Băiatul se trezi și ochii săi erau acum mai mari ca oricând înainte.

• Trebuie să plec la oraș, spuse, nu ca să îl audă cineva, ci pentru sine.
• Chiar trebuie să plec la oraș!, spuse încă o dată băiatul, ca și cum și-ar fi dat singur o poruncă.

 

Chiar o spune pentru sine, oricum nimeni nu-l asculta. Nimeni – niciodată.

 

Erau atâția copii în casa asta blestemată, casa asta care le rămânea de la an la an tot mai mică, prea multe guri de hrănit, prea puține urechi care să asculte ce aveau gurile astea de zis. Nimănui nu-i păsa.

 

Luați repede, părinții nici nu mai știau câți copii le-a dat Dumnezeu. Sau diavolul. Sau barza. Sau cine mama mamii mă-sii aduce copiii la olteni. Ei erau mulțumiți să fie copiii sănătoși, dar nici măcar asta nu se întâmpla.

Mama băiatului se străduia să respecte ritualurile, să pară măcar că are credință în Dumnezeu, în caz că raiul și iadul chiar există. Dar, la urma urmei, nici ei nu-i păsa și băiatul știa asta foarte bine. Viața o făcuse rea.

Băieții mereu știu când mamele lor nu mai au inimă. Și poate că și fetele știu. El însă nu era fată.

El nu voia să rămână în bătătură până i-o veni sorocul să se căsătorească la cincisprezece ani, să plece de acasă, să aibă fii și fiice și să ducă tot mai departe povestea aceasta banală, și tocmai de aceea atât de îngrozitoare. Nu. El avea să aibă un destin măreț. El se simțea diferit. El se simțea special. El se simțea unic. Nu știa să o pună în cuvinte, dar simțea în inimă că e ceva cu el, că pur și simplu nu e la fel ca frații săi, că nu e la fel ca surorile sale și în niciun caz nu e la fel ca părinții săi.

 

Așchia a sărit departe de trunchi, se gândea. Dar prefera să nu se gândească foarte mult la asta, se temea că dacă se va adânci în gândul acesta va descoperi ca la urma urmei nu-și iubește familia, ba chiar o urăște, ba chiar mai rău – din toată lumea nu se iubește decât pe sine. I se părea și lui puțin, de aceea prefera să nu se gândească.

Era ciudat. Chiar era un copil foarte ciudat. Deși evita să mediteze la familia sa, era mereu disponibil să-și proiecteze destinul pe marele ecran din mintea sa. El cu siguranță era destinat faptelor cele mai eroice!

 

El avea să fie un personaj istoric, un mare personaj istoric, cel mai mare personaj istoric pe care l-a dat țara!

Băiatul căuta deseori să rămână singur, anume pentru a se gândi la destinul său măreț. Învățase să privească oamenii mari cu ură, iar pe sine, când se nimerea să găsească un ciob de oglindă, se privea ca prin lumină. Se iubea.

Așa că băiatul se frecă la ochi cu pumnii strânși, apoi mai spuse încă o dată, tot pentru sine:

• O să plec la oraș!

 

Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce, ar fi povestit că a avut un vis: un vis în care i s-a arătat un drum și la capătul drumului era o un cufăr plin cu galbeni, a mers și a mers și a mers pe drumul acela, dar chiar când a ajuns la cufăr și a întins mâna să și-o umple cu galbeni mâna i s-a umplut de sânge și s-a trezit speriat.

 

S-a uitat lung la mâna sa și a văzut că era curată, în inimă păstra amintirea galbenilor, nu a sângelui. Visul ăsta însemna ceva.

 

Visul ăsta însemna că trebuie să plece deîndată, că nu mai e timp de pierdut, comoara îl așteaptă, dar nu îl așteaptă pentru totdeauna.

Dar nu l-a întrebat nimeni, așa că se furișă afară din casă și, fără să fure nimic, fără să ia nimic măcar cu împrumut, porni, doar cu hainele de pe el.

 

Știa unde merge și știa și de ce: căuta un căruțaș care să-l ducă la primul oraș, de unde avea să ia o rată, una dintre cursele acelea orășenești de demult care mergeau în capitală.

Orașul era doar capitala, toate celelalte erau doar halte, popasuri în drum. Dacă avea să se oprească în vreunul dintre ele, știa că era pierdut. Capitala sau nimic!

Iar băiatul avea o pungă, punga era goală, dar nici asta nu-l descuraja. N-avea niciun gologan, e adevărat, dar viața îl învățase de la început să ceară și să nu renunțe până nu obține. Era cea mai importantă dintre lecțiile pe care și le însușise.

