Orașul era de mult adormit când a început să plouă. Se stinseseră luminile prin case, străzile se goliseră de mașini iar pe trotuare nu se mai auzeau nici măcar șobolanii. Primele picături s-au lovit de pavaj cu un zgomot înfundat. Știam sunetul ploii, clipocitul ei mărunt, puțin isteric, puțin strident, ca un plâns de copil. Ca un strigăt. Îi știam atingerea, palma care mă lovea rece pe tot corpul, strop cu strop, picătură cu picătură, de la degetele picioarelor până în vârful capului. Îi știam mirosul, izul de putreziciune, de canal. De mort.

Știam ploaia atât de bine, încât de la primele picături am știut că aia nu era ploaie. Lapovița se întindea pe jos în pete vâscoase care rămâneau o vreme încremenite și care, izbite de următoarea picătură, încercau să se miște, să scape. Să fugă. Dar nu fugeau, unde să se ducă? picăturile cădeau una după alta, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari, trotuarul se umpluse de bube purulente care se spărgeau revărsându-și măruntaiele. Un vaiet mut se pocnea de pereții clădirilor, în timp ce orașul întreg se clătina amețit în lumina semafoarelor.

Mi-am tras pătura peste cap, mi-am băgat mâinile sub fund. Îmi luasem obiceiul să dorm întinsă, ca o mumie. Și cum adormeam, așa mă și trezeam. Nu mă întorceam, nu mă mișcam. Nu-mi scoteam capul de sub pătură, nu-mi scoteam mâinile de sub fund. Îmi luasem obiceiul să visez și în vis, să știu că visez. Am visat o casă în flăcări. Noapte, culori aprinse, amestecate.  Roșu, portocaliu, albastru, violet. Mobila trosnea. Fumul se ridica din covoare. Scântei. Scrum. Țipete. O pisică îngrozită a țâșnit pe fereastră. A căzut pe trotuar și a rămas acolo nemișcată. Mieuna, tremura și se uita în toate părțile. Se lumina de ziuă. Sfori făcute din  noduri gri se lăsau încet din cer, peste lume.

Odată trecute de acoperișurile clădirilor, sforile își desfăceau nodurile care continuau să coboare legănându-se. Lângă mine, cineva a început să zbiere. O lovitură peste obraz m-a izbit de perete. Au urmat o bufnitură în pulpă și una în burtă. Am deschis ochii. Lângă mine era Chioruʹ care mă pălmuia. Mă durea tot corpul. Simțeam! Nu crezusem că puteam să mai simt durerea. Chioruʹ urla din toate puterile că eram nebună. Că mă găsise țeapănă. Că puteam să mor înghețată. Că trebuia să fugim de-acolo. Că venea poliția să ne ducă la adăpost. Și acolo era moarte curată. M-a ridicat în picioare. Dar picioarele nu m-au ținut. M-am prăbușit pe trotuar ca un sac de oase.

Ninsese. Corpul meu n-a lăsat nicio urmă în zăpadă. Eram la fel de rece ca ea. Chioruʹ a mai încercat de vreo două ori să mă ridice. Degeaba. Nu mă țineau picioarele. M-a apucat, m-a aruncat la el pe umăr și a luat-o la fugă. Îi atârnam pe piept și pe spate ca o cârpă. La fiecare pas mă izbeam cu fruntea și cu picioarele de corpul lui. Fiecare izbitură îmi lăsa în carne crestături adânci, ca fisurile într-un bloc de gheață. Eram un bloc de gheață. Gândurile îmi pluteau prin fața ochilor, scrise în cuvinte albăstrui. Din când în când câte una dintre litere se crăpa și cădea pe trotuar spartă într-un milion de cioburi.

Deodată Chioruʹ s-a oprit. M-a lăsat în spatele unui tomberon, mi-a zis s-o tai de-acolo și a luat-o la fugă. Din față veneau doi polițiști iar el se îndrepta în viteză spre ei. M-am ridicat și am plecat în direcția cealaltă clătinându-mă. Fiecare pas îmi desena noi rute ale durerii pe harta corpului. Mă uitam pe jos așteptând să văd bucăți rupte din mine printre pietrele pavajului. Nu se vedea decât zăpada. Și degetele mele care se învinețiseră. În spate se auzea Chioruʹ răcnind.

Am ajuns la locul meu. Lângă gunoi cineva aruncase cartoanele de la un ambalaj de frigider. Cineva îmi furase pătura. Am luat cartoanele. Pe unul l-am băgat sub saltea. Pe altul l-am pus în locul păturii. Pe al treilea l-am prins ca un cozoroc între două burlane ale clădirii. M-am întins pe saltea și m-am învelit cu cartonul. Era tare, nu mi-l puteam trage peste cap, așa cum îmi trăgeam pătura. Iar mâinile nu mi le mai puteam băga sub fund. Tremuram atât de tare încât dacă nu țineam cartonul, aluneca imediat de pe mine. Bine că-mi făcusem acoperișul ăla din cutia de frigider. Ningea. Dar nu mai ningea pe mine. Lumea se legăna în fața mea, învelită în zăpadă.

Am adormit. M-a trezit o vorbă scrâșnită. Polițiștii. Un bărbat și o femeie. Bărbatul avea un ochi vânăt. Îmi luaseră cartonul de deasupra și-mi tot spuneau ceva. Nu înțelegeam nimic. Mi-au arătat niște desene. Erau saltele cu oameni dormind pe ele înveliți cu pături până peste cap. Lângă fiecare saltea era o față galbenă zâmbitoare. Urmau apoi niște saltele care aveau deasupra acoperișuri. Unele din carton, altele din pături. Toate erau tăiate cu o linie roșie. Iar fața galbenă de lângă ele era încruntată. Polițiștii dădeau din mâini în semn că nu și arătau spre carton.

Polițista m-a apucat de brațe și m-a ridicat. Nu m-a durut. Mi-a zâmbit. M-a așezat pe un scaun cu rotile. M-a învelit cu o pătură și a turnat ceai dintr-un termos într-un pahar de hârtie. Mi-a întins paharul. Din ceai ieșea abur. Din buze îmi curgea sânge. Mă mușcasem, probabil. Ceaiul era fierbinte. L-am băut dintr-o înghițitură. M-am ars pe cerul gurii. Pe limbă. Pe gât. Nu m-a durut. Am ajuns la o dubă. Polițista mi-a luat paharul gol și l-a aruncat la gunoi. Apoi m-a ridicat în brațe și m-a urcat în dubă. Pe banchete dormeau câțiva oameni de pe stradă. Îi știam din vedere. L-am văzut și pe Chioruʹ. Dormea și el, sedat. Mi-am făcut loc lângă el. Polițista mi-a pus centura. Toți oamenii adormiți aveau centurile puse. Polițista a ieșit, a închis ușa și s-a așezat pe scaunul din dreapta șoferului. Duba a pornit încet. Atunci am văzut că ninsoarea se oprise.