23:44

La radio se aude anunțul gârâit, ce încă mai cheamă tinerii la arme. Întâi au fost bărbații, până i-au terminat. De vreo doi ani îi tot cheamă pe tineri, iar ei se tot duc, așa cum li se cere, cu acte și valize. Al meu a luat și două mere când a plecat. Și-o carte.

Nici nu clipesc, doar sfredelesc tavanul cu ochii. Mi-au secat tot privind la cifrele pe care ceasul le proiectează.

Și mă gândesc la ziua aceea.

Nu prea înțelesesem ce căutam acolo. Stropi de apă cădeau de sus, și nu știam dacă sus însemna cerul. Copacii din depărtare lăsau umbre lungi peste pietrele gri și peste dâmburile de pământ reavăn. Mirosea a frig și a ceară. Pe alocuri fluturau panglici de hârtie, mișcate de câte-o pală de vânt, scornit din inima pământului. Un cerc roșiatic, ce semăna cu soarele la apus, se chinuia să stea agățat de un soclu mai înalt. Îmi pusesem o mâna pe pântec și acoperisem talpa de-un deget, ce parcă voia să treacă prin piele. Da, puiule, ieșim imediat de aici, doar să găsim drumul! Alunecasem pe o rădăcină ieșită din pământ, ca o limbă umedă de balaur. Reușisem să mă sprijin cu cealaltă mână de tulpina unui copac, care nu se știa ce căuta acolo, probabil crescuse în altă parte decât îi fusese poruncit s-o facă. Privirea îmi căzuse pe o cruce ciobită la varf. Plină de mușchi pe o parte, stătea aplecată, ca o lalea ofilită, peste un mormânt acoperit cu buruieni. În loc de INRI, vedeam armătura ruginită. Nu era niciun nume pe ea, ci doar numere. O dată a nașterii și o dată a morții. Data mea de naștere.

M-am trezit lac de apă. Părul desfăcut mi se lipise de gât, înfășurându-l. Inima îmi sărea în piept, îi auzeam bătăile până-n urechi, iar pântecul îmi era încordat. O să fiu o mamă bună! Suntem în siguranță, piticule, suntem acasă!  Am stat o clipă cu ochii închiși, jumătate în vis, jumătate în trezire. Îndărătnică, lumina care trecea prin jaluzelele verzi ale dormitorului îmi împungea insistent pleoapele, până când am renunțat la vis și am deschis, într-un final, hotărâtă, ochii.

Acolo era ziua mea. Chiar și anul meu de naștere era acolo. Așadar… crucea mea? Iar acela… anul morții mele? Și chiar 31 decembrie?

M-am întors pe o parte, m-am pus întâi pe marginea patului și, cu o împingere în ambele palme, am reușit să mă ridic la verticală. O amețeală stranie m-a cuprins. M-am ținut de tocul ușii și am ieșit din dormitor, pășind cu tălpile goale pe parchetul lucios, ca oglinda unei ape liniștite. Am înaintat spre terasă. Aveam nevoie de o gură de aer.

Îl vedeam tolănit pe canapeaua de ratan.

— Ce vorbești, bă, nu-mi spune mie care e cel mai mișto whiskey! Am băut unul, odată, la o prezentare de-asta, de fițe… afumat, pfui!, o plăcere. Stai să-ți spun: întâi miroși paharul, tragi aer adânc în piept, până simți că nu mai poți inspira – își ținu respirația câteva secunde, așa încât cel de la capătul apelului să poată înțelege cum se face. Apoi iei o gură… da, bă, ca atunci când te speli pe dinți… și treci băutura prin toate cariile.

A făcut o pauză, și-a îndreptat ochii spre intrare, m-a văzut mergând legănat, ținându-mă de perete, și mi-a zâmbit larg, făcând cu degetele semnul de vino-ncoace.

— Buna, iubito, te-ai trezit? Dă să pup!

M-am așezat lângă el, m-am înclinat spre dreapta și am primit un sărut umed pe obraz. El și-a continuat povestea la telefon. Am privit în gol către bradul ce urca până peste clădirea în care locuiam. Auzeam râsul lui zgomotos. Încă de la început îmi plăcuse vocea lui, de la prima convorbire. Ar fi putut foarte bine să lucreze la radio, avea un timbru provocator, precis ar fi atras audiența.

— Nu vrei și tu o gură? m-a îndemnat. Hai, o guriță. Ha, ha, ha… mai ții minte că la începutul sarcinii, când erai în perioadele de pofte, îmi cereai să guști? Tu, care nu bei niciodată, aveai pofta de whiskey. Ăsta da test de paternitate! Ha-haaa!

Am încercat să-i zâmbesc, dar mi-a ieșit doar o grimasă. Am refuzat paharul îndreptat spre mine, mirosul puternic de alcool mi-a străbătut nările și am dat capul pe spate, împingându-l ușor cu palma. Am luat un măr de pe masă, am mușcat sănătos din el, și i-am povestit visul.