• Vă rog, nene, până la rată, nene, vă rog, trebuie să ajung la sora mea, în capitală. O să am grijă de dumneata când mă întorc, nene. Vă rog! Soră-mea o să mă bage în slujbă, o să câștig parale și o să plătesc din urmă. Uite cât sunt, nu ocup loc mult, ia-mă, nene!

Căruțașul îl refuză de două ori, dar a treia oară băiatul începu să se smiorcăie, cunoștea și arta de a se face că plânge sfâșietor. Era șiret. Căruțașul, așadar, se înduplecă:

• Bine, mă, țâcă, te duc, dar dacă întreabă mumă-ta și tac-tu de tine, nu te-am văzut, nu m-ai văzut, ai înțeles? Ai înțeles, mă?!

 

Băiatul încuviință. Înțelesese. De altfel, înțelegea destul de repede. Nu se poate spune că avea capul chiar gol. Avea un cap mare, cât o lubeniță, și uite că nu era gol. Nu era nici din cale afară de isteț, abia învățase a scrie și a citi. Dar era viclean, asta da – era viclean ca o vulpe.

Obișnuia chiar să se gândească așa: oamenii care pierduseră în jocul vieții, și cunoștea doar pierzători, o pățiseră fiindcă nu fuseseră vulpi îndeajuns. Aceasta era toată filosofia pe care o dobândise deja – pe ea își va sprijini întreaga sa viață.

Drumul fu lung, ochii lui erau atât de plini de furie încât cu greu își făcu loc în ei și uimirea.

 

Totuși, drumul cel lung îl uimi, oamenii văzuți pe drum îl uimiră, simțea că amețește și are nevoie de un punct fix, ceva de care să se sprijine, pentru a nu se prăbuși. Sau poate că îi era doar foame. Foamea te amețește. O știa bine. Trăise puține zile în care să nu îi fie foame.

 

Peste ochii săi plini de furie se lăsa uneori o ceață, îi țiuiau urechile și dacă ar fi fost bun la cuvinte ar fi găsit unul care să exprime starea aceea și l-ar fi urlat către lume. Nu era bun la cuvinte și nu găsea niciunul potrivit.

Și nu doar că nu era bun la cuvinte, mai era și rârâit, mai era  și bâlbâit, stâlcea vorba, înghițea vocale, iar consoanele ieșeau din gâtlejul lui mutilate. Era, și era primul care să o știe, un dezastru.  Ce ușoară ar fi fost viața dacă n-ar fi trebuit să vorbească vreodată! Dacă ar fi putut doar să tacă și să privească și să se uite cu răutate pe sub sprâncene la oamenii care făceau un lucru și altul.

Dar viața nu era așa. Trebuia să vorbească, să ceară, să ceară până obține. Dacă l-ar fi ascultat cuvintele, blestematele astea de cuvinte! Nu-l ascultau deloc. Mai bine să nu se mai gândească la asta.

Așa că prefera să tacă și să privească lumea pe sub sprâncene. Totodată, știa cum anume să ceară pentru a nu fi refuzat, așa cum îi ceruse și căruțașului, știa să facă promisiuni de care nu avea niciun gând să se țină. Știa să mintă, știa să înșele, știa să creeze așteptări false.

Și mai ales avea curajul la care ajung aceia care nu mai au nimic de pierdut. De fapt, curajul său era o pălărie prea mare care îi cădea peste nas. Curajul său era o nesăbuință pe care instinctul de conservare i-o pondera.

 

Dar tendința sa nativă era de a fi nesăbuit. De a nu ține cont de nimeni și de nimic, de a se lăsa devorat de dorințe și a le urma, fără să se gândească din vreme la consecințe. Iar dorințe avea mii. Voia și una, și cealaltă, voia tot.

Când ajunse în marele oraș, băiatul era cât se poate de singur și de înfometat. Aproape că-și uitase căruțașul. Se simțea părăsit de toți și de toate, deși adevărul era că el părăsise tot și toate. Dacă ar fi crezut în Dumnezeu, s-ar fi socotit părăsit și de Dumnezeu. Nu credea. Deodată, tună vocea căruțașului.

• Țâcă, adormiși, mă, țâcă, unde ziseși, mă, că trăiește soră-ta aia?
• În mahalaua cutare, nene.
• Și crezi că te descurci până acolo?
• Cum m-am descurcat și până aici.
• Bine, țâcă, du-te. Să nu mă uiți dacă ajungi om mare la București.
• Nu te uit, nene. Cum să te uit eu pe matale?
• Hai, să trăiești, țâcă! Noroc bun!
• Noroc bun, nene!

