ducă aşa de tânără? Doamne fereşte-ne de rău! Da’ când a murit ea am știut că-mi deschisese Dumnezeu calea. Vara aia, când s-a îmbolnăvit mama Floarea, eu i-am zis să meargă la București să se caute, că ea și voia, și nu voia. Îi era frică să n-o trimită la cuţit. Și tocmai când s-a hotărât, în săptămâna aia nu putea Ionică să vină s-o ia. Atunci i-am zis, hai tanti, că te duc eu cu mașina. Așa am ajuns prima oară în casă la el. Când a operat-o pe mama Floarea, m-a rugat ea să mă duc acolo câteva zile. Mai întâi am stat la spital cu ea. După aia, când i-au dat drumul acasă, am rămas şi eu la Ionică. Săraca mama Floarea abia se putea da jos din pat, nici vorbă să poată să facă o mâncare sau ceva. Şi tot trebuia să mai meargă pe la controale, mă duceam eu cu ea, că Ionică era la servici. Aşa am stat acolo niște săptămâni bune până s-a pus mama Floarea pe picioare, de-a putut să se ȋntoarcă acasă.

Cam pe-atunci a început să se uite și Ionică la mine, nu ca la un copil mic, ca mai nainte, ci ca la o femeie, cum îmi dorisem eu. M-a mai invitat la el de vreo două ori după aia. Mie, una, nu-mi plăcea să stau acolo, prea erau peste tot numai lucrurile ei. Și se vedea că lui nu-i venea să renunțe la ele, ținea casa cum o lăsase ea. Atunci am știut că dacă voiam să se-însoare cu mine trebuia să-l fac să se rupă cu totul de-acolo și să vină ȋncoace.

– Da’ nu ți-ar fi plăcut să stai la București?

– Ce să-i placă, soro, la Bucureşti? Numai zgomot şi aglomeraţie şi un miros de gaze de nu poţi să respiri. N-am fost eu acolo să ȋngrijesc de nişte copii la o familie? Mi-am blestemat zilele cât am stat la ei.

– Ba să ştii că la început eu m-aș fi dus. Da’ după aia m-am gândit mai bine. Nu de zgomot și de aglomerație mi-era mie, da’ ce era să fac eu acolo? Aici am familia mea, rostul meu, nu mă ia nimeni de sus că vin de la ţară.

– Și acuma cu băieții cum rămâne? Mai pleacă Mihnea la Cluj?

– Ce să facă la Cluj? a ȋntrebat altă femeie.

– Să meargă la facultate.

– Cine, soro? Mihnea ăla mut? Ce să caute la facultate?

– Taci, tu, că-mi zice aia mică a mea că e cel mai bun din clasă. Cică are numai zece pe linie. Şi când se face şedinţă cu părinţii ȋl laudă profesorii cu zece guri. Zi, Mărie, pleacă sau nu pleacă?

– Ce să plece? Las’ să stea aici, și el, și Radu. Mai dau și ei o mână de ajutor la pensiune, că eu acuma și cu Irina, și cu asta mică agățată tot timpul de mine nu mai prididesc. Și de ce să plece? Liceul de aici ce-are? Acu’ ceva vreme mă săturasem să tot discutăm, am zis să rupem odată pisica și am zis că da, să plece. Da’ după aia s-a pus Ionică să facă niște calcule, ce bani să le trimită în fiecare lună, și am crezut că mi se face rău. Că pentru haine, că pentru meditații, că pentru limbi străine, că pentru mâncare și întreținere… Aș fi ajuns să muncesc ca proasta de dimineaţa până seara, numa’ ca să trimită el toți banii la Cluj pentru ăștia doi.

M-am uitat la Mihnea și nu se citea nimic pe fața lui. Își terminase țigara și stătea nemișcat, se uita la plopii din față și-l mângâia pe cap pe Piratu’, care-şi pusese botul pe genunchiul lui. Am stins şi eu țigara și i-am făcut semn să vină cu mine.

Ne-am dus direct la pensiune și l-am găsit pe tata singur în chioșc.

