– Domnul agent vrea să vă spună ceva!

Cuvintele se rostogoleau bolovănos, gura patronului se opintea la fiecare silabă atunci când încerca să vorbească în limba română. Deși era cel mai solid din încăpere, nu părea că stă la ușă de pază, ci mai degrabă dorea să fie cât mai aproape de locul pe unde putea fugi. În fața lor era un agent tânăr de poliție. Poate cu cel mult zece ani mai mare decât ei. Era spilcuit, cu un pic de barbă și purta tot echipamentul de intervenție. Uniforma era impecabilă. Doar vesta antiglonț lipsea din dotarea „de bătaie”. Imaginea lui contrasta puternic cu cea a sectoriștilor pe care îi întâlniseră mai mereu. Fața lui parcă trăda și un pic de compasiune.

Frații s-au uitat unul la altul și și-au plimbat privirea prin cameră. Căutau un loc de scăpare, dar părea că orice cale e închisă. Se așteptau să fie judecați pentru toate găinăriile lor, micile furtișaguri și distrugeri cotidiene, care deveniseră deja un mod de viață. Da, a venit momentul judecății. Giani se uita fix la tavan, cu o expresie de superioritate. Lică zâmbea vag, privind în jos, la pantofii săi murdari. Așteptau un pomelnic lung cu „așa nu”, acuzații și apoi să fie urcați în dubă. Erau pregătiți să îndure orice. Bătaie au mai luat, inchisi au mai fost. Nu la poliție, ci poate mai rău decât acolo. Și patronul i-a legat la groapă. Dar după o zi le-a dat drumul, fiindcă era mai util să-i pună la muncă decât să-i pedepsească.

A urmat o tăcere apăsătoare după ce agentul și-a rostit propoziția. Giani a scos un urlet prelung, buzele îi dezvăluiau caninii și un rânjet sălbatic i-a apărut pe față. A răsturnat masa peste agent, dar acesta a avut agilitatea să se ferească. S-a ridicat plângând și racnind cu o furie animalică, patronul a fugit în colțul opus. Giani a dat ușa de perete și a ieșit în curte. Lică părea în schimb mai puțin expresiv. Lacrimile îi curgeau șiroaie din ochii lui albaștri, dar nu se auzea nimic. S-a ridicat lent și întinse mâna spre patron. Rosti apăsat și încrâncenat:

– Turcule… Nu scapi! Nici nu știi ce vine! O să fie… cum zicea ăla, la școală… ca la Rovine!

Se ridică încet și plecă din încăpere cu pași apăsați. Agentul și patronul turc erau încă sub impresia momentului. Când a auzit „Rovine”, polițistului i-a tresărit obrazul drept și un zâmbet stingher s-a strecurat preț de o clipă. Turcu’ a răsuflat ușurat – scăpase de ei, știa că se va lăsa cu bătaie și avea timp să se pregătească.

– Aveți nevoie de ajutor? Să vă trimitem un echipaj care să staționeze în fața intrării?

– Am oamenii și câinii mei. Nu e nevoie, sper să îi domolesc, răspunse Turcu’ la fel de greoi.

În depărtare se auzi zgomot de geam spart. Au ieșit amândoi să vadă ce s-a întâmplat. O cărămidă trecuse prin parbrizul BMW-ului din curte.

Patronul dădu din mână a lehamite.

– Am asigurare. O fac într-o oră.

Agentul dădu din umeri și plecă cu autospeciala în trombă.

Băieții au luat-o peste câmp fără nicio direcție. Mergeau peste brazdele însămânțate cu soia. Aveau o pungă de aurolac în buzunar. În depărtare se vedea ceva ca un umbrar sau o colibă. Au grăbit pasul. Era coliba unui paznic, de pe vremea când terenurile erau cultivate cu pepeni. Mai fusese și o stână, care s-a mutat spre dealuri. Puteau sta aici liniștiți câteva zile, dacă ar fi avut cu ce trăi. Se lăsa seara. Giani a scos punga, a început să tragă din ea. I-a dat-o lui Lică. Acesta inspiră de două ori cu nesaț și lăsă capul pe spate. Ce zi!

