Poetul 

 

– Zi ușoară! – i-a urat soției din pragul ușii. Mai are câteva luni și rămâne și ea acasă. Iar el este azi în prima lui zi de pensie. Tocmai s-au stins ecourile petrecerii de vineri cu colegii de la serviciu. A fost frumos, oamenii au fost drăguți, dar a trecut. S-a întors și s-a îmbrăcat repede. Are o pungă de gunoi lăsată la intrare. Să nu o uite!

 

Ajuns afară și-a umflat nările inspirând puternic aerul dimineții. Deși este aprilie, nu este tocmai cald; temperatura este aproape de zero grade, o anomalie meteorologică, cum se întâmplă din ce în ce mai des în zilele noastre. „Parcă m-a lovit o cărămidă în piept”, și-a spus, surprins și trezit de aerul rece. Astăzi va reface parțial traseul până la serviciu pe jos. Probabil o va face de multe ori de acum încolo. Are de gând să meargă chiar mai departe, spre un mall unde se află librăria Cărturești.

 

A aruncat punga la tomberon și a ieșit în stradă. Face un mic tur de orizont: peste drum de Șoseaua Nordului vede parcul; urmează Complexul Mic și, mai departe, hala unui supermarket. Parcul ascunde o poveste interesantă, este rămășița unei linii feroviare de centură care a existat până aproape de 2000. Se pare că aici era capătul. Multă vreme a crezut că era doar o banală linie industrială din orașul acesta brăzdat de conducte de petrol și împânzit de rafinării. Mai târziu a aflat că pe aici a circulat un supertren blindat, folosit de germani în al Doilea Război Mondial pentru apărarea antiaeriană. Liziera de pădure care însoțea linia avea, deci, o logică. Masca trenul. În această lizieră si-a cunoscut mai bine viitoarea soție.

 

O ia în sus pe Șoseaua Nordului. Șoseaua asta delimitează cartierul verde și vechi în care locuiește. După Complexul Mic urmează Complexul Mare, tot un grup de clădiri cu funcțiune comercială construit de comuniști, dar care cuprindea și o piață și un restaurant, de aceea i se zicea „mare” fără niciun pic de imaginație. Traversează strada printr-o intersecție pe care o numește „a celor trei mirosuri”. Extrapolează și spune că asta e România de astăzi, o împletire de materii și arome sintetice vestice de la Mac, „naționale” de la Luca și un damf oriental de la Turkish Kebab. Nu cumpără nimic de mâncare, se păstrează pentru mai târziu.

 

Merge pe Republicii, strada principală a orașului, care începe tocmai de la Gara de Sud și se sfârșește la ieșirea din oraș. Bulevardul acesta e o oglindă a timpurilor și a prefacerilor prin care a trecut urbea. De la Gara de Sud începe porțiunea arvunită după 1877 de primarul liberal Radu Stanian, cu multe vile impunătoare. Acum este pe segmentul unde era cândva Calea Câmpinei și care, până la sistematizarea obsesivă a comuniștilor, avea aspectul tipic al unui sat valah, cu prăvălii, crâșme și grădini. Blocuri de opt sau zece etaje mărginesc bulevardul, iar în spatele lor se ascund rămășițele vechiului târg. Privită de sus, de pe clădirea primăriei, zona totuși are un line-up de oraș modern.

 

Mersul e alert, a făcut doi kilometri în mai puțin de douăzeci de minute. Trece la ceva distanță de vechiul serviciu, cu teama de a nu întâlni vreun fost coleg. Nu știe de ce ar trebui să ascundă sentimentul de nostalgie. Simte și anticipează că i s-au închis multe orizonturi, gândește febril să deschidă altele și, în tot timpul acesta, trebuie să ascundă nostalgia, să pară puternic și insensibil. Se îndreptă spre Cărturești pe niște străduțe pe care, cândva, au mers Caragiale și Nichita Stănescu.