– Știu că Maria te-a convins să nu ne trimiți la Cluj ca să nu dați bani pentru noi. Și tu ai lăsat-o toată vremea asta să te joace pe degete. Fă și tu ceva ca lumea măcar acuma, în al doişpelea ceas. Lasă-l pe Mihnea să se ducă. Rămân eu aici, mai muncesc la joagăr un an cât mai are el până intră la facultate și ne înțelegem cu banii, îi mai trimiți și tu, îi trimit și eu. După aia, plec și eu, îmi găsesc ceva de lucru acolo şi mă apuc iar de învățat.

– Ce vorbești acolo, mă Radule? Ai căpiat? Ce naiba ți-a cășunat pe Maria?

– Am auzit-o vorbind cu Lenuța. Că dacă plecăm noi la Cluj și ne trimiți bani, ea muncește ca proasta pentru noi.

– Cine ştie ce ţi s-o fi părut. Nu vorbi aiurea. Maria a avut mereu grijă de voi.

– Așa ți se pare ție. Oricum, decizia e luată. Îi sun acum pe bunici și le zic că Mihnea vine mâine. Mă duc să văd ce trenuri are.

Seara, l-am ajutat pe Mihnea să-și facă bagajul.

– Nu vreau să te las singur, a zis.

Terminaserăm de ȋmpachetat şi valiza era lângă uşă. Nu mai era nimeni pe acolo. Stăteam pe treptele prispei cu Piratu’ între noi.  .

– Vin și eu când intri tu la facultate, n-auzi? Într-un an, doi suntem iar împreună.

Am mai lucrat la joagăr încă patru ani. Când s-a deschis abatorul lângă sat, Maria i-a zis lui tata că acolo se fac bani frumoși.

– Aduce și Radu mai mulți bani în casă, i-a zis. Și dacă lucrează acolo un an, doi, să învețe meserie, poate după aia să se ducă să lucreze în Germania sau Olanda, tot a învățat engleză, măcar să facă niște bani adevărați, nu să tragă mâța de coadă pe-aici prin sat.

Așa am ajuns de la joagăr la abator. La Cluj n-am mai ajuns şi parcă distanţa până acolo se face tot mai mare, mai mare chiar decât distanţa până la un abator ȋn Germania, iar Mihnea şi bunicii se tot ȋndepărtează. La ȋnceput, când suna la telefon, Mihnea ȋmi povestea tot ce făcuse de când nu mai vorbisem şi ȋntreba de tot satul, ce mai face tata, buna, Maria, surorile, verii, unchii, mătuşile, vecinii, colegii de la şcoală. Acum ȋmi zice repede una-alta, cum e la birou, dacă plouă sau e soare, şi abia mai ȋntreabă de ai noştri, ăştia cei mai apropiaţi, şi de Piratu’. Şi-i ceva ȋn felul ȋn care ȋntreabă de-mi dau seama că dintre toţi de Piratu’ ȋi e cel mai dor. Mie mi-e dor de liniştea aia dintre noi, când munceam unul lângă altul, reparam o magazie sau săpam o brazdă să pună Maria flori sau căpşuni, sau când mergeam pe câmpuri, ore ȋn şir, aproape fără să scoatem o vorbă. Ştiam atunci totul unul despre celălalt. Dar la telefon trebuie să vorbeşti, nu poţi să stai doar aşa, ȋn linişte, să mergi printre ierburi până la genunchi şi să nu zici nimic, să se audă doar vântul şi şuierul păsărilor când ȋşi iau zborul. Aşa am ȋnţeles că avea dreptate Mihnea cu tăcerea lui. Când doar vorbeşti, ajungi să nu mai ştii mare lucru.

Nici ȋn Germania cum voia Maria n-am ajuns. Nu pot să zic că-mi pare rău. Îmi spun că și acolo, în abatoarele lor, miroase la fel ca aici. Și zgomotele sunt aceleași și tot așa le auzi pe toate în același timp, asurzitoare, triste, rele, de la primul guițat al porcilor la pleoscăitul maţelor care cad în cazanul de inox.