Au hălăduit prin oraș, dar nu s-au lipit de nimic. Au încercat să fure din parc bicicleta unui paznic, dar era prea bine înarmat și au ezitat. Le-a fost frică și pentru că un trecător începuse să îi filmeze. Au bătut un om al străzii și i-au luat punga de aurolac. Nu avea altceva. Se întorceau la depozit, fiindcă seara își începeau lucrul. Patronul lor, Turcu’, avea o firmă de reciclare. Stabilise colaborări cu mai multe ateliere auto din oraș pentru a strânge anvelopele uzate. În plus, îi avea pe „scormonitorii” de ghene, care aduceau orice material ce se preta a fi reciclat. Giani și Lică lucrau într-o groapă între Ploiești și Strejnic, la extragerea cordului din anvelopele topite. Un fum gros se ridica în fiecare noapte, dar Poliția și Garda de Mediu nu găseau niciodată nimic. Veneau invariabil doar ziua, când locul era aproape curat.

Giani, Lică și Abdul fuseseră luați de la un orfelinat de lângă Bacău. Mama lor, o ceangăică frumoasă și focoasă, umblase prin toată Europa. Revenea câteodată în satul lor, ca să nască și să pornească în viață nou-născuții. Aproape niciunul dintre băieți nu îi era copie fidelă, mai toți aveau ceva al lor, pe cât de diferiți le fuseseră și tații. Giani părea făcut cu un indian, era tuciuriu, dar nu negru, înalt și slab, numai fibră călită în lungi războaie personale. El era cel mai mare și anul acesta făcea șaisprezece ani. Pentru ceilalți doi era capul familiei și îl urmau în toate. Lică era blond și mai scund, semăna cel mai mult cu maică-sa, dar nuanța lui indica că tatăl era scandinav sau de neam germanic. Ochii lui albaștri, mari, și privirea lor intensă puteau topi oțelul înainte să-l pui pe foc. Lică era aprig și rău într-un fel elementar, aproape instinctiv. Era ca și cum un canibal, un viking și o mamă ceangăică s-ar fi încrucișat în trupul lui, făcând din el o mașină de agresivitate pură. Noroc că îl avea pe fratele cu doi ani mai mare, gata să îl domolească. Giani era șarpe, avea știința stirpei lui de a intui pericolul și de a se strecura printre conflicte. Lică știa asta și se supunea orbește fratelui. În plus, se mai domoleau fiindcă trebuiau să aibă grijă de cel mic, Abdul. Un puști mic de zece ani, cu pielea neagră, buze groase, nas cârn și părul cârlionțat. Avea un chip ca dintr-un basm african. Era mic și firav, dar foarte agil și perspicace.

Turcu’ a mințit că Giani era copilul lui. I-a luat pe semnătură din orfelinat, în întreținere. Cât au mers cu mașina, i-a studiat atent. Evaluarea a fost exactă: Giani era forța și strategia, Lică era focul, Abdul – un puști inventiv și insistent. La firmă avea un depozit și, lipit de el, o cameră amenajată în dormitor. Acolo își făceau veacul angajații fără adăpost. Frații ar fi trebuit să meargă să învețe și, formal, i-a înscris la o școală slabă de cartier. Era o condiție cerută de serviciile sociale. La început și la sfârșit de an școlar trecea pe la doamna director, să se asigure că cei trei trec clasa și că asistenții sociali nu aveau nimic să-i reproșeze. Pe Giani și pe Lică i-a oprit să lucreze noaptea la groapă, la topit cauciucurile. De la o sută de kilograme de anvelope extrăgeau cam zece-cincisprezece kilograme de oțel. Pe Abdul îl trimitea la furat. Dar era prea mic să care cantități mari. Îl folosea mai mult ca un fel de cercetaș. El se strecura printre ganguri și ruine în căutarea deșeurilor valoroase și apoi dădea raportul.