Băiatul era de-acum în stradă, iar strada fremăta, era un du-te-vino care nu se mai oprea. Era amețitor. Băiatul ameți, de parcă l-ar fi învârtit niște derbedei la baba-oarba, îi țiuiau și urechile, îl ardea fruntea, durerea îi traversa tot capul și se scurgea pe șira spinării. Era o durere scurtă, dar intensă, de parcă ar fi primit un bici pe spate.

Nu o dată se întâmplase să fie biciuit, pentru cine știe ce prostie, așa că era în deplinătatea termenilor acestei comparații. Oamenii se izbeau unii de alții, de parcă erau pietre când le lovești ca să iasă scântei, să izbucnească focul.

Durere și mirare. Băiatul le ducea pe amândouă, erau două greutăți și trebuia să le țină în echilibru. Sub nicio formă nu trebuia să cadă la pământ, nu trebuia să se prăbușească. Își imagina că dacă ar fi căzut ar fi fost călcat în picioare de toți acești străini care se învârteau ca apucații, ca dracii, în jurul său. Nu căzu.

Nasul îl purtă spre o piață, de unde fură o pâine și două mere, de la străini nu se sfiise niciodată să fure, se socotea îndreptățit de condiția sa de băiat singur pe drumuri și nemâncat de atâta vreme, dădu cu trei pietre după un câine care nu se lăsa dus.

• Pleacă, potaie!, urlă la câine, dar câinele îl privi cu niște ochi mari, rânji în silă și plecă doar când avu el chef.

Băiatul nu lăsa durerii dinăuntrul său nicio șansă să erupă. Oare unde era, totuși, mahalaua soră-sii? Era încredințat că va ajunge cu bine, deși n-avea nicio idee pe ce drum ar fi trebuit să umble. Toate drumurile astea! Și fiecare drum ducea undeva, dar pentru el unul singur era cel bun. Pe unde, pe unde, pe unde să o apuce?

Și așa mergea Niculae, palid și tuns chilug și ghebos în costumul său cu trei numere mai mari, prost croit, așa mergea, cu lenjeria pe jumătate ruptă și murdară, târând și un picior, până și pantofii îi erau mari.

Îl trăgea înainte ca de o ață dorința de a se răzbuna. De a se răzbuna pe orașul acesta care nu dădea un scuipat pe el și pe viața lui, dacă trăiește sau moare acum, pe loc!, dacă moare într-un șanț, pe cucoanele pe care le văzuse pe drum, pe țăranii din satul lui, pe mumă-sa și pe taică-su, pe frații lui și pe surorile lui, nenumărații lui frați și surori, dintre care una singura conta cu adevărat acum. Oare unde o fi mahalaua aia nenorocită?!

Deodată își dădu seama că avea gură să întrebe, așa că întrebă. Cântări bine oamenii care treceau pe drum și fixă cu privirea un bețivan între vârste, cu un pântec enorm.

 

Avea încredere în bețivi. Bețivii știau toate drumurile, chiar și când mai uitau cum îi cheamă. Bețivii trebuiau să se întoarcă acasă și nu se puteau bizui decât pe ei. Te puteai sprijini de un bețiv.

• Nu te supăra, nene, nu te supăra…
• Nu mă supăr, mă, băiete, zise bețivul, care duhnea a țuică și se clătina ca și cum ar fi fost bătut de vânt.
• Mahalaua cutare, zise băiatul.
• Mă, zi drept, pe tine te-a trimis nevastă-mea?
• Nu, nene, sunt venit de la țară, o caut pe soră-mea.
• Țin-te, mă, după mine, că acolo merg și eu. Merg acasă, mă.
• E departe, nene?
• Ca de aici până acolo.

Și porniră. Drumul nu fu lung, dar bețivul se mai oprea pe la câte un colț de drum, să-și deșerte bășica udului.

• Mă, băiete, de băut – bei?
• Nu beau, nene.
• Atunci o să ai o viață de căcat. Dacă vrei să n-ai o viață de căcat, ia-te, mă, de țuică. Dar dacă te iei de țuică, să te ții de țuică, mă, să nu le amesteci. Să bei amestecat e cea mai mare greșeală din viața unui om. Stai, mă, unde te grăbești așa, stai că mă trece iară să mă piș. Imediat mă întorc la tine și îți mai zic eu despre viață.

Și într-adevăr bețivul se oprea, făcea cele trebuincioase, dar se întorcea pe drumul pe care porniseră și altele își mai spuseră cei doi. Așa cum simțise băiatul, bețivul fu de cuvânt. Îl lăsă fix în fața porții în care într-o bojdeucă, alături de alte șase muncitoare, trăia sora băiatului. Niculae intră și păși în restul vieții sale.