 

De la librărie nu își dorește să cumpere nimic special, de treizeci de ani tot cumpără cărți pe care nu le citește, dar speră că acum le-a venit timpul. Doar la acest Cărturești se gasește cartea lui de poeme, oglinda tinereții, reflecția dadaismului și a suprarealismului, scrisă într-o perioadă în care era în vogă ,,Aer cu diamante’’. El locuia atunci cu părinții lui, în orașul care începe cu „M”. Nu îi vom divulga numele, din motive pe care sper că le veți înțelege parcurgând această poveste. Nu e Macondo, cum nici Ploieștiul nu este Paris. A cercetat cu atenție raftul autorilor locali. Volumul este încă acolo și teancul s-a mai subțiat. Se cumpără greu, se citește și mai greu. Deși a introdus și niște elemente de marketing. Titlul face trimitere la mitologie, iar pe copertă e o imagine sugestivă, aproape un clickbait. Se gândește că, dacă nu găsește o revistă serioasă care să scrie despre ea, nu are motive să încerce altă metodă de distribuție.

 

În fine, astea sunt vremurile, s-a consolat. A ieșit grăbit din mall, ca să nu cedeze tentației de a cumpăra un burger. Se gândește la ceva mai delicios: o combinație între covrigeii sărați cu chimen și un espresso scurt, dulce și amar în același timp. Folosește covrigeii așa cum fac somelierii cu brânza – amplifică mult intensitatea gustului cafelei. Vânzătoarele probabil că l-au remarcat, dar nu au cum să știe că va deveni un răsfăț cel puțin săptămânal.

 

E aproape de prânz. Reface traseul în același ritm alert, cafeaua i-a îndulcit starea și i-a trezit simțurile. A ajuns acasă și mănâncă singur. Încearcă să nu adoarmă, citește prozele unui autor local foarte bun despre trenuri și agitația din jurul lor. Și îsi mai face de lucru cu această poveste.

 

– Bună seara, poetul meu drag! – il alintă soția. E circumspect de bine dispusă după o zi lungă și istovitoare de muncă. Știe că nu a vorbit cu nimeni până acum, cu excepția vânzătoarelor de la librărie, respectiv cofetărie. „O face pentru mine”, își zice și întoarce capul, ca să nu vadă cum i s-au umplut ochii cu recunoștință.

 

A venit momentul relaxării de seară. Astăzi a și uitat să deschidă datele la telefon. Începe să vibreze și să bipăie isteric. Este înscris pe un grup de Facebook dedicat fotografiei cu teme legate de Ploiești și vede sute de like-uri la o poză a lui, prezentându-și cartea de poeme la o librărie chic din Paris, în fața elitei culturale românești de acolo.  „E un fake generat cu AI”, își spune, dar apare și un reel cu el recitând, cu ochii închiși, mottoul de la Cezar Ivănescu:  „O, mai singur e ca moartea trupu-mi gol frumos și viu…”. Nu se poate, asta chiar nu pare fake, deși trăsăturile si corpul ce interpretează poemul acesta abisal sunt ideale si aduc mai mult cu cel care era acum patruzeci de ani.

,,Trebuie să cercetez asta!’’

 

Eva Rosenberg 

 

Doamna Eva se desprinse cu greu din așternuturi. Astăzi nu se grăbește deloc, are timp să își aplice tratamentul facial complet. Când dădu la o parte cearșaful satinat cu monograma ,,ER”, dezgoli brațul ei alb-rozaliu. Chiar și la cincizeci și șapte de ani se putea spune despre ea că e o tipă bine. Avea brațe și picioare puternice, un bust bine reliefat, dar toate erau proporționate și la locul lor. Nu corpul de evreică planturoasă era punctul ei forte, ci chipul angelic, alb și luminos, ochii mari, negri, și părul șaten, aproape roșcat. Coborî alene din pat, își puse papucii plușați și își aruncă pe umeri un halat subțire.

 

Era una dintre puținele nopți în care dormise singură. Punea ochii pe câte un tânăr asistent și îl „creștea” în stilul ei, la birou și acasă, așa cum făcuse cu ea Profesorul. Nu îi displăcuse, mai ales că mintea ei deschisă acumula repede informațiile, iar toate dictările Profesorului o ajutaseră să evolueze profesional, să-i ia locul mai târziu și să intre în acest proiect măreț.

