Mănânc o prună camuflată-n mov.

Trecând de pieliță, zdrelesc cu dinții o răcoare verde.

 

 

E din livada noastră, rămasă-n trunchi și în picioare,

cu drept la viață mai mare decât al tău, se pare.

 

 

Îmi amintesc cum mestecai și-mi este poftă de copilărie.

Când eram mică, mă-ncumetam să urc în prun,

să îl golesc, să strâng recolta-n buzunare.

Ai grijă, îți striga bunica. E numai o fetiță.

Fructele îmi plăceau tari și acrișoare.

Ștergându-le de praf pe haine și în palmă,

știam c-avem o taină împreună.

Dar eram prinși. Mințeam că le spălasem la fântână.

 

 

Același pom și-a arătat puterea încă o vară.

Mă uit în gol și mi te-nchipui stând în soare,

tot căutându-le pe cele coapte printre frunze,

fremătând un zâmbet.

 

 

Știi cât îmi e de greu să-nstrăinez pământul.

Le vând și casa, le dau și via,

doar să îmi lase crengile bătrâne

ce se țineau de mâini cu ochi albaștri

și ascundeau o pălărie.

 

 

Se lasă multe seri.

Gardurile s-au aplecat,

porțile nu se mai deschid.

Acoperișul a obosit, se sprijină pe ziduri ca de-un toiag.

Ferestrele s-au făcut mici.

Pleoapele le-au căzut peste lumini, ochii-s închiși.

Familii întregi de iarbă înaltă s-au mutat aici.

 

 

Pomul uscat s-a ridicat la cer cu rădăcini cu tot.

Plutește peste sat.

M-am așezat în locul lui, sub subțioara primitoare

de pământ amestecat de cei care-au plecat.

În pumn am strâns ultimul sâmbure

până când degetele au ațipit și l-au scăpat.

 

 

De-acum va fi ușor să uit și dealul molcom,

plin când de viță vie, când de fân uscat.

 

 

Când am s-ajung la tine, așteaptă-mă-n grădină.

Vin pregătită cu sâmburi să umplem o colină

pe care s-o cutreierăm ținându-ne de mână.

Copilăria nu s-a terminat.