Să fi fost, totuși, vreo zece ani de când nu mai venise în oraș. Zece sau? Probabil vreo zece, ceva în genul. Cert e că nu mai călcase de mult prin locurile natale. Plecase acum mult timp, ziceam că vreo zece ani, dar e posibil și mai mult sau să fi fost mai puțin? În fine, o tăiase, brusc, într-o seară pentru că… Dar o să vedem noi mai încolo din ce motive se dusese în pribegie, în alte țări, civilizate, occidentale, cu toată familia, unde omul e respectat, nu ca…

Mă rog, ideea e că Benone era acum acasă, așa spunea mereu când ajungea pe la ai lui, am venit acasă. Nu că și-ar fi dorit neapărat să se întoarcă, dar, vedeți voi, situația o cerea. Iar situația era următoarea: devenise șomer. Ce să mai faci între străini ca șomer? Nu faci nimic, ce să faci? Stai să atârni pe banul statului adoptiv? Nu că ar fi o problemă, statul adoptiv are bani, se dau ajutoare bune familiilor sărace, iar el avea o familie, vorba aia, avea o familie, avea trei copii, Lorent, Vasi și… Și Ilinca, așa. Ilinca, da. Avea trei copii, doi băieți și o fată. Și situația făcea în așa fel încât să ia drumul invers celui pe care îl practicau ai lui prieteni în epocile alea. În sensul că el își lăsa familia afară și venea acasă. Cum, să n-aibă educație bună Lorent, Vasi și… Și Ilinca, așa. Ilinca, da? Păi, la ce era la noi aici, în școli, mai bine să-i lase acolo. Și, până la urmă, pentru aia mică venise. Pentru… Pentru Ilinca, așa. Ilinca, da. Bine, era și un om demn. P-aia nu i-o putea lua nimeni. Demnitatea, adică. Nici comportamentul fostului șef de aici, rasistul ăla împuțit, la o adică, ce? ăla nu mai văzuse țigani muncitori? ba sigur că sunt, coane, sunt, oho! și încă câți suntem, își spunea el mereu, dar patronul îi dădea înainte: vrei să furi, lasă că te știu eu pe tine, că tu ai luat bidoanele alea, țigane, le-ai luat și ai vândut pe sub mână, ăștia-mi sunteți, țigani, furați și vindeți pe sub mână. Numai că nu furase el, dar ajungem imediat acolo.

Venise pentru aia mică, pentru… Pentru Ilinca, așa. Pentru Ilinca, da. Ilinca avea numai doi ani și un picior mai scurt. Ăilalți mari, Lorent și Vasi, erau, la o adică, integrați, vorbeau bine acolo, la școală, în germana aia spurcată, ce să mai, limba lui, p-aia a mă-sii și a lui tac-su ce o mai poceau, îl ziceau pe „s” într-un anume fel, ca și cum și-ar fi prins limba între dinți ca șerpii, și, cam să fim sinceri, nici „z”-ul sau „f”-ul nu le ieșeau prea bine, trebuia să se șteargă mereu de scuipat de pe față când îi ziceau: „tati, sunt supărat, sa vezi fututa aia de profesoară ce ne-a zis astăzi”, iar la „astăzi” lua prosopul de bucătărie și-și ștergea fața. Prefera oricând să i se spună „heute” la o adică, nu tu „s”, nu tu „z”, însă copiii voiau să-i arate că se descurcau binișor și în limba lui Benone, aia d-acasă, așa că insistau, astăzi, astăzi, astăzi, tot ziceau, iar el se ștergea cu prosopul de bucătărie și-i asculta cu interes. Asta când nu era vreun meci, când era vreun meci, putea să se dea și peste cap fututa aia de profesoară, de jucau ai lui, lumea se punea pe pauză, televizorul se muta pe canalele de pe decodoarele instalate ilegal, nevastă-sa, Martina, îi lua pe Lorent și Vasi și îi punea la lecții, ea își găsea de treabă prin bucătărie, iar Benone se uita liniștit la meci, se uita și-și rodea unghiile, nu de disperare, ci mai mult ca ritual, una câte una, când și când o sălta pe… Pe Ilinca, așa. Pe Ilinca, da. O sălta pe genunchi și-i arăta pe favoriți: „uite, ăia în roșu sunt ai noștri, așa, bă, dă-o! Dă-o, bă, în morții ei mai repede, că era Gicuțu singur pe culoar. Joker-jos îi dădeai, punea latul și… Dar tu, barosane, să faci un dribling în plus, că tu ești Maradona, mai dă-te-n pula mea de prost”, iar barosanul nu se ducea nici în pula lui, nici altundeva, căci era plătit să joace la ăia în roșu și, chiar dacă ar fi vrut, n-ar fi putut să plece de pe teren când voia Benone și, chiar dacă ar fi dat pasa aia pe culoar, iar Gicuțu ar fi marcat pe lângă portar, asta tot n-ar fi făcut ca Ilinca să aibă picioarele egale sau să vorbească mai repede sau mai corect. Căci aia era problema adevărată. Ilinca avea un picior mai scurt și nici nu zicea prea multe cuvinte, iar p-alea pe care le zicea, le zicea într-o limbă a ei, limba copiilor de imigranți, a celor care nu cunosc dicționare și sintaxă, a celor care învață să audă rostogoliri de litere și potriviri de sunete, doar că atunci când tot amalgamul ăla de consoane și vocale nu se potrivește cu dicția corectă, aia clasică, aia nemțească, aia bună, cum ar veni, educatoarele se pierd și-i trimit pe copii la ortofoniști. De fapt, îi trimit pe părinții imigranți cu copiii lor la ortofoniști, ca să pronunțe copilul cum trebuie scharfes „S”, să scuipe și ei așa cum o fac Lorent și Vasi, să înțeleagă, dracului, și proasta aia de educatoare ce vrea asta… Ilinca, așa. Ilinca, da. Numai că Benone nu știa ce-i aia ortofonist, doar bănuia că trebuia să fie tare scump. Și-așa Benone, șomer de câteva luni bune, decisese să se-ntoarcă acasă, să muncească mândru, mult și cinstit, așa cum o făcuse o viață înainte să fie dat afară de patronul din țară pentru bidonul ăla pe care de fapt îl luase… dar el nu era turnător, el nu voia să zică cine-l luase… și din Germania pentru că dispăruseră medicamente din casa de bătrâni și fusese suspectat că el le sustrăsese, dar pe care nu le furase el, ci… și să-și ajute familia. Să o ajute pe aia mică, pe… Ilinca, așa. Pe Ilinca, da. S-o ajute cu piciorul ăla mai scurt (sau ăla mai lung?) și să-i regleze urechea aia de nu-i capta vorbele cum trebuie.