 

Cu un salariu enorm, și-a decorat după plac apartamentul de peste drum de Grădina Botanică Alpină. Este un apartament de serviciu, decorat în stil ,,art nouveau”. Când stătea aici, dorea să își aducă aminte de dragul ei apartament din Paris. Acum era în Meyrin, lângă sediul CERN. Piciorul se înfipse în covorul de lână, iar senzația de amortizare fusese atât de plăcută, ca un sărut în spatele urechii.  Împinse intempestiv și cu curiozitate draperia din brocart decorată cu crinii imperiali, încât era aproape să rupă șnurul acela auriu, care o strângea la mijloc. O dimineață luminoasă se ivi, cu o ceață cu irizații gălbui la nivelul ierbii renăscute după iarnă. E aprilie, dar apropierea munților poate fi surprinzătoare. Masivul Mont Blanc este la o distanță de doar optzeci de kilometri, iar Munții Jura, în care sunt săpate cavernele secrete de la CERN, sunt și mai aproape.

 

Era o zi atât de frumoasă, încât luă o hotărâre fără precedent. Va merge cu tramvaiul. Durează doar zece minute, va lăsa aerul să îi răsfire buclele, va asculta vocile gălăgioase ale fizicienilor și va încerca să afle din ce țară vin, după accent. Ea știa cine era: o evreică cu origini din România, locul unde absolvise cea mai cunoscută facultate tehnică a vremii – Aeronautica. Familia ei fusese ultima familie de evrei din orașul care începe cu ,,M’’ ce emigrase în Israel.

 

De micul dejun se va ocupa secretara ei de la birou. Acum vrea doar o cafea. Eva nu bea espresso, a rămas fidelă cafelei la ibric, așa cum o făcea la „piatră” în căminul din Regie. Până se răcește cafeaua, se cremuiește și apoi va continua să urmeze ritualul zilnic. Se uită în oglindă. Își spuse că anii au trecut, a ajuns în acest punct de cotitură și trebuie să se implice până nu va fi prea târziu. Are două dintre elementele-cheie ale experimentului.

 

Chiar dacă nu era fiziciană, Eva a primit de la Facultatea de Aeronave cea mai bună pregătire teoretică în matematică și științe. A plecat instant din Israel, tensiunile de acolo i se păruseră mult prea provocatoare în comparație cu viața ternă din București. L-a urmat pe cineva mai mare cu vreo opt ani decât ea la Paris. Acolo l-a cunoscut pe Profesor, după ce, printr-o minune, a reușit la concursul organizat de CNRS – ,,Centre National de Recherche Scientifique”, secția de fizică experimentală. S-a simțit pregătită, a trecut testul cu brio, poate că a contat și aspectul ei și modul cum s-a prezentat la interviu.

 

Profesorul a avut un rol hotărâtor. Îi aprecia pe absolvenții din Est, el însuși provenea dintr-o familie de evrei polonezi din Galiția, refugiată în România și apoi în Franța la sfârșitul războiului. I-a plăcut de fata aceea cu părul aproape roșcat, tenul alb cu pistrui, care arăta așa cum erau femeile din afișele care promovau kibbutzurile din deșertul Negev. A luat-o în echipa lui, care studia fizica nucleară și a particulelor, și mai precis originile materiei după Big Bang. Eva, devenită cea mai apropiată colaboratoare, a trecut rapid și în patul Profesorului, intuind că această mișcare îi va da un „quantum leap” în carieră.

 

Și-a părăsit iubitul pentru care venise în Franța, dar nu îl va uita. După doi ani de intimitate și colaborare științifică cu Profesorul, acesta a murit subit. Gurile rele spun că i-ar fi crăpat inima de la prafurile algeriene, care îl făceau potent și viril în relația cu Eva. Chiar se gândiseră la un copil, în ciuda faptului că niciunul nu își dorea oficializarea relației. Ea a preluat firesc conducerea echipei.

