Ziarele (1)

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Era iarnă pe atunci, iernile încă existau, era o iarnă cu viscol și zăpadă, era frig și redacția era la capătul marelui oraș, la capătul lumii, acolo unde se retrăgeau tramvaiele să înghețe de frig și poate să moară, câini costelivi lătrau cu ultimele puteri, peste tot noroi înghețat și fețe palide, oameni cu nasuri mov și Europa foarte departe, și mai era și dimineață, foarte de dimineață, eu n-am fost niciodată un matinal, dar făceam o excepție, era o zi importantă din viața mea, prima mea zi de muncă, plecasem de pe Aleea Zorilor, apoi din micul oraș, apoi din următorul oraș, ajunsesem în marele oraș, urmărind un singur zmeu pe cer, toată viața mea, să intru într-o redacție de ziar și de aici să plec mai departe, să cunosc lumea, să schimb lumea, fără să o cuceresc, dar în dimineața aceea de iarnă, capul meu se ținea pe umeri cu fragilitatea zmeului din capătul sforii, petrecusem, e adevărat, făcusem o frumoasă noapte albă, la striptease, în clubul Mexico, pe șoseaua Ștefan cel Mare, iar la miezul nopții, fiindcă fusese ziua mea onomastică și începea ziua națională, am cântat toți, eu, prietenii mei, stripteuzele, frumoasele noastre stripteuze, imnul țării, ele cu mâinile acoperindu-le sfârcurile zgribulite, noi mascând, cum puteam, glorioasele erecții juvenile, de-acum demult apuse, încercând să aducem puțină solemnitate în viața noastră, da, da, da, mai aveam mult de mers până în Europa, uneori se făcea foarte frig la Mexico, iar stripteuzele stăteau în gecile lor de iarnă și fumau țigară și vorbeau despre iubirile lor ratate, despre băieți cu Passat-uri, despre datorii la cămătari, unele se urcau uneori pe blocuri și săreau de acolo, zburau și apoi mureau cu căpățânile zdrobite de asfalt, cea mai interesantă dintre ele era o pitică, noi îi ziceam pitica nenorocită, fără nicio legătură cu acel tribun guraliv, pur și simplu nu avusese prea mult noroc pitica, așa gândeam noi, că e rău să fii pitică, dar poate că de fapt eram îndrăgostiți de ea și o uram fiindcă nu se uita la noi, avea și o mustăcioară, ar fi fost considerată foarte frumoasă în Iranul secolului XIX, dar noi nu trăiam în Iranul secolului XIX, cu toate acestea, spuneam, pitica îi înnebunea pe toți, se urca pe o scară făcută din baxuri de bere, apoi începea să escaladeze bara de striptease, cu o dexteritate de maimuțică și apoi începea să curgă pe bara aceea, într-un dans erotic neegalat vreodată, toți doream să ne retragem cu pitica la tetatet, cum bine se spunea, la separeu, acolo, acolo unde era bine, dar pitica nu obosea să ne respingă avansurile nerușinate, avea ceva diabolic în priviri și ceva angelic în purtări, era o sfântă, o inocentă și doar o grandioasă destrăbălare ar fi putut echilibra ființa ei, care părea fragilă și era îngrozitor de puternică, niciunul dintre noi nu a intrat în grațiile piticii nenorocite, ea era atracția clubului de striptease și pe umerii mei a stat în noaptea aceea când am cântat imnul național cu patimă, fără furie, cu entuziasm, fără dezgust, când nu aveam bani să plătim ne mai sechestrau ospătarii până când găseam câte un prieten care să vină să ne recupereze înaintea zorilor, și așa ieșeam pe bulevard, cu hainele răvășite, cu părul vâlvoi și ochii bulbucați, băuți și îndrăgostiți de frumoasele noastre stripteuze, multe erau și curve, bunele curve, care nici măcar nu ne luau bani, cele bătrâne ne invitau la sânul