Două muște se călăresc pe tavanul coșcovit și crăpat al unei odăi ce are funcție și de antreu și de bucătărie și de odaie. Muștele își continuă amorul pe tavanul care parcă stă să pice în vreme ce undeva-ntr-un colț, un păianjen își țese pânză pentru cina ce urmează. Cine știe, poate chiar cele două muște vor pica-n capcană.

O pereche de ochi apoși sun singurii martori ai acestui peisaj auster cu susul în jos. Dintr-un pat vechi dar încă solid o bătrână țintuiește tavanul și simte cum ceva în mintea ei se aprinde și e pe cale să sară în aer. Ar vrea să strige după cineva, dar știe că nu mai are după cine să mai strige. Și nu mai are energie să mai strige. Puținele-i suflări care i-au mai rămas și le păstrază pentru un clipit sporadic, câteva oftări și pentru trecerile în revistă a tot ce i-a mai rămas pe lume. Sunt puține lucruri care o mai însoțesc fizic în peregrinările ei de zi cu zi:o masă, un scaun în care e încorporată o oală de noapte și un cuier pe care stau agățate mai multe cârpe și prosoape curate. Pe masă un fir de fum se înalță din candelă. S-a stins! Bătrâna privește cum firicelul de fum se înalță până când dispare cu totul în aerul zăcut al camerei. E două după-amiaza. Ceasul vechi scoate un sunet mecanic la fiecare oră fixă. Bătrâna clipește încet, își concentrează atenția pe sunetul scos de secundar și respiră la fel de încet.

Nu mai ține minte de când zace captivă în acel corp care a încetat s-o mai asculte, deși își amintește perfect ziua în care s-a întâmplat. Era vară, a doua zi după Pântilie Călătorul, mătura tinda și urma să meargă peste drum la țața Garofița s-o ajute să pregătească praznicul de nouă zile pentru soțul proaspăt răposat. O zărise pe noră-sa pe lângă casa ei și vru să-i strige că florile se udă cât încă-i rouă pe frunze, nu când e soarele sus pe cer, dar se abținu. Erau rare dățile când se abținea și pare-se că de fiecare se întâmpla câte ceva rău mai apoi. Nici nu apucă să se îndrepte bine de spate când simți o săgeată peste mijloc și apoi cum i se răcesc mâinile și picioarele. A apucat să scoată în țipăt disperat și apoi a cazut secerată în pragul casei. Noră-sa a auzit zgomot, dar nu s-a grăbit să afle cauza. Obișnuită cu ocările zilnice ale soacrei evita să o întâlnească fără o pricină anume. Însă se trezi cu țața Garofița în prag întrebând de bătrână:

• Rodică, vină repede că Talița-i pe jos!

Rodicăi i-a tresărit un pic inima și de bucurie, dar și de spaimă. Într-un fel ar fi fost bine să scape odată de soacră-sa că era urâcioasă și o umplea de ocară cu zi cu noapte, dar în același timp o speria însăși bucuria acelui gând. Au găsit-o pe Natalița în pragul casei, lividă precum ceara și fără pic de vlagă, iar cele două femei mai mult au târât-o până la pat. I-au desfăcut cămașa, au stropit-o cu apă și i-au dat palme. Rodica și-a apropiat urechea de pieptul ei și a simțit parcă bătai de inimă. Și-a mutat urechea către față și parcă simțea și o suflare plăpândă. S-au înțeles din priviri și țața Garofița a ieșit din casa și curtea vecinei și s-a îndreptat spre casa parohială după popă. Rodica a căutat în sertarul de la masa de lângă geam de unde a scos o lumânare nouă dintr-un pachet desfăcut, a aprins-o de la candelă, s-a apropiat de soacră-sa și a început a spune Tatăl Nostru. La scurt timp a apărut și preotul însoțit de țața Garofița care abia mai respira. Preotul a început să-i citească Moliftele pentru iertarea păcatelor și alte rugaciuni pentru dezlegarea sufletului de trup, iar ce cele două femei repetau Amin din vreme în vreme. Țața Garofița lăcrima discret, odată că își pusese toată nădejdea în ajutorul Taliței ca să pregătească praznicul de nouă zile pentru bărbatu-său abia îngropat, mai apoi pentru că ritualul preotului îi devenise atât de familiar, căci se rugase mult la căpătâiul soțului cât acesta agoniza, și nu în ultimul rând că-i era milă de săraca Nataliță care așa sucită cum fusese ii fusese vecină și Garofița o considera prietenă. Preotul își încheie rugăciunile, schimbă câteva vorbe cu Rodica, apoi cu Garofița, lăsă vorbă să trimită după el dacă se schimbă ceva și părăsi gospodăria. Rodica și Garofița se priviră în ochi. Garofița ar fi chemat-o pe Rodica s-o ajute la treburi, dar cum s-o lase pe Talița singură să zacă între tărâmul morților și al viilor? Rodica și-ar fi căutat și ea de-ale ei, s-ar fi dus s-o ajute ea pe Garofița în locul soacrei care acum trăgea să moară, ar fi vrut să facă orice în acele clipe doar să nu trebuiască s-o treacă pe soacră-sa apa Styxului.