Ȋncepe mai întâi guițatul. Când vin camioanele și dau porcii jos. Tropăie grăsunii amețiți de drum pe rampele de lemn puse în pantă, le mai alunecă câte un picior pe mizeria aia pe care o fac, se împiedică, cade unul și țipă ca disperatul, încep să țipe toți ăi din jur. Se înghesuie în țarcuri și o vreme fornăie căutând mâncare și guiță de foame. Pe măsură ce trece timpul și li se apropie rândul la tăiere, guițatul ăla se schimbă, se face tot mai ascuțit. Când sunt mânaţi spre deschizătura care duce ȋn abator, zdupăie cu picioarele lor scurte pe podele și se înghesuie unii într-alții, se împing, pufnesc, fornăie, zbiară, cum vezi la televizor că se împing oamenii la moaște, la nu ştiu ce sfânt, să nu le-o ia cineva înainte la pupat racla. De obicei se iau unul după altul, intră unul pe culoar spre boxa de asomare şi toţi ceilalţi se bagă după el. Uneori, ȋnsă, se opreşte câte unul ȋn loc şi nu mai vrea să se mişte cu niciun chip. Se sperie poate de zgomote sau dacă vede multă lume. Dacă se opreşte unul, se opresc toţi ȋn spatele lui, se agită, se leagănă pe picioare, dau ȋnapoi, se lovesc de ceilalţi care vin din urmă. Atunci durează şi o oră să-i potoleşti şi să-i bagi ȋn culoarul de asomare. Ȋngrijitorii au răbdare cu ei, nu-i bat, nu le fac rău. Dar trebuie să-şi facă şi ei treaba, fie ce-o fi, şi nu pot să aştepte toată ziua. Nu e ca şi cum ar putea să le dea drumul sau să-i trimită ȋnapoi la fermă. Aşa că se mai enervează, mai strigă la ei. Doar pe nea Iancu nu l-am văzut vreodată să-şi iasă din fire. E cel mai bătrân dintre ȋngrijitori, are ochii alburii, aproape nu mai vede de cataractă, dar nu-i trebuie ochi ca să ştie dacă vreun animal e bolnav sau e pe cale să-l apuce frica. Aşa-i viaţa asta, mă băieţi, de ce-i rău nu scapi orice-ai face, nici dacă te supui, nici dacă te răzvrăteşti, zice nea Iancu stând ȋn mijlocul ţarcului, ȋncercând să potolească animalele, şi nu ştii dacă vorbeşte cu porcii sau cu oamenii.

Când se trezesc ȋn boxa de asomare, porcii încep să dea înapoi și atunci îngrijitorii trebuie să-i mai tragă sau să-i împingă, să strige la ei ca să meargă înainte. Atunci încep să se zbată și să guițe mai tare și repede-repede, parcă ar avea o mulțime de lucruri de spus și-i dau zor să le zică pe toate cât mai au vreme. Pe deasupra se aud strigătele băieților de la asomare, care stau cu cleștii în mână și îi înjură pe îngrijitori să facă ce-or face, numai să nu se mai zbată porcul, să poată să pună electrozii cum trebuie, deasupra ochilor, imediat între urechi, iar porcul trebuie să stea nemișcat măcar cinci secunde, mai bine zece, cât e nevoie să treacă curentul electric și să-l amorțească, să nu mai simtă ce vine după aia, să se scurgă bine sângele şi să rămână carnea curată, fără cheaguri. Știi că aparatul nu scoate niciun zgomot, dar cumva tot ajunge la tine bâzâitul ăla de curent electric care trece prin carne și prin os până ajunge la creier.

Imediat porcul cade într-o parte cu o bufnitură, mai bine de o sută de kilograme de carne care se lovesc de podea. Nici nu apucă să se prăbușească cu totul că i se prind picioarele de dinapoi în cârlige, e ridicat cu un scripete care scârţâie de parcă l-ar omorȋ cineva pe el şi porcul e agăţat cu un cloncănit de bara de metal care se învârte pe deasupra capetelor noastre, la vreo patru metri deasupra podelei. Regula zice că porcul trebuie să fie înjunghiat în maxim cincisprezece secunde după asomare, până să-și revină în simțire, altfel e jale. Porcul nu mai scoate de-acum niciun sunet, dar parcă auzi icnetul măcelarului când ȋi vâră cuțitul în beregată și hârșâitul lamei când trece prin piele, despicând grăsimea și carnea, până taie jugulara și sângele țâșnește șuvoi afară cu un șuierat. Atunci alt porc intră ţipând şi tropăind ȋn boxa de asomare, ȋn timp ce lanțurile și cârligele de metal de care e prins cel de dinainte zdrăngăne şi clănţăne și sângele gâlgâie în cazanul de inox de dedesubt.