Văzându-l, soră-sa, care îl aștepta, dar nu știa când și cum îl va regăsi, căci era plecată de câțiva ani la București, abia îl recunoscu. Era slab mort, galben la față ca un cadavru și pe buza de sus începuse a-i străluci, înainte de vreme, o mustăcioară,  care o făcu să surâdă.

• Nicule, tu ești, mă?
• Eu, sărut-mâna, am venit.
• Cum ai ajuns, mă, până aici?
• Cu lumea.
• Nicule, Nicule, tu o să ajungi om, mă, dacă ai știut tu să vii singur până aicea!

Soră-sa l-a luat în grijă. Nicu a intrat calfă la un cizmar și meșterul văzu repede câte parale face. Nu era harnic. Era în schimb căpos, greu îl scoteai din ale lui, avea gânduri fixe, de parcă erau bătute în cuie. La ce l-ar fi putut folosi pe ucenicul acesta care nu era deloc potrivit să pună flec la pantoful de cucoană?

 

Nea Ilie, cizmarul, era trecut prin viață și nu se grăbea să arunce nimic – nici lucruri, nici oameni. Pentru el, oamenii erau ca niște petice, fiecare se potrivea până la urmă undeva. Trebuia doar să îi afli locul.

 

De ceva vreme, Ilie căzuse într-o patimă mai grea decât băutura și curvitul. Îl luase pofta de dreptate. Se săturase de viața nenorocită, rămăsese văduv, avusese o țiitoare, care îi fugise de acasă cu un plăpumar, rămăsese cu două fete ale lui, bașca doi băietani de pe urma țiitoarei, de care tot el se îngrijea, cu gândul că poate o scoate oameni din ei, că îi crescuse de mici și n-avusese inimă să-i dea în stradă, măcar că mumă-sa le era o zdreanță din acelea.

Dar Nea Ilie chiar nu se grăbea să arunce lucrurile și oamenii. Urechea sa prinsese de ceva vreme un cântec frumos, ca de sirenă. Auzise meșterul că există pe lume niște unii care se luptă pentru muncitori, care trag cu nevoiașii, care vor să aducă pe pământ dreptatea și să pedepsească ciocoii și exploatatorii și lipitorile și toți nemernicii care trăiau în cârca oamenilor muncii și sugeau sângele poporului. Iar asta era întocmai ce voia și nea Ilie.

 

Doar că vorbele acestea se spuneau șoptit, pe ascuns și la adăpostul întunericului. Cei care le duceau dintr-un loc în altul își ziceau comuniști și se țineau mândri. Credeau că sunt trimiși pe pământ anume ca să schimbe lumea și să o facă un loc mai bun.

 

Lui Ilie îi plăcu felul de a fi al comuniștilor, care tot vorbeau, vorbeau, vorbeau, tot în șoaptă și tot pe ascuns și tot la adăpostul întunericului despre cum să îți faci un rost în viață și aduceau mereu vorba de cărți. Să știi carte!

 

Ei, comuniștii, aveau să bage cartea în capul copiilor, să nu mai poată să o scoată de acolo niciun nemernic de boier. Și lui Ilie i-ar fi plăcut să aibă școală, că dacă ar fi avut școală ar fi ajuns și el domn, ar fi umblat la costum de haine și n-ar mai fi mirosit toată ziua a clei și nu i-ar mai fi murit nevasta de tuberculoză la treizeci și nouă de ani.

 

Uite că el scăpase până acum de oftică, dar până când o tot scape. Și mai avea și patru copii pe cap, măcar că băietanii erau deja buni de muncă, fiindcă erau cam la nouă-zece ani, așa că îi ținea pe lângă atelier, să îi învețe rostul meseriei.

Nicu nu era vrednic. În schimb, era căpos și îi plăcea să comande. Găsea că totul este prost organizat pe lume și ar fi de ajuns ca lumea să urmeze indicațiile pe care el avea să i lea de pentru a se îndrepta. Știa totodată că asta nu se întâmpla. Lumea nu-l asculta, nici măcar nu-l băga cineva în seamă.

Dar urechile sale se ciuliră de cum auzi că există cineva pe lume care știe cum anume să repare lumea. Se prezentă la meșter  și îi spuse fără ocolișuri, cum îi era felul:

• Nea Ilie, eu vreau să fiu comunist!