Pe el l-a trimis noaptea trecută să vadă ce ascunde o hală dezafectată, dar bine păzită. Tocmai monitorizarea excesivă cu camere, senzori, gard înalt, bine întreținut și faptul că în fiecare noapte proprietarii plăteau doi agenți să facă rondul îi dădu de gândit patronului că fabrica ascundea o comoară pe care putea apoi să o valorifice ușor. Abdul a tatonat terenul toată noaptea, dar de fiecare dată mișcările lui erau semnalizate și trebuia să se retragă în grabă. A căutat pe întuneric în tot perimetrul o cale ușoară să pătrundă în incintă. Nu s-a dat bătut. Aproape de un colț a văzut o groapă săpată de câini pe sub gard, a scurmat pământul și a intrat târându-se până aproape de hală. Era în unghiul mort. S-a strecurat pe ușa deschisă. A văzut niște cabluri cu cuprul expus la vedere. A vrut să ia o mostră să i-o arate Turcului. Atunci s-a produs scurtcircuitul și, într-o clipă, lumina a mușcat din el – când l-au găsit, era doar o formă arsă, fără chip. L-au descoperit paznicii, deoarece s-a declanșat și alarma. Turcu’ avea prieteni la secția de poliție învecinată și așa a aflat despre deces. Abdul nu mai trăia. Îi chemase pe frați să le împărtășească vestea cumplită și se aștepta la tot ce e mai rău din partea lor.

Aurolacul nu și-a făcut efectul scontat. Erau prea încrâncenați și îndurerați ca să treacă în nesimțire. Doar i-a mai calmat. Aveau nevoie de cele zilnice, de arme și, mai întâi de toate, de un plan. S-au sfătuit amândoi și le-a venit în minte același nume – Nea Ilie, zis Țeavă.

Giani nu știa prea multe despre Țeavă. Doar că fusese mare pe vremuri, gestionar la un depozit cu țevi și conducte. Împreună cu Turcu’ ridicaseră tot fierul din oraș și rămăsese mâna lui dreaptă. Auzise că-l prinsese Revoluția cu benzină și cafea în beci și că ajunsese până la Izmir cu dubele pline. După aia, ceva s-a stricat. A căzut și a rămas singur, într-o căsuță de lângă rafinărie. Se zicea că nici familia nu-l mai căuta. Cu ei vorbea blând, le zicea „măi copii”, și Lică părea că-l plăcea pe bune.

În zorii zilei s-au auzit bătăi în poartă. Era trezit de mult timp, tocmai terminase de udat grădina. A descuiat ușa. Erau băieții. Nici n-a apucat să spună „măi copii” — a primit un cap în gură de la Lică și-o bâtă peste urechea stângă, care l-au năucit. Frații au intrat peste el și l-au dus în atelier.

– Țeavă, noi vrem doar banii, începu Giani. Dacă ne dai minim o mie de lei, te lăsăm în viață. Și, dacă vrei, sunăm și la ambulanță după ce plecăm.

Nea Ilie îi privea năucit. Măcar din principiu, nu avea de gând să le cedeze puștilor o mie de lei din pensia lui — nu era el prostul care să arunce cu bani pe apa sâmbetei, își zicea în sinea lui, încercând să-și adune curajul.

– Nene, ce faci, ce zici? Te mai gândești mult? Spune-ne unde sunt și nu luăm mai mult de o mie, zise Giani, ridicând tonul.

Lică a luat un clește de pe perete. Într-o fracțiune de secundă, i-a smuls degetul inelar de la mâna stângă.

– Oricum voiam să-i trimitem un cadou Turcului. Unde sunt banii, sau rămâi fără degete?

Le explică, cu vocea stinsă de durere și frică, că erau acolo, într-o cutie de tablă, în dulapul cu scule. Frații au luat banii, l-au legat cu o cârpă soioasă la mână și l-au imobilizat de bancul de lucru. Au găsit două bare din oțel. Erau cam grele, trebuiau să le folosească cu ambele mâini. Le-au polizat tăișul și au făcut o probă prin atelier. Puteau să rupă cu ele aproape tot – carne, lemn și cărămidă, mai puțin fierul. Degetul l-au pus într-un plic împreună cu buletinul lui Nea Ilie. Se pregăteau să îl ducă la destinatar.