Carcasele înaintează pe linia de abatorizare spre tunelul de opărire, trec prin vâjâitul jetului de abur fierbinte și apoi prin huruitul aparatului cu care se rașchetează părul care se strânge și se vinde la o fabrică de pensule. Ȋn acelaşi timp se aude alt șuvoi, de apă călduță, cu care se umezeşte carcasa înainte să intre în cuptorul de pârlire, și șuieratul flăcării și pârâitul pielii arse, care nu mai e piele, e deja șorici pârlit, de pe care niște mașini răzuie scrumul cu un hârșâit care nu se mai termină.

Utilajul cloncăne pe măsură ce carcasele merg hurducăindu-se pe linie spre eviscerare. Aici se cere multă îndemânare, că tot ce-i murdar în porc, mațele și toate alea, și organele, inima şi plămânii şi ficatul, trebuie scoase acum, cu grijă să nu se contamineze carnea. Cârligele zdrăngăne mai departe, carcasa merge spre platforma de toaletare unde măcelarii își ascut cuțitele sterilizate ȋn apă clocotită trăgându-le unul peste altul cu un hârşâit înainte să îndepărteze cheagurile de sânge și orice murdărie care a mai rămas. Abia după aia carcasa se apropie bălăngănindu-se de platforma pe care stau eu în picioare.

Aici sus unde lucrez eu trebuie să fii înalt și vânjos, să ai forță în tine și să te ții zdravăn pe picioare. Ești la mai bine de un metru şi jumătate deasupra pământului, pe o platformă de metal care se înalță și se coboară cu un sistem pneumatic care pufăie ca o precupeață nemulțumită, nu lipsește decât să-și pună mâinile în șolduri și să se rățoiască la tine că ce caști gura ca prostu’. Linia merge suficient de încet încât să pornesc cuțitul electric mare cât o drujbă când carcasa a ajuns ȋn faţa mea și să tai dintr-o mișcare de sus în jos șira spinării ȋn două. Lama cuțitului zbârnâie și vertebrele troznesc, repede, una după alta, pac-pac-pac-pac-pac, până când jumătățile de carcasă se desprind una de alta şi o pornesc mai departe cloncănind fiecare pe cârligul ei spre tunelul de zvântare.

Şi ȋn urma lor vine altă carcasă, şi alta, şi alta. Apăs pe butonul de pornire şi cuţitul electric ȋncepe să vuiască din nou. Nea Mitru trece cu un furtun pe lângă platforma mea şi spală pe jos. Dacă l-aş ȋntreba cum e să munceşti ȋntr-un abator, mi-ar zice, cum dracu’ să fie, mă băiete, ca la abator, e mic salariul, da’ ce să faci, dacă s-a ȋnchis toate fabricile şi statul nu te-ajută cu nimica. De fapt, habar n-are cum e la fabrică. A lucrat toată viaţa numai ȋn abatoare şi ştie că se poate şi mai rău, ȋn abatoarele alea vechi era o mizerie de nu puteai să trăieşti. Acum s-au schimbat regulile, e totul inox şi faianţă şi se spală tot timpul, să nu se adune murdăria. La cinci nea Mitru termină treaba, se duce la el acasă sau la cârciumă şi ȋşi vede de ale lui. De ce l-ar apăsa pe el gândul că munceşte ȋntr-un abator? Cineva trebuie să taie şi porcii pe lumea asta. Aud jetul de apă sub presiune cu care curăţă podeaua. La ȋnceput apa şiroieşte spre scurgerea din podea roşie, apoi din ce ȋn ce mai deschisă la culoare, roşu-deschis, rozaliu, apoi e doar apă, doar foşnet, ȋncă un sunet printre zgomotele care te asurzesc mai ceva ca moartea şi care nu ȋncetează decât atunci când ultima carcasă de pe ziua aia a ajuns la frig. De fapt, nu ȋncetează niciodată cu totul. Se opresc doar ca să pornească din nou a doua zi dimineaţă.

