Nu cred că oamenii sunt speciali. Unii au trăsături speciale, dar nimeni nu e în esență diferit de toți ceilalți. Este valabil, firește, și pentru mine. Nu sunt absolut deloc special. Sunt, din contră, aproape perfect pretat la standardul mediu de ființă umană din aproape toate punctele de vedere. Am făcut parte din clasa de mijloc de la naștere și până în prezent, am avut o familie iubitoare și deloc remarcabilă. Mi-am pierdut o bunică la vărsta de șaisprezece ani și pe cealaltă la optsprezece. Sunt singur la părinți și mă înțeleg cu ai mei, adult în toată firea fiind, îndeajuns de mult încât să ne ajutăm când este nevoie, să ne oferim un sfat sau să ne bucurăm de un pahar de vin o dată pe lună, ori să ne certăm pe subiecte minore tot cam la fel de des. Familia mi-a insuflat să îmi creez o viață mediocră și lipsită de riscuri și sunt conștient că nu am niciun talent extraordinar, așa că am ales profesia de contabil. Am înțeles de la bun început că nu voi face nimic cu adevărat semnificativ până la moarte, nici nu voi ajuta omenirea în vreun fel, nici n-o voi răni. Am trecut prin trei relații majore și cinci neimportante până la actuala vârstă de treizeci și trei de ani. Încă nu m-am căsătorit, dar eu și actuala mea prietenă avem gânduri serioase. Vreau copii, însă nu din suflet, ci din același motiv pentru care vreau și o căsnicie, anume pentru că doar așa mă pot preta așteptărilor pe care le are societatea de la categoria umană din care fac parte. S-ar putea spune că sunt aparte de orice alt om datorită sumei precise de împrejurări care m-au adus unde sunt și care formează omul pe care îl pot numi acum eu. Același lucru se poate spune și despre Albert Einstein.

Poate că nu sunt special, însă am un dar, am ceva special și de asta sunt absolut sigur. Am o singură trăsătură despre care sunt absolut convins că nu mai aparține nimănui de pe această planetă. Acest fapt nu m-a ajutat niciodată cu nimic și nici nu mă aștept să o facă. Nu îmi doresc să fiu special și nu-mi voi dori vreodată, ceea ce sunt acum îmi este arhisuficient. Apreciez totuși zi de zi că posed această caracteristică și deși nu arăt asta, mă mândresc că o posed doar eu și nu o mai posedă nimeni altcineva. Nu are și nici nu trebuie să aibă vreun scop, doar mă bucur că există. Este vorba despre ochii mei. Sunt ceacâr, adică irisurile ochilor mei au culori diferite. Multă lume are ochii de culori diferite, nu aceasta este particularitatea mea, ci combinația exactă de culori. Ochiul meu stâng este verde aprins, ca firul ierbii la jumătatea primăverii, cu inflexiuni de turcoaz și de verde pai, în special în soare, iar ochiul meu drept este complet auriu. Nu galben, ci auriu. Ca un lingou perfect rafinat, din acelea din filme, nu mate ca cele din viața reală.

Fără această combinație de culori ochii mei ar fi arătat mediocru, exact ca restul trăsăturilor mele faciale. De asemenea, fără aceste culori nu aș fi fost eu, ci aș fi fost altcineva. Bănuiesc, așadar, că este de înțeles de ce o parte bună din mine ține mult la această particularitate. Întotdeauna, din frageda copilărie, mi-am imaginat că presupunând prin absurd că voi găsi odată pe cineva care să aibă ochii la fel ca ai mei, voi fi supărat o perioadă, după care voi uita complet. La urma urmei, oricât de tare m-aș bucura să am ceva cu adevărat special, ar fi absurd să-mi pese atât de tare. Viața mea și în fond viața nimănui nu depinde de ochii mei. În plus, oricât ar fi ochii mei de interesanți, nu mă gândesc decât arareori la ei. Ca oricare altă caracteristică intrinsecă, am internalizat-o și în general uit de existența ei. E ca atunci când începi să respiri pe modul „manual” tocmai pentru că ți-ai amintit cumva că actul de a respira există.

Toate ca toate, dar ochii mei sunt speciali.

***

Sau cel puțin așa credeam până în dimineața lui 7 martie a anului trecut. Trebuia să merg până în orașul natal ca să-mi vizitez părinții. Aveau nevoie de mine pentru câteva semnături la un notar. Cum aveam mașina în service, am decis să iau trenul. Toată tinerețea am circulat cu trenul până să îmi permit să-mi cumpăr o mașină, deci eram obișnuit. Mi-am cumpărat loc la clasa întâi, întrucât voiam spațiu ca să-mi întind picioarele și mi se părea că merită diferența de bani pentru condițiile suplimentare de confort, curățenie și servirea cu mâncare și băuturi, bineînțeles contra cost. Am ajuns la gară pe la 6:45, mi-am cumpărat o cafea proastă de la un automat pe care am băut-o alături de două țigări pe o bancă de lemn cu o scândură ruptă. Trenul a tras pe peronul 7 la ora 7:20. M-am urcat, mi-am găsit locul, mi-am suit bagajul în spațiul dedicat de deasupra și am început să citesc o carte ușoară de genul polițist. Trebuia să pornească la 7:33, dar a pornit la 7:37. Nu era ceva nemaivăzut. Teoretic aveam să ajung la 10:44.

