Dar Pufi avea mulți îngeri și-i ura pe toți din tot sufletul, azi era cu unul, mâine cu altul și poimâine cu al treilea, înger după înger treceau prin casa goală a Avei umplându-i lui Pufi sufletul și buzunarele, iar ca să nu dea înger peste înger și să iasă cine știe ce, aranjaseră ca atunci când plecau, să încuie ușa, să lase cheia sub ghiveci și să pună ghiveciul pe pervazul geamului, iar când intrau să-l lase jos, lângă ușă, ca oricine se uita din drum să-și dea seama că era cineva înăuntru și să nu se apropie, îngerii s-au minunat de o asemenea înțelegere, fiecare crezând că doar el se întâlnea cu Pufi acolo, dar dragostea fiind mare și ochii – orbi, n-au zis nimic, fie! fie orice! numai să-l mai vadă o dată pe Pufi, să-l vadă și să moară! numai că nu mureau – dimpotrivă, se deschideau ca florile, dădeau pe dinafară de fericire și voiau să-l ajute pe Pufi – fiecare după cât putea; una îl convinsese pe al ei să-i vândă lui Pufi o bucată de pământ, dar mai ieftin, așa, ca pentru el; alta îi dăduse banii să cumpere terenul; a treia îi tocmise meșteri să-i ridice casă, să-i facă alei pietruite și iaz în fundul grădinii. Lucrurile se mișcau așa de tare încât mișcaseră și pietrele.

– Eu nu știu de unde mai poate și Pufi ăsta, s-a mirat una.
– Ce să poată?
– Păi na, să le mulțumească pe toate.
– Dar ce, el pentru ele face ce face?
– Păi pentru cine?
– Pentru el.
– Cum pentru el? La vârsta lui s-a zis cu dragostea, gata.
– Ce dragoste, soro? Ce, de dragoste e vorba aici?
– Dar de ce?
– De pământ. De bani. De oameni care să-i facă treburile.
– Nu e numai asta. Altfel de ce s-ar întâlni și cu Anuța? Ea e servitoare. N-are nici pământ,
nici bani, nici oameni.
– Pe Anuța o iubește.
– Eh, o iubește. Așa le spune la toate.

– Le minte.
– Și pe Anuța nu?
– Nu. Pe ea chiar o iubește. Se vede.
– Cum se vede?
– La burtă. Dragostea se vede când crește burta. Și la Anuța începe să se vadă.

Se vedea. Și dacă vedeau pietrele, n-aveau cum să nu vadă oamenii. Pufi a văzut și el. Întâi nu i-a venit să creadă. Dar i-a ridicat rochia, i-a pipăit burta și a fost obligat să creadă. A urlat. A plesnit-o. A apucat-o de păr, a dat-o cu capul de zid. A aruncat-o pe dușumea. I-a tras două picioare în blestemata aia de burtă. Apoi a plecat. Ușa s-a trântit în urma lui. I s-au auzit pașii pe lespezile care țineau loc de trepte. Doi pași înainte și doi înapoi. S-a întors. S-a aruncat în genunchi în fața Anuței care zăcea încă pe podea. I-a sărutat burta. I-a cerut iertare. A plâns. A implorat. A rugat-o. Să-i spună cinstit al cui era copilul, că al lui nu era. N-avea cum să fie. El nu putea să facă copii. Nu făcuse niciodată. Și oricum, chiar dacă printr-o minune ar putea să facă vreun copil, nu l-ar putea crește. Asta nu. Orice-ar fi fost, el nu putea crește copii. Asta nu era pentru el. Era sărac. Pământul și casa și aleile și iazul și toate alea nici nu erau ale lui. Erau pe datorie. Pe încredere. Pe milă. Anuța mai bine să se ducă la vrăjitoare. La popă. La vraci. La draci. La cine voia ea. Să scape de copil. Sau să nu scape. Să facă ce voia. Dar să nu i-l pună lui în cârcă. Nu putea să-i facă una ca asta, nu. Nu dacă-l iubea, îngerul. Nu dacă-l iubea.