E 4 dimineața când începe să sune alarma telefonului mobil. E beznă afară și se urnește cu greu din pat. Își caută șlapii de gumă lăsați la marginea canapelei și simte direct răceala parchetului prin ei, chiar și prin șosetele de lână. Își pune un capot, strânge hainele de pat și ridică canapeaua, chiar dacă știe că nu prea are sens — deseară o să o întindă la loc. Intră în bucătăria minusculă, dă drumul la aragaz și pune ibricul pe ochiul mic. Apoi merge la baie, deschide robinetul și începe să-și spele fața insistent, până când nu-și mai simte degetele. Își încălzește mâinile la aburul care iese din ibric, iar după ce-și toarnă cafeaua în cana albă din care-și bea cafeaua în fiecare dimineață, își lipește ambele mâini de cană, luând din plin mirosul. Radioul nu-l mai deschide de câțiva ani; la ora asta încă nu e nicio emisiune, e
prea devreme, iar muzica de noapte o adoarme.
Își aprinde prima țigară la cafea, deschide geamul de la bucătărie ca să iasă fumul, dar intră și frigul, aerul rece de afară amestecându-se cu el. Se aude deja tramvaiul care trece la două străzi distanță. Nu-și mai amintește exact când s-a mutat aici, dar îi place locul ăsta mic, care e doar al ei. O deranjează doar că nu are cum să ajungă ușor la aeroport. Lucrează la controlul de securitate de peste zece ani, de când s-a deschis noul terminal. Atunci au mai făcut o tură de angajări și a mers la interviu, chiar dacă bărbatul ei nu fusese de acord. Eh, el nu mai era de acord cu aproape nimic din ce făcea, îi sărea țandăra de la orice. La început nu era așa de multă lume, erau doar vreo cinci-șase zboruri pe zi, așa că s-a mirat că a fost angajată — o parte din timp nu prea avea nimic de făcut. Poate că așa a ajuns să se uite mai atent la oameni. Nu avea cum să iasă la țigară, așa că începuse să se întrebe oare unde pleacă fiecare și de ce, dacă sunt fericiți că pleacă, dacă o să fie mai bine acolo unde se duc.
Își dă seama că și-a aprins încă o țigară și se uită la ceas să vadă dacă mai are timp. Fumează mai mult de când stă aici, dar cumva are noroc că nu poate fuma în timpul programului, măcar atât. Mai trage un fum și stinge țigara în scrumiera metalică. E ger afară și speră să nu aștepte mult după autobuz. În cartierul ăsta, fost muncitoresc — cine știe dacă mai poate fi numit așa —, e destulă lume pe străzi la ora asta. Se aude zgomot de papuci pe asfalt și intră și ea în ritmul de mers rapid ca să fie sigură că prinde autobuzul. În stație e deja multă lume, semn că încă nu a venit. În momentul în care își aprinde țigara, aude zgomotul ăla de motor chinuit, ca un horcăit; mai apucă să tragă două-trei fumuri și urcă în autobuzul aglomerat.
Toate scaunele sunt ocupate, așa că se prinde de o bară foarte rece și, într-un mod inexplicabil, asta o duce cu gândul la primul bilețel pe care l-a scris. Oare când să fi fost asta, poate acum patru sau cinci ani? Dintr-o dată a avut acest impuls: să-i scrie ceva acelei fete care plângea în timp ce se uita spre intrare. Ar fi vrut s-o prindă de braț și să încerce să o îmbuneze, dar fata ar fi crezut că a luat-o razna. A găsit un bilet de autobuz în buzunarul de la pantaloni, a luat un pix albastru și a scris pe partea din dos două rânduri cu litere mici și înghesuite.
Mirosul înțepător de transpirație o întrerupe din reverie și se uită în jur la toate fețele astea obosite, total nepregătite să intre pentru a nu știu câta oară în schimbul întâi. Oare ar fi posibil să-și ia mașină cândva și să nu se mai înghesuie prin autobuzele astea? În ultima vreme, lumea a început să afle că, dacă merge la coada din partea stângă, cu puțin noroc, dă peste doamna aceea scundă și cu păr roșu, despre care se spune că le poate citi viitorul în punga pentru lichide.
Își scrie textele dinainte, nu ar avea timp să le compună pe moment. Semnalul e faptul că nu au punga pentru lichide, și ea îi ajută, le dă una și îi urmărește cum își scot pasta de dinți, șamponul, parfumul și diferitele creme. Nu înțelege de ce toți au atâtea trollere, dar na, ea nu a plecat niciodată așa de departe, de unde să știe de ce are nevoie fiecare? Are cam un minut să decidă pe care dintre bilețele să-l pună în pungă și îl strecoară discret în timp ce se face că-i caută un loc în tava cu obiecte.