De ce n-am plecat de aici, din sat, din abator, din zgomotele astea pe care le urăsc, nici când Mihnea a intrat la facultate, nici când şi-a găsit la Cluj o slujbă cu jumătate de normă, nici când a terminat masterul şi s-a angajat pe bune? Nu mai ştiu nici eu. Poate pentru că nu eram sigur că mai ştiam cum să ȋnvăţ. Poate pentru că vocile bunicilor de la Cluj şi vocea lui Mihnea s-au tot ȋndepărtat şi parcă s-a lăsat o perdea de ceaţă ȋntre ele şi lumea asta de zgomot ȋn care trăiesc eu. Atunci când mă sună la telefon şi mă ȋntreabă ce mai fac, de ce nu mă hotărăsc odată să las totul şi să merg şi eu la ei, să schimb viaţa mea de aici cu viaţa pe care mama ar fi vrut-o pentru mine, vocile lor se aud modificate, ireale, pierdute, parcă nici nu mai sunt ei, ci doar nişte ecouri ale vocilor din amfiteatrele ȋn care nu am intrat niciodată şi din sălile de spectacol ȋn care nu am mai pus piciorul de ani de zile. Poate n-am mai plecat pentru că Piratu’ s-a lipit acum de mine, când vin acasă de la muncă şi mă aşez pe bancă ȋn curte vine şi ȋşi pune botul pe genunchiul meu şi parcă mă ȋntreabă din ochi când vine Mihnea ȋnapoi sau poate mă roagă să nu plec şi eu, să nu-l părăsim amândoi. Poate n-am mai plecat pentru m-am ȋndrăgostit de Ioana, cu care am fost coleg de clasă, şi m-am hotărât să mă ȋnsor cu ea, iar Ioana n-a avut niciodată gânduri de mers la facultate. Lucrează la o fabrică de mezeluri şi se gândeşte că n-ar fi rău să mergem câţiva ani la muncă ȋn străinătate, să strângem bani şi să ne ȋntoarcem tot aici, ȋn sat, să ne deschidem o pensiune şi să facem un copil, doar că nu ne hotărâm niciunul nici să stabilim data nunţii, nici să ne trimitem actele la o agenţie de recrutare ca să ajungem şi noi ȋn Germania.

Azi însă ajunge Germania la noi. Vine nu ştiu ce barosan neamţ şi oamenii zic că vrea să cumpere abatorul. Sunt șefii fierți, de parcă i-ar fi trecut pe toți prin tunelul de opărire. Ne-au dat halate albe și șorțuri de mușama nou-nouțe și instrucțiuni cu carul. Ce să facem și ce să spunem. Nici să înjurăm n-avem voie cât e neamțul pe aici. Da’ de unde să știe el, neamțul, ce zicem noi pe românește? Păi uite că știe, că vine cu niște traducătoare după el. Așa că fără înjurături, s-a ȋnţeles? Șeful pleacă, iar măcelarii își trag cuțitele unul peste altul și râd de ce și cum ar face cu traducătoarele alea de-i zic neamțului ce zic ei. Păi şi ce ştiu traducătoarele alea de abatoare? Or fi nişte fadosite de-alea, poate li se face rău pe-aici. Lasă, bă, dacă leşină vreuna o prind eu să nu cadă. Se aud guiţăturile porcilor şi banda pornește și pocnetele și cloncăniturile și șuierăturile instalației acoperă râsul oamenilor.

După vreo trei-patru ore, când halatele și șorțurile noastre noi sunt deja pline de sânge, vin șefii cu neamțul și cu traducătoarele. Neamțul are vreo cincizeci de ani, se uită la fiecare lucru mai ceva ca un inspector și își notează totul într-un carnet. Întreabă ba una, ba alta și le face semn fetelor să traducă. Ele ascultă cine ce zice, nu aud bine din cauza zgomotului instalaţiei, ȋntreabă să se lămurească, omul mai explică o dată şi ele trebuie să strige după aia ca să audă neamţul ce spun. Sunt tinere amândouă, una zdravănă și fardată tare, i se vede rujul de la o poştă, alta mai plăpândă și palidă, de parcă n-ar avea sânge ȋn ea. Nicu, de la eviscerare, îmi face semn spre aia zdravănă şi fardată. Nu-i nevoie să spună nimic, știu ce vrea să zică. Dar mie nu mi se pare cine ştie ce. E plină de fițe, dă ochii peste cap și strâmbă din nas, totu-i pute. Dar o vezi după călcătura apăsată și grea că asta a crescut la țară, a dat la sapă, a cărat găleți cu apă să ude grădina și a mers în picioarele goale prin bătătură. Și a fost ȋn fiecare an la tăiatul porcului și n-a mai făcut mutre.