Benone nu mai știa câți bani se câștigau în țară. Benone plecase de vreo zece ani de la el de-acasă, rănit în orgoliu și dezamăgit de sistemul corupt. Benone știa că un țigan ca el n-avea pe vremuri multe șanse în încrengătura aia de rasiști și ipocriți. Dar Benone credea că lumea se schimbase în ultimii zece ani sau câți or fi fost. Benone bănuia că expertiza nemțească, aerul de occident, cosmopolitismul dobândit, toate astea urmau să-i aducă aprecierea ăstora rămași p-aici, pe la noi. Când lucra el pe meleagurile natale, spălătorii de mașini, adică ceea ce era el pe-atunci, erau sclavagiți în ultimul hal, condiții de muncă de vai de ele, stat în frig, în ploaie, în arșiță, muncit până apunea soarele, iar vara apunea greu, fir-ar al dracului să fie! fără weekend-uri (și e de căcat să n-ai weekend iarna, toată lumea trebuie să aibă weekend iarna) pentru clienți care, când și când, îți aruncau o monedă sau o bancnotă în silă, asta când nu te certau că n-ai spălat bine janta sau pragul, păi, bine, mă, barosane, dar cine stă să-ți verifice ție janta sau pragul? pe salarii de căcat, trăind numai din șpaga aia mizeră, era normal ca unii să mai îndoaie soluțiile cu care se spăla, să mai fure din bidoanele cu concentrat și să le vândă la alte spălătorii pe sub mână, dar el nu făcea asta, nu Benone. Benone era corect, mândru și muncitor, un om integru, așa cum se prezenta el acum, iată, în orașul natal, venit acasă la părinți într-o miercuri de primăvară, cu vreme indecisă, nici cald, nici frig, un pic de soare și un pic de nori, ici-colo, ceva cireși înfloriți, alți copaci, goi ca privirea tâmpă a alcoolicilor, câmp nelucrat, birturi la stradă și țărani bețivănind în plină zi, asta-i depravare, depravare și nimic nu s-a schimbat, își spunea el atunci și nici nu-și dădea seama că nici el nu se schimbase așa de mult, indiferent de câte ore nemțești bătuseră în viața lui.

Benone venise, deci, de la aeroport spre orașul natal cu taică-su, iar taică-su râgâise de șase ori pe drumul de-ntoarcere fără să scoată vreun cuvânt, stătuseră așa, în liniște, până când ajunseseră acasă și puseseră de-o pălincă și-o bere, ceva să dezlege un pic gura, abia atunci reușiseră să se dezmeticească și să se pună pe vorbă, se apucaseră să povestească și Benone al nostru nici că mai făcuse altceva vreme de patru-cinci zile. Adevărul e că nici nu te poți apuca de lucruri serioase în mijlocul săptămânii, așa că lăsase timpul să treacă, un timp în care nimeni nu face nimic, iar orele trec, se înghit una pe alta și parcă-ți mănâncă toată vlaga, de parcă întoarcerea în timp îți suge cu puterea ei toată energia.

