A înflorit liliacul și un vânticel cald de primăvară îi poartă mireasma florilor până la mine la geam. Mirosul îmi trezește emoții vechi, fiori ce nu m-au mai cuprins de decenii. Inevitabil mă gândesc la mirosul pielii tale, Natalie, mirosul tău din anii aceiea de zbucium și poftă trupească. Oh, Natalie! Cum ai putut să te strecori în viața mea așa subtil? Eram un bărbat cumpătat și calculat, eram un bărbat însurat cu o femeie decentă, o sfântă în comparație cu tine!

Încă tresar când îmi amintesc cum apăreai de la școală, la noi acasă, îmbujorată, cu codițele tale blonde, împltetite simetric, cum mă salutai plină de sfială și apoi dispăreai în spatele acelei uși pe care n-o închideai niciodată de tot. Cu bună știință lăsai acea ușă crăpată, numai cât să te văd când te schimbi. Și vai, cum zâmbeai inocentă la poantele mele deplasate, simt cum mă ia greața.

Aș vrea să spun că a fost numai vina ta, Natalie, dar și eu am fost prost! Ce bărbat trecut bine de 30 de ani, ușor grizonant la tâmple, partener într-o căsnicie care în ciuda imperfecțiunilor putea fi dată drept exmplu de mariaj respectabil, se lasă sedus de o fetișcană de 17 ani? Numai un prost ca mine putea să-și piardă mințile după o provincială banală.

Dar atunci nu te găseam așa, să știi. Atunci îți ascultam cu interes banalitățile, eram fascinat de dramatismul cu care povesteai orice istoriară stupidă de la ore. Și vedeam în tine femeia care ai fi putut să fii. Vezi, eu prost! M-am îndrăgostit de o iluzie, de un potențial. Mi-am lăsat casă, și nevastă și m-am așternut la picioarele tale crezând că tu ești elixirul tinereții. Nu ai fost!

De ce nu m-ai oprit, Natalie? De ce? Puteai să mi te opui încă de când am năvălit în camera ta ca un taur la coridă. Puteai să țipi și să te zbați, dar nu, tu ai stat. Mi te-ai abandonat docilă, n-ai spus nimic. Ai stat precum o nimfă, deasupra unui ochi de apă în mijlocul sălbăticiei așteptând să fii salvată. Ai continuat să mă privești pe sub gene, ai continuat să roșești inocent și să lași ușa camerei tale întredeschisă.

Pe Anne am distrus-o amândoi în egală măsură, premeditat. Odată că nu ne-am oprit, apoi că ne-am lăsat prinși și apoi când am decis să plecăm împreună. Anne nu avea nicio vină. Săraca femeie,  atât de blândă și de cumsecade, n-a crezut nicio clipă că oamenii din casa ei ar putea s-o frângă cu așa cruzime. Suntem niște monștri, Natalie și nici măcar nu e un secret. Poate doar pentru copiii noștri, poate că lor n-ar trebui să le spunem că bazele iubirii noastre au fost înfipte de fapt în rămășițele lumești ale fostei mele căsnicii.

Închid ochii și inspir adânc mirosul suav de liliac bătut, înflorit sub fereastra mea și nu pot să nu asociez parfumul acestor flori cu cea mai cumplită greșeală a vieții mele. Am fost un orb ghidat doar de instinctele primare. Am dat o viața liniștită pe una fără sens. Iartă-mă Natalie, dar nu ești nici pe departe ce-ai promis să fii! Și nu-i vina ta, căci tu nu mi-ai promis nimic. Tu doar ai acționat firesc în circumstanțele ce ți s-au dat.

A înflorit liliacul, Natalie, dar pielea ta nu mai miroase ca pe vremuri, a copilă fragedă ce nu știe încă ce-i păcatul. Sânii tăi nu se mai ițesc timizi din vreo cămașă de noapte prea lălâie, iar gura nu mai zâmbește politicos la gesturile mele de galanterie. Ai îmbătrânit, Natalie! Miroși a Chanel No 5, porți cu tine veșmintele sobrietății până și în dormitor, iar de zâmbit, o faci rar și cast ca dintr-o icoană.