 

La un moment dat, Eva simțea că avea nevoie de altceva: mai mulți bani, mai multă putere, mai multă libertate de mișcare. În plus, amintirea Profesorului o chinuia. Nu își dorea ca bărbaților pe care urma să îi aibă să le dezvăluie un trup împovărat de ani. Ar vrea să rămână măcar ca acum, chiar dacă timpul ar fi trecut peste ea și ar fi ajuns la un inevitabil sfârșit.  ,,Sau poate nu va exista un sfârșit”, își spuse.  ,,Voi muri când voi decide eu asta”, continuă. Și a plecat la CERN – acceleratorul de particule al Uniunii Europene și cel mai mare din lume. A început să lucreze la proiectul ALICE – ,,A Large Ion Collider Experiment”. Era unul dintre cele patru proiecte majore ale CERN și studia coliziunea ionilor grei în vederea reconstruirii materiei primordiale de după Big Bang, materie denumită ,,plasmă de quarc-gluon’’. A intuit că, dacă putea stabiliza materia, putea recrea orice în baza unui tipar. Cam ca o imprimantă 3D, despre care, dacă am fi vorbit în anii ’50, ar fi părut la fel de nerealistă. Modelele teoretice confirmau posibilitatea de a crea acest lucru, iar Eva spera că va putea să creeze și ființe. Anii treceau. Eva a bătut mult la ușile Consiliului European pentru a obține finanțarea dorită, dar politicienii obscuri și birocrații nu rezonau cu solicitările ei. Atunci a apelat la fostul iubit, pentru care venise în Franța.

 

Când persoane din conducerea CE au aflat de la el că viața poate fi creată și, mai ales, că ei ar putea fi primii beneficiari ai întineririi, au adoptat urgent o hotărâre de finanțare. Atunci, în 2015, a avut loc prima modernizare a instalațiilor. Totul se petrecea mai departe de Meyrin, în satul francez Saint-Genis-Pouilly, de unde începeau pantele domoale ale munților Haute Jura. Acolo au găsit o cavernă în care fusese amplasată instalația inițială, dar apoi s-au extins mult pe sub munte. Eva a făcut un pas mare prin stabilizarea temporară a plasmei. Îi mai trebuia un tipar și ceva care să declanșeze migrarea plasmei spre tipar, de unde să înceapă copierea. Acel „ceva” era un flux de fotoni – laserul, lumina care a făcut lumea. Și era un singur loc pe planetă de unde putea să-l obțină.

 

Primi un telefon. Surâse, dându-și grațios capul pe spate. O voce cunoscută îi spuse că aveau „lumina”.  Urcă sprintenă în tramvai. Va sări peste toate etapele premergătoare. Nu voia să creeze șoareci de laborator, când deja avea cincizeci și șapte de ani. Va crea un om!  Urma să programeze data experimentului. În ultima clipă aflase că se îndepliniseră toate condițiile și tripleta visată de ani de zile era gata: plasma stabilizată, holograma și laserul.

 

Sfânta Treime!

 

Adam (Hedi) E.

 

Adam este un Robocop contemporan. Avea atâtea dispozitive medicale implantate în el, încât ai putea spune că 50% din trupul lui este aparatură robotică. Acesta este și motivul pentru care, atunci când i s-a cerut imperios să își schimbe prenumele, a ales Adam, primul bărbat om-robot din specia lui, așa cum se lăuda în fața celor foarte apropiați.

 

Hedi a ajuns în Israel în 1987, după terminarea Politehnicii bucureștene. Când a sosit, era un tânăr înalt, cu un ten măsliniu și părul sârmos, aproape creț. Buzele cărnoase și ochii mari îl făceau mai degrabă să semene cu dușmanul arab. Tocmai începuse Intifada și lucrurile se precipitau. A intrat într-un centru de absorbție (ma’barot), unde trebuia să învețe înainte de toate noua limbă. Hedi a fost un student și un cetățean conștiincios. Știa deja ebraica așkenazi, așa că i-a fost ușor să asimileze ebraica modernă. Acasă vorbeau ebraica așkenazi, tatăl lui fiind un fel de meditator clandestin pentru evreii care continuau să părăsească orașul care începe cu ,,M’’. În rest, comunica în principal în română și în idiș la reuniunile religioase. A început devreme serviciul militar, iar datorită fizionomiei lui speciale pleca în misiuni de provocare și culegere de informații.