lor, sfântul lor sân, hai, la mămica, să-ți dea țâță, că mi-ești drag, noi eram tăcuți și cumva demni, nu era nimic necurat în purtarea noastră, pur și simplu aveam prea multă tinerețe care căuta să evadeze din piepturile noastre, să devină pasăre, să se înalțe și să zboare, eu m-am dus primul, am găsit o ușă deschisă către o redacție și am intrat, gata să îndur orice pentru a reuși, pentru a îmi împlini visul, destinul și viața, aveam să îi aduc apoi pe toți ceilalți, unul după altul după altul, fiindcă niciodată fericirea nu e deplină dacă rămâi singur, iar prietenia obișnuia să fie cea mai importantă dintre toate câte erau pe lume, cum ziceam, era prea multă tinerețe în noi, și așa mergeam eu în prima mea zi de muncă și capul meu, minunatul meu cap, cu coama mea leonină, era greu de șampanie, iar în urechii îmi răsunau versurile imnului național, deșteaptă-te, române, priviți mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine, miroseam a parfum ieftin de femeie generoasă, nu găseam că femeile generoase sunt ușoare, nimic nu era ușor pe lume, le știam viețile cum îmi știam buzunarele nădragilor, adeseori atât de dureros de goale, nu erau deloc vieți ușoare, toate aveau mari probleme și luau decizii înspăimântător de greșite, mergeau spre tuberculoză și faliment, aveau voci grave, de fumătoare de mahoarcă, una avea un ochi de sticlă, alta asculta discuri cu Leonard Cohen, plângea și bea șampanie cu lacrimi, doar pitica nenorocită nu știam ce e cu ea, se ținea misterioasă, ca și cum ar fi fost evadată chiar din pădurea întunecată, uneori ni se părea că o visam, că a ieșit din Twin Peaks, că nu poate fi adevărată, dar era adevărată, se urca pe baxurile acelea, apoi ca o maimuțică până în înaltul barei de striptease și de acolo plutea, plutea, plutea, peste căpățânile noastre înfierbântate, nu îmi plesnea capul, eram liniștit și împăcat și aproape fericit, căci mai aveam puțin, încă puțin, și aveam să intru în restul vieții mele și toată tinerețea îmi era înainte, pulsul meu nu cobora niciodată sub o sută, inima mea era de atunci foarte bolnavă, demult îmi șoptea moartea la ureche cuvintele ei îmbietoare, nu astăzi, iubito, îi spuneam când vorbeam singur, și moartea trebuia curtată, așa cum trebuiau curtate și bunele noastre curve, minunatele noastre stripteuze, care ne arătau continentele nedescoperite și ne fereau de gelozie și nebunie, chiar le eram dragi și ne ocroteau, iar dacă se întâmpla să intrăm în relații de iubire greșite, trăgeau semnalul de alarmă, pizda prostește, nu îndoaie vântul pomul cum îndoaie pizda omul, credeam că ai ceva în căpățâna asta, dar văd că nu ai nimic, cuvintele lor erau mereu drepte, mergeau direct la țintă, ca glonțul și nu ne ucideau, cuvintele lor ne făceau bine, erau înțelepte fetele, au trecut zeci de ani de atunci, bucile lor glorioase sunt acum ruinate, poate că au murit și au fost îngropate, poate că și-au tăiat venele, poate că au fost salvate, toate visau o salvare, un băiat cu Passat, care să vină și să le scoată din mizeria asta de viață, e frumos, dar e o mizerie, tu nu vezi, iar atunci la început urechile mele erau pline de muzica înălțătoare a imnului național, încă puțin, încă puțin și aveam să intru pe ușa redacției, cu spatele drept, fără să cunosc pe nimeni, fără ca nimeni să mă cunoască, având doar certificatul de garanție oferit de concursul pe care îl câștigasem, încă puțin (…)

 

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: