Eu scriu așa, mai într-o doară,

Lăsând la alții jocul faimei

Când flamuri urcă și coboară

Speranței semn și poate spaimei.

Căci viața nu-i doar crizanteme

De pus iubirilor în glastră,

Iar sufletul din noi se teme,

Oricât de pură-i zarea-albastră.

Eu scriu așa, mai pe-ndelete

Și numai când nu am scăpare,

De-o tainică și aspră sete,

De arderi mari, ucigătoare.

Și cânt așa, mai pe șoptite

Cum plopul freamătă la drum,

Când vechi, lunatice ispite,

Fantasme iscă, lungi, de fum

Și scriu până iubirea spune,

Cu glasul ei sărbătoresc,

Să piară toate-n mari genune

Și-atuncea nu mai scriu. Trăiesc.