Drumul fu lung, ochii lui erau atât de plini de furie încât cu greu își făcu loc în ei și uimirea. Totuși, drumul cel lung îl uimi, oamenii văzuți pe drum îl uimiră, simțea că amețește și are nevoie de un punct fix, ceva de care să se sprijine, pentru a nu se prăbuși. Sau poate că îi era doar foame. Foamea te amețește. O știa bine. Trăise puține zile în care să nu îi fie foame. Peste ochii săi plini de furie se lăsa uneori o ceață, îi țiuiau urechile și dacă ar fi fost bun la cuvinte ar fi găsit unul care să exprime starea aceea și l-ar fi urlat către lume. Nu era bun la cuvinte și nu găsea niciunul potrivit.

Și nu doar că nu era bun la cuvinte, mai era și rârâit și bâlbâit, stâlcea vorba, înghițea vocale, iar consoanele ieșeau din gâtlejul lui mutilate. Prefera să tacă și să privească lumea pe sub sprâncene. Totodată, știa să ceară, așa cum îi ceruse și căruțașului, știa să facă promisiuni de care nu avea niciun gând să se țină. Și mai ales avea curajul la care ajung aceia care nu mai au nimic de pierdut. De fapt, curajul era o pălărie prea mare care îi cădea peste nas. Curajul său era o nesăbuință pe care instinctul de conservare i-o pondera. Dar tendința sa nativă era de a fi nesăbuit. De a nu ține cont de nimeni și de nimic, de a se lăsa devorat de dorințe și a le urma, fără să se gândească din vreme la consecințe.

Când ajunse în marele oraș, era cât se poate de singur și de înfometat. Aproape că-și uitase căruțașul.

• Țâcă, adormiși, mă, unde ziseși că trăiește soră-ta?
• În mahalaua cutare, nene.
• Și crezi că te descurci până acolo?
• Cum m-am descurcat și până aici.
• Bine, țâcă, du-te. Să nu mă uiți dacă ajungi om mare la București.
• Nu te uite, nene.
• Hai, să trăiești!

Băiatul era în stradă, iar strada fremăta. Nasul îl purtă spre o piață, de unde fură o pâine și două mere, de la străini nu se sfia să fure, se socotea îndreptățit de condiția sa de băiat singur pe drumuri și nemâncat de atâta vreme, dădu cu trei pietre după un câine care nu se lăsa dus. Și nu lăsa durerii dinăuntrul său nicio șansă să erupă. Oare unde era mahalaua soră-sii?

Și așa mergea Niculae palid și tuns chilug și ghebos în costumul său cu trei numere mai mari, prost croit, așa mergea, cu lenjeria pe jumătate ruptă și murdară. Îl trăgea înainte ca de o ață dorința de a se răzbuna. De a se răzbuna pe orașul acesta care nu dădea un scuipat pe el și pe viața lui, dacă trăiește sau moare într-un șanț, pe cucoanele pe care le văzuse pe drum, pe țăranii din satul lui, pe mumă-sa și pe taică-su, pe frații lui și pe surorile lui, nenumărații lui frați și surori, dintre care una singura conta cu adevărat acum. Oare unde o fi mahalaua aia blestemată?

Avea gură să întrebe, așa că întrebă. Cântări bine oamenii care treceau pe drum și fixă cu privirea un bețivan între vârste, cu un pântec enorm. Avea încredere în bețivi. Bețivii știau toate drumurile, chiar și când mai uitau cum îi cheamă.

• Nu te supăra, nene.
• Nu mă supăr, mă, băiete, zise bețivul, care duhnea a țuică și se clătina ca și cum ar fi fost bătut de vânt.
• Mahalaua cutare, zise băiatul.
• Mă, zi drept, pe tine te-a trimis nevastă-mea?
• Nu, nene, sunt venit de la țară, o caut pe soră-mea.
• Țin-te, mă, după mine, că acolo merg și eu. Merg acasă, mă.
• E departe, nene?
• Ca de aici până acolo.

Și porniră. Drumul nu fu lung, dar bețivul se mai oprea pe la câte un colț de drum, să-și deșerte bășica udului.

• Mă, băiete, de băut – bei?
• Nu beau, nene.
• Atunci o să ai o viață de căcat.

Și altele își mai spuseră cei doi, dar bețivul fu de cuvânt și îl lăsă fix în fața porții în care într-o bojdeucă, alături de alte șase muncitoare, trăia sora băiatului. Niculae intră și păși în restul vieții sale.

Văzându-l, soră-sa, care îl aștepta, dar nu știa când și cum îl va regăsi, căci era plecată de câțiva ani la București, abia îl recunoscu. Era slab mort, galben la față ca un cadavru și pe buza de sus începuse a-i străluci, înainte de vreme, o mustăcioară,  care o făcu să surâdă.

• Nicule, tu ești?
• Eu.
• Cum ai ajuns, mă, până aici?
• Cu lumea.