Nu a cerut niciodată nimic, dar mai primește câte cinci-zece euro mototoliți, lipiți cu scotch de gelul de duș sau de sticluța de parfum. Nu-i prea place să ia banii; se uită de fiecare dată cu frică în jur, să nu o vadă vreunul dintre colegi. De câteva ori a lăsat banii acolo și de fiecare dată s-a simțit aiurea. Dar nu poate să le spună nimic. Ce nu înțeleg ei e că bilețelul nu are nicio legătură cu punga.
Autobuzul oprește brusc și își dă seama că au ajuns la aeroport. A ținut cu putere de bara metalică tot timpul ăsta și doar acum observă că aproape tot autobuzul e gol. Coboară și se îndreaptă spre trecerea de pietoni. Pășește destul de lent, atentă la porțiunile de gheață de pe trotuar. Luminile terminalului de vizavi par și mai puternice în dimineața asta întunecată de decembrie. Trece strada uitându-se spre taxiurile care se aliniază la intrarea în parcare. Într-o oră și jumătate sunt programate primele zboruri low-cost, toate îngrămădite cam la aceeași oră.
Se uită la ceas, mai are zece minute până să intre în tură. Își mai aprinde o țigară și se gândește la ce-ar putea să facă în weekend. De obicei, sâmbăta dimineața și-o petrece în față la Iulius Mall, când e vreme bună, sau, dacă nu, în holul de la intrare. Își aduce un termos plin cu cafea cu lapte, două sandvișuri cu șuncă și cașcaval și un carnețel. Îi place haosul mall-ului și faptul că nimeni nu observă dacă te uiți lung la ei, sunt prea prinși de magazine și de mirosurile de la food court. În primele luni mergea și ea prin magazine, se uita atent la haine și proba tot felul de pulovere și pantaloni. Dar nu a ținut mult: vânzătoarele au început să se uite urât la ea; știau deja că nu o să cumpere nimic, o vedeau acolo weekend de weekend. A fost așa de jenată încât și-a cumpărat o bluză, pe care a pus-o într-un sertar separat din dulap, unde erau hainele bune, de fapt hainele pe care nu le poartă niciodată. În luna aceea, din cauza asta, nu a mai putut să-și facă singura plăcere, cina în oraș cu singura prietenă care i-a mai rămas după divorț.
De obicei merg la Vărzărie, mai ales pentru vargabeleșul pe care-l comandă la desert. Vara încearcă să prindă loc pe terasă, aproape de ieșire, ca să se uite la oamenii care trec pe Eroilor, în timp ce prietena ei vorbește nonstop și-i face capul calendar. S-a simțit foarte singură după divorț, un divorț pe care nimeni nu l-a acceptat, nici măcar familia ei. Cine mai divorțează la vârsta asta? o întrebau. Și-a pierdut așa majoritatea prietenilor, pe care oricum nu-i mai prea suporta. Se săturase de toate serile în care veneau în vizită și ea făcea ture între bucătărie și sufragerie, seri care se terminau mai toate la fel, cu toți beți dansând pe manele și mai tot timpul cu scandal.
Da, duminică dimineața o să meargă la liturghie. La catedrală nu-i mai place, merge acolo doar pentru că muzica corului e mai bună decât la bisericile de cartier. Dar ceva nu i se pare în regulă, majoritatea parcă vin la spectacol. În bisericile mai mici, oamenii sunt altfel, totul e mai simplu și-i place să-și noteze în minte micile schimbări la cei care vin acolo săptămână de săptămână. Nu ajunge niciodată înainte de 11 și stă în partea din spate. Când găsește loc, îi place să stea chiar la marginea balconului unde cântă corul. De acolo se aude cel mai bine. Ar vrea să îngenuncheze de fiecare dată când majoritatea fac asta, dar ceva o oprește. Stă și la parastas și merge în față, se uită atent la masa pe care familiile pun parastasele și sticlele de vin. Când e doar o familie, îi e mai simplu să-și imagineze care dintre ei sunt frați sau surori și se alipește și ea la șirul de oameni care-și pun mâna pe umărul celui din față. La final iese printre ultimii și primește la rândul ei un pachețel. De vin nu se atinge, dar îi place să rupă câte o bucată din colac, în parc, pe o bancă.
Aproape că a fumat și jumate din chiștoc și stinge restul în scrumiera de la intrare. Intră în terminal și se îndreaptă spre poarta de securitate pentru angajați. Colegii sunt tăcuți la ora asta, se salută discret, dând ușor din cap. Trece de poartă și se așază la locul ei, în spatele benzii de bagaje din partea stângă. Imediat o să dea drumul la oameni, dar deja parcă se simte aerul de gară aglomerată, îmbibat de parfum ieftin. Cu un zgomot de tropăit de bocanci, ajung primii de la coadă în fața ei. „Vă rog să vă scoateți toate aparatele electronice și lichidele și să le puneți pe o tavă separată”, se aude spunând, în mod automat.