 

Pe la începutul lui ’88, la o revoltă a Intifadei organizată de studenții din Gaza, el se afla printre ei. Un rusnac gras și idiot începuse să strige la el. Hedi îi făcea semne: „Nu, stai cuminte, vin la tine, sunt cu voi.” Soldatul a armat grenada. Ulterior, brancardierii au cules din piață toate rămășițele lui Hedi. Le-au criogenizat și au ajuns foarte repede la Safed, la unitatea medicală specială. Surprinzător, pacientul era încă în comă, dar trăia, legat la aparate. Multe dintre funcțiile sale vitale depindeau de acestea. În plus, o reporteriță insistentă l-a deconspirat și i-a prezentat cazul. Influenta comunitate a evreilor români începuse să se agite, iar cu ei nu te joci. Ei au fost primii coloniști și mulți dintre ei aveau afaceri și funcții importante. Statul Israel a luat decizia să-l repare pe Hedi. Experimentul acesta putea să ofere know-how și pentru multe alte cazuri viitoare. Evreii din lumea întreagă au aflat despre povestea lui după slujba de Kabalat Sabat și s-au obținut rapid fondurile necesare reconstrucției.

 

În decurs de o săptămână s-au făcut transplanturile necesare, s-au adăugat micro-monitoarele și stimulatoarele pentru funcționarea organelor de bază și s-au montat protezele. Totul avea un aspect uman, învăluit într-o frumoasă piele cu tentă arămie. Hedi era gata!

 

A început procesul de recuperare, locuind în casa părinților din Rosh Pinna. A făcut progrese remarcabile, astfel încât, după aproape un an, era la fel de dezinvolt și mobil ca înainte de incident. Avea o rentă viageră de la stat și s-a decis să părăsească Israelul.

 

Într-o noapte, o mașină a oprit în fața casei lui. A avut o discuție lungă cu însoțitorul șoferului. Peste câteva zile, a primit un plic cu acte. Noul lui nume era Adam E. Putea să își facă bagajele. Dar a mai întârziat puțin. Tocmai o cunoscuse pe Eva, petrecuseră împreună prima noapte a ei cu un bărbat. Se știau de acasă, cum pomeneau nostalgic despre orașul care începe cu ,,M”.

 

Adam a primit misiunea de a pleca la Paris, să încerce să găsească un post important la Comisia Europeană in domeniul cercetărilor nucleare și de fizica cuantică. I s-au deschis repede ușile datorită etniei sale și a obținut un post de consilier, ce avea rolul să aprobe debursarea fondurilor UE în domeniile de fizică aplicată. Toate proiectele treceau pe la el. După o lună, i s-a alăturat la Paris Eva.

 

Într-o seară, Eva l-a privit lung. Privirea ei s-a oprit asupra nasului lui perfect. Pe sub pielea arămie străluceau irizațiile muchiilor de titan. L-a anunțat că urma să se despartă, pentru că postul pe care îl primise nu era compatibil cu relația lor. Adam a înțeles despre ce era vorba, dar a acceptat tacit. Erau, totuși, niște profesioniști.

 

După ce a murit Profesorul, au mai fost împreună de câteva ori, dar partidele lor de sex erau ca niște întâlniri de afaceri cu avansuri și retractări, cu negocieri multiple și avantaje win-win. Eva lucra deja la CERN, iar el se ocupa de finanțarea proiectului ELI.

 

ELI-NP urma să devină laserul cu cea mai mare putere instalată din lume, de zece petawați. Proiectul era susținut total de UE și urma să fie construit lângă București, pe o platformă învecinată institutului de la Măgurele. De ce la București? Fiindcă cercetarea în domeniu era una dintre cele mai avansate, iar conducătorii comuniști ai României au avut un interes special. Evenimentul din ’68 i-a pus pe toți pe gânduri și, deși țările Tratatului de la Varșovia s-au împăcat, românii au reușit să păstreze secretul.