Undeva spre luni, poate marți, Benone se apucase să trimită CV-uri, prezentarea lui era făcută profesionist, vorbea două-trei-patru limbi, deținea permis de conducere, nu doar B-ul, avea și A, se putea învârti și de un D la o adică, avea liceul, fără BAC, dar făcuse ceva cursuri de perfecționare în Germania, nu menționase ce perfecționare făcuse, poate nici nu era relevant, dar treaba e că pe foaia aia se putea citi că era un om mândru, muncitor, integru și nici nu se vedea că era țigan, d-aia nici nu-și pusese poză. Doar că la interviuri i se părea că lumea îl vedea drept pe unul care ar fi, la o adică, în stare să fure bidoane cu soluții concentrate sau medicamente de la bătrâni, așa că nimeni nu voia să-l angajeze.

Să fi fost, totuși, vreo zece luni de când era șomer și în țara lui natală. Zece sau? Probabil zece, ceva în genul. Cert e că nu reușise să-și găsească de muncă oricât de mult se străduise. Lorent și Vasi, ba chiar și Martina începuseră să-i simtă lipsa. Întrebau mereu cum îi merge, iar el le zicea că îi merge tare bine, că muncește, că țara e schimbată, că oamenii sunt primitori și că spera să-i poată aduce pe toți înapoi curând. Nu-i mai lipsea decât un apartament al lui, că doar nu puteau să stea cu toții la părinții lui Benone. Aveau nevoie de o locuință, poate chiar o casă, strâng, da, strâng bani, le zicea, d-aia nici nu vă trimit atât de mult. Benone le trimitea câte o sută de euro pe lună, bani de la ai lui, bani pe care îi strângea, căci încerca să nu cheltuiască mai nimic, de fumat, nu fuma, de băut, nu exagera, de mâncat, mânca cu ai lui, la ai lui. Sigur, banii ăia nu-nsemnau nimic pentru familie. Martina câștiga binișor ca femeie de serviciu, apoi mai erau și ajutoarele, Lorent și Vasi îi dădeau înainte cu școala, era totul strună la ei, da, era totul strună, iar aia mică… Ilinca, așa. Ilinca, da. Ei, era în regulă și ea, nu, nu vorbea mai bine, nu, nu-i crescuse celălalt picior mai mult, nu, nici ălălalt nu scăzuse, erau la fel, da, Benone, îi zicea Martina, bine, Benone, să fii tu bine, noi ne descurcăm, spunea ea, iar Benone se învârtoșa în fiecare noapte, după câteva beri cu taică-su, și-și promitea că avea să-și găsească de muncă și să-i ajute pe toți de-acasă mai mult, pe Martina, și pe Lorent, și pe Vasi, și pe aia mică… Pe Ilinca, așa. Pe Ilinca, da.

Se făcuse iarnă deja, afară bătea crivățul și nu mai zăreai picior de om pe stradă, ninsoarea stătuse, dar părea că o făcuse doar pentru că nu mai avea de ce să se agațe și pe ce să se mai așeze, era frig, frig tare, iar ferestrele locuinței alor lui rămâneau tot timpul închise. În casă mirosea a bătrânețe, avea în nări permanent izul ăla dulce-acrișor care nu se ducea indiferent cât se spăla, iar ce i se părea cel mai îngrijorător era că și el începuse să meargă aplecat de spate, ținându-se cu o mână de șold și cu una de perete. Abia atunci, Benone decise să sune un prieten, un prieten vechi, un fost patron de spălătorie, să-l întrebe dacă avea ceva de muncă.

– O, neamțule, zise patronul. Was haben wir fur heute? și râseră amândoi, chiar dacă râsul lui Benone era amar, căci știa că el, un om demn, muncitor, integru, se umilea în fața fostului său angajator.

– Ce s-avem, patroane, n-avem nimic pentru azi, zise Benone. Nu vezi și dumneata, cu lumea asta, e război, e de toate, vine rușii, e nenorocire.

Poate nici nu mai vorbea așa, dar patronul așa știa că trebuia să arate discursul lui Benone, așa că Benone și-l adapta.

– Vine pe pizda mă-sii, Benone, nu vine nimic, e vrăjeală, i-o aruncă patronul, iar Benone aproape îl crezu.

– O fi patroane, o fi. Dar e rău, nu vezi și dumneata? Se bombardează, se dă cu rachete, se moare oameni, se astea.

– Se moare, bă, se moare, că și ăla… Nu-l vezi?! Face pe ambițiosul, mai dă-l în pula mea și p-ăla!

Și Benone îl dădu, în gând, în pula lui și p-ăla, îl dădu, că ce era să facă în lumea lui „dă-l în pula mea și p-ăla, și pe ălălalt și pe toți”, să-i dăm în pula mea pe toți, își zise Benone, totu-i rău, și ăia, și ăia, toți sunt răi, dă-i în pula mea pe toți, nu-i nimeni bun, nu-i nimeni între bun și rău, totu-i rău, dă-i în pula mea pe toți, mai gândi el înainte să zică.

– Auzi, patroane. N-ai și dumneata un loc pentru mine? Știi că sunt muncitor, mândru, cinstit.

– Ei, cinstit! Ha-ha! Mai dă-te-n pula mea și pe tine.

– Ei, cinstit, patroane, cinstit, să mor.

Și n-o zicea pentru el. O zicea pentru aia mică, pentru… Pentru Ilinca, așa. Pentru Ilinca, da.