… Știam că ți-e ciudă că te-ai născut în România. Am vorbit de atâtea ori despre asta, dacă noi ne alegem țara, părinții sau ei pe noi. Cum să facem să vindecăm patria sau să ne salvăm pe noi. Ti-aduci aminte când am fost în Austria și Germania și tu vorbeai rusește iar eu mă prefăceam că te înțeleg (sigur, mă ajuta fața), ca să fim tratați regește? Dar mai ales să nu ne dăm de gol că suntem români. Mai știi cum am luat la mână toți emigranții pe care-i știam și  i-am descusut de adevăruri și oportunități, ca să vedem și noi unde ne-ar fi fost mai bine, dacă era să decidem să lăsăm Romania de tot. Am tot forfecat și tergiversat, ne mai ținea călduți speranța și cordonul ombilical familial și ne-am muiat cu emigrarea. Apoi eu m-am îndrăgostit și nici nu mi-am dat seama când am născut, așa de repede s-a petrecut viața. Când ai venit la botez, ți-am zis că m-am rugat și aproape că l-am amenințat pe Dumnezeu să facă ceva să înveselească țara asta și s-o îndrepte. Că dacă nu, pun copilul într-un coș și-l las personal pe pământ civilizat și cu perspectivă… Ție ți-a murit bunica, mica Mia cum îi ziceai, învățătorul tău cel mai destoinic. Ti-a lăsat casa țărănească și grădina, ascunzătorile tale dintotdeauna. „Nu pot să le înstrăinez, mi-ai zis, sunt ale mele, eu sunt ele și ele sunt eu”.

Tocmai ai înțeles atunci sensul cuvântului „rădăcină”. Care te fixează în spațiu și-n emoție și-ti ține pavăză împotriva la toate relele. Ai reîmprospătat locul și te-ai mutat în el, ca-ntr-o a mai pufoasă plapumă croită vreodată. M-ai chemat pe mine și pe alții să petrecem, să zdrobim strugurii- n picioare, să culegem zmeura și cireșele amare, să râdem și să tăcem la sfârșit. Si ne puneai să ne uităm la cer, 10 minute neîntrerupt, culcați pe iarbă, cu ochii larg deschiși. Tu, terapeutul cognitivist, cu atâtea instrumente însușite, ne ziceai să facem asta. „Atâtea avem la îndemână, de când e lumea, ca să ne limpezim mintea, dar noi ne complicățim artistic”, asta ne spuneai și te minunai și tu cu noi odată când spuneai…Intre timp, țara tot nu s-a îmbunătățit, poate doar pe ici pe colo, românu’ s-a învrăjbit cu el însuși și cu ăl de lângă.

S-a îndrăgostit dependent de lumea virtuală, mai ales de daunele ei. Ne-am aliniat și noi, cu bulele noastre, dar măcar știu sigur că ne străduiam să clădim în loc să distrugem, să fim mai mult decât să avem ( ce prostie!) Părea că într-o țară nepusă la punct, ne găsiserăm un ac indicator, niște locuri de reveneală, niște kit-uri de trăire cât de cât, niște alianțe de neprețuit.

Dar vine uneori o zi pe care o miroși din somnul nopții că va fi cum n-ai fi vrut. O zi din acelea care îți deranjează vulnerabilitatea nerezolvată. Si nici nu vrei să deschizi ochii. Dar o faci și citești mesaj pe telefon: „ My person, am plecat. Trebuia. Am doar bilet de dus. Nu mă urî… „Și mi-a înghețat trupul. N-am plâns, n-am țipat. Nu i-am răspuns. Când m-am desprins din pat și am reluat viața, simțeam totul „la orizontală”, la minim. Nu mă mai înălța nimic. Așa e și acum, după un an. Nu am nici o veste de la tine, prieten drag. Cu ura, nu am treabă, mă știi, am jucat cu ea tot timpul la zero-zero. Cu ruptura iute, inexplicabilă mie, cu indiferența, cu răspunsul meu egoist la ele, nu mă descurc.

Habar n-am de ce ai plecat, Ioane. Credeam că te știu, Ioane. Că ești în continuarea mea, my person-ul meu. Pentru cine rămâne e întotdeauna mai greu. Ieri am trecut pe la casa ta. Dăduseră bujorii și vecinul care-ți îngrijește grădina mi-a dat un buchet stufos. Erau grasomegi, rosii, roz si vișinii. Mirosul lor mi s-a dus până- n creier, ca sărurile marine când sunt răcită. Am plecat cu bujorii, în drum mi-am luat și o vază, special pentru ei, că eu nu aveam vas de flori în casă. Uite cum fac, prieten dus: îi păstrez până când se vestejesc și pe ultimul ofilit îl voi pune într-o carte, ca-ntr-un ierbar al copilăriei, până când te vei întoarce. La rădăcini. Și apoi ți-o voi dărui.  Deocamdată, îți duc dorul, Ioane!