 

În 1968 a avut loc intervenția din Cehoslovacia asupra regimului Dubček, cu care comuniștii români erau prieteni. România nu a participat la intervenție și a fost înconjurată de nouă divizii sovietice, dintre care șase erau la granița cu URSS. O divizie motorizată kirghiză a primit ordin să atace Galațiul. Pe podul de la Giurgiulești îi aștepta un singur tren blindat cu douăzeci de vagoane de suport și un vagon aparte, care avea un fel de tun. Nicio mișcare. După un vuiet puternic, un fascicul de lumină s-a oprit în primul tanc care a trecut Prutul. A explodat instant. Următoarele două la fel. Coloana a făcut cale întoarsă. Conducătorii de la București au primit scuze și li s-au oferit garanții că nu se va mai trece granița. Dar a rămas „laserul lui Coandă”, cu utilizarea sa surprinzătoare în afara laboratorului, și acesta a fost scutul ce a protejat țara atâta timp.

 

ELI-NP avea acum și un alt rol. În lume prinsese contur o fascinație a Genezei. Toți doreau să recreeze experimental momentul originar, să dea viață, așa cum in urma cu câteva zeci de ani a fost competiția pentru zborul in Cosmos. Când l-a sunat Eva, Adam a înțeles că putea participa la un eveniment istoric. În acea zi a plecat la București.

 

Adam era din nou împreună cu Eva. S-a ridicat din pat și a desfăcut o portocală. A pus cojile lângă cutia de pantofi de pe masă și i-a stors portocala pe buze. În cutia de pantofi era generatorul de laser. CERN avea capabilitățile tehnice să furnizeze energia cerută.

 

Fiat lux!

 

Experimentul

 

Ultima componentă tehnică era tiparul pe care urma să se muleze plasma. Tiparul putea fi o simplă hologramă, tehnologie care era dezvoltată încă din anii ’60. Nimic special și complicat. Fiindcă au vorbit foarte mult despre orașul care începe cu „M”, și-a amintit că era acolo cineva pe care, în adolescență, îl visa noaptea. Când a câștigat premiul acela pentru poezie, deja nu mai era elev, iar profesorul de română îi citise versurile în fiecare clasă. Poetul a rămas în memoria ei. Și-a sunat rapid prietena de acasă, l-a găsit pe Facebook și s-au împrietenit. A văzut o fotografie de anul trecut cu el și soția lui la un apus de soare pe canalul Nyhavn. Asistenții l-au decupat, l-au retușat în Photoshop la indicațiile Evei, l-au făcut în mărime naturală și l-au pus în hologramă.

Au inițiat procesul:

Momentul 1 – stabilizarea plasmei de quarc-gluon, lucru făcut de multe ori în laborator. În ceața primordială se proiectează holograma.

Momentul 2 – Începe bombardarea cu laser. Dârele de lumină mușcă din ceață și creează spații vide unde se acumulează protonii și neutronii nou formați.

Momentul 3 – Ceața arată deja ca un șvaițer infinit de subțire și începe să se vadă o stratificare a materiei în funcție de densitatea nucleului. Sunt atomii!

Momentul 4 – Laserul își mută focalizarea pe hologramă. Atomii încep să migreze ordonat, să creeze spații și forme.

Momentul 5 – Ca dintr-o imprimantă 3D, încep să apară organele interne, se conturează părul și pielea.

Momentul 6 – Intensitatea laserului a ajuns la zece petawați. Începe formarea conexiunilor neuronale. Adam reușise să cupleze la experiment toată Rețeaua, dincolo de coduri și parole, portaluri și firewalluri. Tot cloudul din lume era direcționat spre experiment și, cu excepția câtorva pene de curent minore, nimeni nu a sesizat că se întâmpla ceva. Când procesul de creare a neuromatricii cuantice s-a încheiat, Clona a deschis ochii.