În cele din urmă a rămas Rodica s-o păzească, deși după vreo jumătate de ceas aceasta s-a întors la treburile ei revenind din când în când s-o verifice pe babă. O încercau tot felul de sentimente și griji. Toata viața ei, de când se măritase cu bărbatul ei, soacră-sa a hulit-o și a ocărât-o fără o pricină clară. Nu le-a călcat odată pragul casei deși locuiau în aceeași curte, nu mânca nimic gătit de mâinile Rodică motivând că ar fi otrăvit sau spurcat, nu răspundea la binețe decât dacă avea de adus un reproș alături. Vorba soacră soacră, poamă acră era prea dulce pentru Natalița. Iar Rodica a suferit mult, la început în tăcere pentru că era o copilă când s-a măritat și-i era rușine să se jăluie mumă-sii ori bărbatului, dar de la o vreme a început să răbufnească și să-i răspundă înapoi. Dar astfel isca certuri cu bărbatul, astfel că a hotărât să ignore complet vorbele soacrei. Acum că o vedea aproape moartă se gândea că în sfârșit poate să-și tragă sufletul, însă sentimentul ăsta de ușurare o speria. Nu poți să te bucuri de moartea unui om își zicea, e păcat. Ce dacă a fost un măr otrăvit, o fi avut și ea caznele ei în viață. Apoi își mușca buzele și începea să recite în gând Psalmul 50 și mai arunca un ochi în odaia babei ca să vadă dacă suflă.

Așa a păzit-o Rodica pe soacră-sa vreme de o săptămână timp în care bătrâna era cufundată într-un somn profund. În tot acest timp au tot venit rude și vecini în vizită s-o vadă și să-și ia iertare, preotul din sat mai trecea și el la două zile, îi mai citea din Psaltire, însă Natalița nu dădea niciun semn, nici c-ar vrea să rămână cu ei, nici c-ar vrea să se ducă pe lumea ailaltă. În ajunul hramului de Probejanie Natalița a deschis ochii și fără a ști ce i s-a întâmplat a dat să se ridice din pat, însă corpul nu o asculta. Vlăguită de lipsa mâncării din ultimele zile vedea stele ori de câte ori se sforța să se ridice. Îi veni apoi să strige, însă nici gura parcă nu mai era a ei, căci în loc de cuvinte îi ieșiră doar niște sunete nearticulate. Cuprinsă de spaime începu să zbiere disperată. Rodica o auzi de afară și se duse într-un suflet s-o vadă pe soacră-sa. Poate că Talița nu știa ce se petrecea cu ea în acele momente însă când o văzu pe noră-sa la față și-aminti cât de mult o ura și o furie cumplită o cuprinse. În vreme ce Rodica încerca s-o liniștească, bătrâna se zbătea de parcă era posedată, o mușca, o scuipa și scotea sunete de animal chinuit. Speriată, Rodica a fugit atunci la popă acasă să-l anunțe că soacră-sa s-a trezit, dar că e posedată de un diavol. S-au întors împreună, însă numai preotul a intrat în odaia babei. Aceasta a gângurit câte ceva, preotul i-a citit niște rugăciuni și apoi a ieșit afară. Rodica, încă înspăimântată s-a apropiat de preot și l-a întrebat:

• Părinte, cum e?
• E doar speriată, nu-i posedată. Da-i ceva de mâncare, fă-i un ceai. Ia-o cu binișorul că nu știe ce-i cu ea.

Altă încercare nu-i mai trebuia Rodicăi decât să îngrijească de soacra care a hulit-o atâția ani și să nu cedeze ispitei de a o lovi în moalele capului. Căci Natalița, așa schilodită cum era, odată ce-și mai recăpătă din darul vorbirii le spunea tuturor celor care o vizitau că tot ce i se întâmplase era numai din vina noră-sii care a blestemat-o și a otrăvit-o. Și iarăși valul de sentimente amestecate o cuprindea pe Rodica care vorbea singură, că n-avea pe nimeni altcineva cui să se jeluie, căci bărbatul ei lucra la pădure și pleca luni dimineața și se întorcea sâmbătă seara, și mai cu seamă că el era băiatul babei și nu se cădea ca o femeie să se plângă bărbatului ei de mama acestuia. Și cum ieșea Rodica din casa soacră-sii își mușca buzele și își înghițea lacrimile și vorbea cu Dumnezeu s-o ia la el mai repede că altfel ea face un păcat mare și i-o trimite pachet înainte de vreme. Dar peste zi își dădea seama că greșește și-l ruga iar pe Dumnezeu s-o ierte și pe ea și pe soacră-sa că cine știe păcatele cui le ispășește și dânsa. Și așa treceau zilele pe lângă gospodăria în care locuiau cele două femei cărora nu le era dat să stea prea aproape una de cealaltă, însă se pare că lui Dumnezeu îi plăceau intriga și circul și avea bilete în primul rând.