Cartea era drăguță, însă nu fenomenală. Era exact definiția stereotipului „cărții de tren”. Se citea ușor, nu era nevoie de mare concentrare și nu avea efectiv niciun mesaj, doar entertainment cuminte, pasiv. Dacă nu s-ar fi scris niciodată, omenirea ar fi arătat fix la fel. Am citit cam o oră, iar pe la 8:45 m-am apucat să mănânc cele trei sendvișuri pe care mi le făcusem de acasă. Am mai băut o gură de apă și apoi am simțit nevoia de o țigară. Când eram student nu aveam nicio rușine să fumez în orice tren între vagoane. Era întotdeauna o șansă semnificativă să nu-l deranjeze pe controlor, asta în cazul și așa puțin probabil în care se întâmpla să treacă pe acolo chiar în acel interval de cinci minute. Pe lângă asta, uneori nu strică o doză mică de nostalgie, mai ales pentru anii frumoși ai studenției.

În urma acestui raționament simplu mi-am luat inima-n dinți și-am pornit spre garnitura dintre vagoane. M-am uimit pe mine însumi gândindu-mă cât de multe argumente a fost nevoie să-mi ofer ca să fac ceea ce simțeam. Cu zece ani în urmă nu mi-aș fi pus nici măcar o întrebare înainte să aprind o țigară într-un amărât de tren.

Spațiul dintre vagoane era exact așa cum mă obișnuisem, o simplă platformă de fier, prinsă în articulații puternice vizibile pe la margine, doar că nu maronie de la rugină, ci vopsită în alb. Ca să aerisesc, am deschis ușor una din cele două uși de siguranță prin care abia încăpea un om și m-am sprijinit de cealaltă. În dreapta mea era ușa pe care am venit, în stânga ușa de la următorul vagon. Am aprins țigara încă cu puțină adrenalină. După două fumuri ușa din stânga s-a deschis. Înainte să observ cine mi s-a alăturat la fumat mi-a sărit în ochi conținutul celuilalt vagon. Era unul absolut banal de la clasa a doua. Pentru o clipă ferestrele maronii din care jumătate nu se închideau bine și scaunele albastre cu pete negre cauzate de vechime și diverse mâncăruri vărsate mi-au inundat mintea de amintiri frumoase. Puteam să bag mâna în foc că nu era nici măcar un scaun care să nu aibă măcar o gumă de mestecat lipită dedesubt. Spre deosebire de vagonul meu de la clasa întăi, acesta era plin și zgomotos: studenții care mergeau spre facultăți ori spre orașele natale se jucau cărți pe geamantane instabile, bătrânii citeau ziarul probabil vizitându-și copiii, mamele cu copii mici erau exasperate de plânsul continuu al odraslelor.

Nu a durat nici măcar o secundă până străinul venit de acolo la locul de fumat a închis ușa înapoi. Reveria mea s-a încheiat și mi-am întors instinctiv capul spre el. Stăteam față-n față și el deja mă privea fix. Am înghețat instantaneu, așa cum înghețase și el când m-a văzut. N-am reținut aproape nimic din felul cum arăta, așa cum sunt sigur că nici el n-a reținut aproape nimic din înfățișarea mea. Știu cu certitudine că fiecare a rămas fixat pe un singur amănunt din chipul celuilalt, anume ochii.

În timp ce ochiul meu stâng era auriu și cel drept era verde, la el era fix pe dos, deci stând față-n față, două smaralde se priveau în stânga mea și-n dreapta lui și două lingouri de aur se priveau în dreapta mea și-n stânga lui. În afară de antiteza stânga-dreapta, ochii noștri erau absolut identici, milimetru cu milimetru. Parcă priveam într-o oglindă. Iar oglinda mă privea la rându-i cu același sentiment indescriptibil cu care o priveam și eu, un melanj de stupefacție, dezamăgire, admirație, ură și încă ceva.

Ce era acel ceva, nu pot spune cu precizie nici până astăzi. Tot ce știu este că după câteva secunde în care ne-am studiat reciproc ochii, s-a făcut declicul. În dreapta mea, clasa întâi. În stânga, clasa a doua. În stânga lui, clasa întâi. În dreapta, clasa a doua. Deasupra noastră, un tavan subțire de fier. Sub noi, o platformă albă. În jurul nostru, huruitul infernal al unui tren ce se deplasează la viteză maximă. În spatele meu, o ușă închisă. În spatele lui, o ușă deschisă spre abis.

N-a durat mai mult de o fracțiune de secundă. Am scăpat țigara pe podea, m-am întors la nouăzeci de grade, mi-am încordat brațul stâng și mi-am împins toată greutatea în străinul de lângă mine cu ochii identici, dar opuși. Chiar înainte de contact l-am zărit întinzând și el mâna dreaptă spre mine, fie să mă lovească, fie să încerce să mă salute. N-a contat și nu va conta vreodată. Brânciul meu a fost mai puternic și ușa din spatele lui a fost deschisă pentru că eu am ajuns acolo înaintea lui. S-a dezechilibrat și a căzut pe ușa deschisă fără să scoată vreun sunet. Nici măcar inevitabilul contact cu pământul nu l-am auzit. Fusese acoperit de zgomotul trenului.

Nu voi ști niciodată precis de ce am făcut-o și nici nu trebuie să știu. Sunt, în schimb, sigur de un lucru. Nu mai există nimeni pe lume cu aceeași ochi, în afară de mine și străinul care a dispărut, pentru că tot ce există, există în număr de doi. Nu mai mult, nu mai puțin.

În ceea ce privește felul cum mi-am trăit viața de atunci, nu s-a schimbat nimic. A trecut deja destul timp și incidentul mi-a intrat pe sub piele. L-am internalizat și mai realizez că s-a întâmplat numai în momentele când am ceva în jurul meu care să-mi amintească de el. Ca atunci când începi să respiri pe modul „manual” și îți amintești că respirația însăși există. Va rămâne secretul meu.