Eu mă uit după ailaltă, aia mică și albă la față. Merge cu pași mărunței de femeie care nu stă desculță nici în casă. Ține dinții strânși și se uită în jur de parcă ar fi căzută din lună, dar când întâlnește privirea cuiva zâmbește și zice bună-ziua. Când grupul trece prin faţa platformei pe care sunt urcat eu, vede mai ȋntâi jumătăţile de carcasă care trec pe lângă ea şi apoi ȋşi ridică ochii spre mine.

E suficient de aproape ca să-i zăresc şuviţele de păr blonziu ieşite de sub bonetă și, nu știu de unde şi până unde, mă loveşte gândul că e fără doar şi poate fata cu bentiță, fata cu braţele ridicate ȋn aer ca şi cum ar fi dansat, fata de la Operă, fata de care m-am îndrăgostit când eram în clasa a III-a. Mă uit ȋn ochii ei şi mă văd ca ȋntr-o oglindă, din cap până-n picioare, parcă aş fi din nou pe treptele de marmură de la Palatul Suţu, mă văd urcat pe platforma de metal, stropit de sânge din cap până-n picioare, cu un cuţit electric cât toate zilele ȋn mână şi văd cum toată viaţa mea e pe dos. Şi ştiu că Mihnea a făcut tot ce trebuia să facă şi că dintre noi doi el nu s-a lăsat pe tânjală, a avut curajul să plece de aici şi când a ajuns la Cluj s-a ţinut de treabă şi a reuşit să ȋndrepte tot ce era de ȋndreptat ȋn viaţa lui. Iar eu, eu n-am făcut nimic. Am mers doar orbește ȋnainte şi nici n-am ȋncercat vreodată să scap de aici, nici măcar cât porcii ăia care se răzvrătesc şi ȋncearcă să fugă din ţarc ȋnainte să-i mâne ȋngrijitorii spre culoarul de asomare.

Grupul se trage mai ȋncolo, nu prea departe de mine, cât s-o văd cum ascultă ce zice șeful ăla mare, care zbiară ceva și dă din mâini ca apucatul. Ea notează ceva într-un caiet, apoi îi citește neamțului ce-a scris. Aș vrea să ascult ce zice şi deodată mă apucă aşa, un fel de disperare, de-mi vine să arunc cuţitul cât colo, să sar de pe platformă şi să mă duc la ea, să-i pun mâna pe umăr şi s-o ȋntorc spre mine. Nu vreau să-i fac nimic. Vreau doar să aud ce spune. Vreau să dispară orice zgomot şi orice altceva de pe lumea asta şi să rămână doar vocea ei. Să rămânem doar ea şi cu mine şi vocea ei ȋntre noi doi. Îi văd buzele mișcându-se, dar oricât mă chinui să o aud nu ajunge niciun cuvânt până la mine. Vocea ei, care sigur sună a oraș și a holuri de facultate și a expoziții de pictură, a palate transformate ȋn muzee şi neapărat a lojele Operei din Cluj, vocea ei, pe care mi-o doresc deodată aşa de mult, cu un chef nebun de muzică şi de tablouri şi de plimbări pe străzi cu tei şi vile interbelice, vocea ei, de care am nevoie ca de aer curat şi fără de care simt că mă afund ȋntr-o apă alburie ca o fiertură de carne şi mă sufoc, vocea ei, pe care nu am auzit-o niciodată, dar de care mi-e un dor de mă doare, aşa cum mi-e dor de Mihnea şi de mama şi de bunicii de la Cluj, vocea ei se pierde ca un fum printre guițături, strigăte, pocnete, bușituri, cloncănituri, trosnetul oaselor și zuruitul cuțitului cât o drujbă cu care tai în două carcasa care se leagănă în fața mea.

 

București, iunie 2023