— Pe 31 decembrie, ha? În ultima zi a anului? Ca să-mi strici mie revelionul? a râs ridicând degetul mic de pe paharul dus la gură și apoi trăgând cu nesaț din țigară.

L-am lăsat acolo și-am intrat în casă. Își făcuse bârlogul lui pe terasa aia. Avea geamuri culisante, jaluzele pe care nu le ridica niciodată, canapele de ratan, ventilator în tavan și frigider de vinuri. Era foarte mândru și de dozatorul de băuturi pe care și-l făcuse singur cadou, și se umfla în pene când invita vreun prieten la el. Avea, iată, toata pacea din lume.

 În anul de pe cruce, copilul va avea nouăsprezece ani. Nu, nu-mi va ajunge timpul să-l pot învăța tot ce-i trebuie să știe pentru viață. Cui îl las dacă se întâmplă?

 23:51

Privesc cifrele portocalii ale ceasului. Nu mi-au plăcut niciodată ceasurile mecanice. Mereu le scoteam bateriile când veneam acasă, în studenție, în vacanțe. Sau le luam de pe perete și le duceam în baie, să ticăie liniștite acolo. Apoi, după ce s-a născut Ștefan, mi-au prins tare bine ceasurile astea care proiectează ora pe tavan. Cifrele luminoase împrăștiau o lumină difuză, suficientă cât să îl pot privi cum doarme. Obișnuiam să mai rămân puțin lângă el după ce adormea. Îi desfăceam ușor palma și o lipeam pe fața mea. Era unitatea mea de măsură. Ca și cum singura constantă eram eu și singura variabilă era el. Măsuram, astfel, cât de mare s-a făcut, după cât de mult acoperea palma lui pe obrazul meu.

Afară se aud bubuituri surde. Cerul se luminează și câinii din vecini încep să schelălăie.

Sună telefonul. Chipul lui Ștefan umple ecranul. Fiul meu e înalt, subțire, frumos. Și încă-i senin. Îmi amintesc că-l alăptam și mă întrebam de ce oare atât de mulți băieți se născuseră odată cu el. Mult prea mulți. O generație întreagă de băieți. Când l-au chemat și pe el, acum trei luni, i-am strecurat între filele cărții prima fotografie în care l-am ținut în brațe. Ce altceva aș mai fi putut să-i dau?

— Hai că mai e puțin și trecem anul! îmi spune râzând.

Râsul lui… Încă îi râd ochii în cap. Nouăsprezece ani mi-au trebuit să-l învăț cum se face asta. Uniformele nu au nevoie de râsete, ci de carne. Carne de tun.

—Ești bine, mama, da?

Sunt.

—Știi, azi m-am tot gândit la o chestie. Mai ții minte când am învățat să merg pe bicicleta cu două roți? Cred că aveam vreo cinci sau șase ani, eram în parc, pe aleile acelea lungi. Îți amintești, mama?

Asta îmi amintesc, desigur. Cum să uit?

—Mă țineai de șa ca să nu mă dezechilibrez. Aveam genunchierele și cotierele alea colorate, iar băierile căștii de protecție îmi strângeau ochelarii ăia cu ramă albastră, peste tâmple. Ai alergat lângă mine multă vreme, mamă. Îți vedeam umbra în stânga mea, cu coada ochiului. Apoi, dintr-o dată, am văzut cum umbra ta rămâne în urmă. Așa mi-am dat seama că deja mergeam singur!

N-am uitat.

N-am uitat nici că era noapte, iar Ștefan era aproape adolescent când am părăsit casa cu terasă. L-am luat de mână și am plecat. Tocmai primisem o palmă peste obraz. Peste obrazul pe care tot măsurasem cât crescuse copilul. Pe întuneric am primit-o. De la tatal lui. Nici măcar nu apucasem să mă apăr. Cred că auzisem și un vâjâit înainte, ca și cum ceva definitiv și grav s-ar fi apropiat cu viteză.

Ștefan tot vorbește, îl las să vorbească. Nu mai înțeleg ce spune. De la o vreme, așa se întâmplă cu mamele, e rostul lor să tacă și să nu mai înțeleagă.

—Te las acum, La multi ani! Să-mi trăiești o mie de ani, mama. Fără reparații capitale!

M-ar fi sărutat pe frunte, apăsat, așa cum făcea în copilărie, când era nevoit să se ridice pe vârfuri ca să ajungă. Și mi-ar fi luat obrajii în palme, ca să măsoare cât a mai crescut. Dacă ar fi fost aici, așa ar fi făcut. Dar nu e.

Ecranul telefonului se face negru din nou. Se aud picături pe tabla pervazului. Privesc cifrele de pe tavan. Întinse, alungite, diforme.

  23:59

Începe ploaia.