Momentul 7 – Se deschid șampaniile. Eva se îndreaptă spre el, îl ia de mână și îl conduce spre salonul oficial.

Noaptea au rămas împreună, au râs și au povestit mult. Mai avea de făcut ceva.

 

Fuziunea

 

Poetul urmărea cu febrilitate postările Clonei. În ultima dintre ele, declara că vine acasă. ,,Unde, la Ploiești? Dacă va intra în casa lui, în viața lui?”

 

Plecă spre supermarket, se dădeau beri gratis, dacă îți vindeai datele personale. Se gândea că nu are nimic de pierdut și putea ulterior să se dezaboneze de la diferitele e-mailuri cu promoții. Vânzătorul i-a spus că deja colectase aceste date. Uimit, roti privirea în jur și l-a văzut la capătul cozii. Da, arăta mai bine, chiar părea mai tânăr, așa cum ar fi putut fi chiar el, dacă ar fi avut mai multă grijă și nu ar fi fost obsedat de jobul lui, ca și cum ar fi fost ultimul de pe pământ. Alergară unul spre altul și se îmbrățișară ca niște vechi prieteni. La un moment dat, s-a trezit cu brațele goale. Celălalt dispăruse, de parcă intrase în el. Unde s-a dus?

 

Cu o neașteptată senzație de bine, luă berile și plecă spre casă. Nici nu-i mai păsa, nu mai trebuia să dea timpul înapoi și va face ce trebuie să facă și să fie. Adică? Un cap de familie galant, spiritual și cu umor. Unul care va ignora bătrânețea și bolile și îi va face fericiți pe cei dragi lui. Bărbatul ideal. Punct.

 

Soția i-a deschis ușa, efectiv a copleșit-o și au continuat așa multă vreme. Era năvalnic ca în tinerețe. Când ea i-a spus că vede ceva schimbat la el, i-a replicat că fericirea te face să vezi totul în roz. Dar da, ceva se schimba în el, la nivel profund. Și simțea totul ca pe o primejdie, ca pe un pericol iminent. Era o luptă între celule, corpul lui murea și celălalt punea stăpânire pe el.

 

Au mai trecut câteva zile și devenea din ce în ce mai surescitat. L-au dus la doctor și i-au dat calmante. În perioadele astea, stătea ascuns într-un ungher oarecare al trupului și vedea cum celulele celuilalt îl acaparau. Când efectul tranchilizantelor scădea, încerca să recucerească spațiul pierdut și începea să urle și să dea din mâini cu disperare. Au urmat cămașa de forță și internarea.

 

Părea că a abandonat și a acceptat înfrângerea. S-a declarat decesul, dar lui îi mai rămăsese doar un colțișor în care se ascundea. S-a decis să mai lupte pentru ultima oară.

 

Erau cocoțați pe un perete vertical și încercau să ajungă în vârful stâncii. Își dădeau pumni și picioare, se îmbrânceau și se scuipau. Câteodată, unul cădea, dar până apuca să mai facă un pas, cel căzut sărea cu ferocitate în spate. Reuși să facă un salt, acum urca printr-o cascadă și, după trombele de apă ce cădeau zgomotos, văzu un petic de lumină. Privi în jos, închise ochii și își spuse: „O, mai singur e ca moartea trupu-mi gol, frumos și viu.” Cu o ultimă încordare, întinse în zbor brațele.

 

La priveghi se întâmplă un fenomen oarecum comun. Corpul mortului parcă se dezumfla, se reașeza în spațiu. Fumul de la o lumânare ce se stingea sau un ultim abur de viață fu zărit deasupra sicriului. Și parcă se auzi un scârțâit infim, abia perceptibil. Bocitoarea de profesie se opri din jale și spuse cu voce atotștiutoare: „Uite, maică, i-a ieșit sufletul!”

 

Clona văzu cum corpul începuse să se colapseze, ca o clădire căreia i s-a pus explozibil la fundații. Îl văzu pe el venind în zbor și o lumină intensă îi cuprinse, o lumină care ascundea tot.

 

Big Bang!