Cizmarului – să îi cadă sculele din mână. Îi făcu semn să tacă și îl trase în cel mai întunecat ungher din atelier:

• Mă, Nicule, tu vrei să mă bagi în necaz? De unde ai scos asemenea vorbă?
• Am auzit, Nea Ilie. Am auzit și vreau să mă fac și eu.
• Mă, Nicule, ăsta nu e lucru cu care să glumești, mă. Poți să ajungi la pușcărie numai dacă te aude cine nu trebuie.
• Nu mă aude, Nea Ilie. Am grijă.
• Mă, Nicule, tu ești în grija mea, să scot om din tine. Ești sigur că ăsta e drumul pe care vrei să mergi?
• Sunt sigur, Nea Ilie!
• Mă, comuniștii sunt interziși în țara noastră.
• Știu, Nea Ilie. Fiindcă vor să facă lumea un loc mai bun pentru toți! Și burghezii nu vor să împartă pâinea cu nimeni!
• Mă, Nicule, s-ar putea să fie totuși ceva de capul ăsta al tău. Fii cu băgare de seamă, să nu te audă nimeni. Mâine, la nouă seara, o să mă vezi că ies în drum și încep să umblu, ține-te după mine, intră și tu în casa unde intru eu. O să mergem la o întâlnire cu niște tovarăși. Dar ține-ți gura, mă, băiatule. Nici musca să nu știe ce am vorbit noi aici. Nicule, nu te juca cu mine!
• Nu mă joc, Nea Ilie. Sunt și eu om de-acuma.
• Oi fi, mă, Nicule, om vedea ce o să iasă și din treaba asta.

Ilie își privi ucenicul. Era același băiat palid și clăpăug ca în prima zi când îi intrase în atelier, adus de soră-sa, care se ținea cu fostul lui cumnat. Și nici măcar nu se mai lungise, să speri că o să fie măcar o pălugă, un ăla bun de muncă. Nicu rămânea scurt, vorbea stâlcind cuvintele dacă îl zorea cineva și greu se pricepea să repare un pantof, darămite o pereche de ghete. Pe de altă parte, dacă îi dădeai ceva de făcut în care trebuia să vorbească unui om știa să îl convingă, îl lua cu binișorul, îi promitea verzi și uscate și nu se întorcea până nu rezolva treaba. Era căpos și al dracului. Poate că locul lui chiar era în mișcarea comunistă. Nea Ilie se gândi să-l propună la împărțitul de manifeste, era o treabă primejdioasă.

Comunismul era într-adevăr  scos în afara legii încă din 1924 și cine făcea propagandă risca închisoarea. De aceea era bine să împartă manifeste un copil. Cât de hain la suflet să fie regimul burghezo-moșieresc, să bage copiii la zdup doar pentru visul de a face lumea un loc mai bun? Cât de canalii, cât de nemernici?! Da, poate că Nicu ar fi fost bun pentru treaba asta. Iar, la urma urmei, dacă l-ar fi prins și l-ar fi legat, cine să îi fi simțit lipsa? Atelierul ar fi mers și fără el. Soră-sa mai avea atâția frați, atâtea surori la care să se gândească. Și mai avea Nicu un avantaj: nu trăda ușor. Ilie se convinsese când îi dăduse o bătaie strașnică să afle cine i-a spart geamul cu o piatră. Nicu îndurase loviturile, dar nu-l dăduse în vileag pe mezinul țiitoarei, Grigore.

Ilie știa foarte bine că Grigore era de vină, dar voia cât poate să ducă Nicu fără să cedeze și să-l dea în fapt. Era uimit și el de cât putea rezista flăcăul ăsta peltic, oltenașul ăsta uscat ca firul de praz, pe care îl și visase într-o noapte. Mergea Nicu pe drum și deodată dădu un fulger și crăpă un copac și copacul în cădere îi rupse băiatului capul de pe umeri și se rostogoli, se rostogoli, se rostogoli căpățâna ucenicului de se trezi Nea Ilie lac de sudoare. Își aprinse o țigară și avu poftă să meargă la bordel. Știa că n-are nici parale și nici nu mai merge treaba cum mergea ea, așa că se mulțumi să-l înjure pe oltenaș:

• Futu-te-n cur pe mă-ta, Nicule, ce vise mi-ai dat tu mie!

Și așa intră Nicu în legătură cu comuniști. Într-adevăr fu trimis să se  ocupe să împartă manifeste, cu fereală, prin mahalale, pe la atelierele meșterilor și în micile fabrici de la periferie. I s-a explicat că e treabă primejdioasă, i s-a dat un om de legătură, cu el te ții, Nicule!, dar băiatul a zis că nu cunoaște ce e frica și s-a și pus pe treabă.