Natalița avea zile și zile. Avea zile în care se simțea în stare să ridice cerga de pe ea și să coboare din pat, dar nu reușea decât să cadă pe jos și să se lovească și putea să zacă mult și bine acolo pentru că nu-i auzea nimeni strigătele. Apoi mai avea zile în care doar sufla din când în când, iar cei din jur credeau că i-a venit ceasul. În momentele de luciditate, când n-o boscorodea pe nora-sa, Natalița își făcea planuri, unde are să văruie, pe cine are să tocmească să-i are pământul, cât are de gând să pună în pământ, toate astea le discuta în speță cu țața Garofița care o asculta fără să-i zică nimic. Nu vorbea niciodată despre moarte, i se părea o batjocură că fecioru-său și noră-sa chemau preotul s-o spovedească și să roage împreună pentru curmarea suferințelor. Însă crizele Nataliței nu mai mișcau pe nimeni. De la o vreme nici țața Garofița nu a mai vizitat-o. I-a trimis vorba prin Rodica că e bolnavă și nu mai poate ieși din casă. Fără întoială că a aruncat vina tot asupra Rodicăi. Într-o dimineață Rodica a intrat la ea în casă și i-a spus că țața Garofița a murit în dimineața aceea. Pentru prima dată Natalița a scăpat o lacrimă și n-a mai batjocorit-o pe Rodica în ziua aceea.

Însă cel mai greu i-a fost Rodicăi să-i spună soacră-sii că i-a murit băiatul, singurul copil pe care l-a avut Natalița. Era o dimineață întunecată de noiembrie, atât de întunecată încât Natalița abia a zărit umbra Rodicăi în dreptul ușii. Rodica a intrat în odaia babei cu pași mărunți, a așezat tava cu mâncare pe masă și s-a apropiat de candela din care mai pâlpăiau câteva suflări. Încă de când a căzut Natalița la pat, Rodica a instaurat acest ritual al aprinderii candelei și al rugăciunii de dimineață. Nu știa care sunt obiceiurile soacră-sii, și nici nu a vrut să le afle. Considera că atâta vreme cât era în grija ei trebuie să i se supună credințelor ei. Astfel că diminețile începeau cu reaprinderea candelei, apoi Rodica o spăla pe Talița pe față cu o cârpă curată, înmuiată în apă în timp ce rostea în șoaptă Tatăl Nostru. Apoi, după ce baba era curată și schimbată, Rodica o hrănea. În dimineața aceea mișcările Rodicăi erau îngreunate de povara care o ducea pe umeri. Candela nu era încă stinsă așa că s-a ocupat doar să curețe și să prelungească fitilul, apoi a mai tunat untdelemn în pahar. Când s-a apropiat de patul Nataliței aceasta i-a văzut ochii plânși, dar nu a socotit s-o întrebe nimic gândind că poate o fi murit vreunul dintr-ai ei și de care nu i-ar fi păsat nicicum. În timp ce Rodica îi curăța fața și recita în șoaptă Tatăl Nostru lacrimile o podidiră și trebui să se oprească. Natalița, furioasă pe ieșirea noră-sii o repezi din vorbe:

• Fie spui ce ai, fie te duci de aici cu bocetele tale!

Cu mare greu Rodica reuși să-și înghită sughițurile și să-și șteargă lacrimile.

• .. s-a dus. I-a zis Rodica cu vocea stinsă privind-o în ochi pe Natalița. Mi l-au adus aseară mort. Un val de suspine i se rostogolea iarăși pe gât în sus și vorbele începeau să-i iasă precipitate. Mi-au zis că a călcat rău, că a alunecat și s-a dus cu capul de o piatră și mort a fost. Lacrimile au inundat-o la loc pe Rodica.

Natalița rămase mută. O privea pe noră-sa cu ochii mari și sticloși fără să înțeleagă ce i se întâmpla. Un răget de durere i se căsca în piept, dar nu știa să-i dea glas. Din ziua aceea nu i-a mai spus niciun cuvânt Rodicăi, nici o ocară, nici un reproș, nimic. Rodica a continuat să îngrijească de ea la fel ca și până atunci, însă citea în ochii ei teama. Natalița nu mai avea pe nimeni pe lume în afară de noră-sa și acel lucru o înspăimânta cel mai tare. Toată viața ei se simțise stăpână pe propria-i existență, însă odată cu moartea singurului ei copil acea simțire o părăsi. Când căzuse la pat și zăcuse timp de o săptămână între viață și moarte rezistase tentației de a merge spre lumină. Însă acum, în aceste momente când zilele și nopțile îi sunt la fel, reci și goale, când singura ființa umană pe care o mai vede e din ce în ce mai bătrână și mai neputincioasă, tânjește după oferta făcută atunci. Nu mai are energie, nu mai are putere și nu mai are dorință de a trăi, însă e captivă într-un corp care s-a decis s-o trădeze cu 17 ani în urmă. Și e martoră a unui spectacol lipsit de noimă care se petrece pe tavanul odăii ei.