Cu banii au cumpărat mâncare și băutură. Au umplut și o canistră cu zece litri de benzină. Ziua și-au petrecut-o la colibă, odihnindu-se și detaliind planul lor de răzbunare.

Spre seară au plecat spre casa patronului. Acesta încă nu știa de Nea Ilie, dar după incidentul de la aflarea morții lui Abdul își luase deja măsuri. Avea trei oameni dotați cu echipament neletal. El avea un revolver. În jurul proprietății erau senzori și camere de luat vederi. Arma lui secretă erau cei doi dobermani care patrulau liberi peste tot. Erau antrenați pentru luptele cu câini și nu se sfiau să atace oamenii. Mulți bandiți au încercat să-l fure pe Turcu’. Dar de fiecare dată pedeapsa lor a fost cruntă. Erau aproape să fie mâncați de vii, dacă nu ar fi intervenit el să-i scoată din colții lor. Îi învățase să nu accepte mâncare de la alții, doar el îi hrănea, dar doar cu atât cât să-i țină în viață. Singurul care se apropiase de câini era Giani. El le și dădea pe ascuns bucăți de carne crudă furate de la bucătărie. Se hârjonea cu ei pe terenurile de la margine.

Când au sărit gardul, dobermanii au așteptat cuminți. Giani i-a trecut dincolo și a plecat cu ei. Lică avea o altă misiune, pe care doar el putea să o ducă la îndeplinire. Trebuia să se ocupe de mama dobermanilor, cățeaua alfa – Lola.

În întuneric au izbucnit zgomote lugubre. Paznicii au fugit spre țarcul ei. Lola parcă înnebunise. Se lovea cu putere de gardul de sârmă, schelălăia și urla în același timp, ochii îi erau injectați. Fetele Turcului s-au trezit speriate și s-au ghemuit în patul părinților, ținând mâinile la urechi. Turcu’ s-a îmbrăcat și și-a luat pistolul. A chemat paznicii și i-a băgat în casă. I-a împărțit să supravegheze tot parterul. Trebuiau să reziste până dimineață, apoi urma să-i pedepsească definitiv pe cei doi. Gândi că îi va da la câini și de data asta nu va mai interveni să-i salveze. Toată noaptea au auzit bușituri în pereți și în uși, cineva colinda pe verandă și le anulase vederea la toate camerele perimetrale. Spre dimineață au încetat și urletele, iar de câteva ore era liniște și pe afară. Au deschis cu precauție ușa. Au găsit acolo cutia cu degetul și buletinul lui Țeavă. Paznicii s-au înfiorat.

Giani a plecat cu câinii spre groapă. Acolo era al patrulea paznic. Giani a intrat hotărât în incintă. Dobermanii își căscaseră gura, se vedeau colții și limbile atârnând.

– Mutule, pun câinii pe tine. Dă-te la o parte. Roagă-te să nu ajung și în sat, pe la casa ta, strigă Giani cu hotărâre.

Mutul dădu din cap și o luă la fugă.

– Spune-i Turcului că îl așteptăm aici, să vină să-și ia câinii.

Dar nu era sigur că Mutul auzise ce i-a strigat. Oricum, știa că Turcu’ îi va căuta aici. Avea un morman de anvelope, pe care începu să le ordoneze. Forma ziduri și un adevărat labirint. Peste vreo două ore a venit și Lică. Era total dezgustat de ceea ce făcuse. A plâns câteva minute în hohote, dar apoi și-a șters lacrimile și a sărit să ajute la finalizarea construcției.

Primul gând al patronului de dimineață a fost să-și protejeze familia. Un prieten i-a dus dimineața la aeroport. Plecau în vacanță în Turcia cu mama lor. El a rămas să pună punct aventurii. S-a dus spre țarcul Lolei. Cățeaua încă răsufla, a găsit fâșii de carne urât mirositoare. Lola fusese otrăvită. A sunat la veterinar, încă spera că își va reveni. S-a întâlnit cu paznicul de la groapă. Acesta îi strigă îngrozit că își dă demisia, băieții îl așteaptă la groapă. Turcu’ i-a chemat pe paznicii rămași. Erau oameni de-ai lui, de acasă, din cartier. I-a îmbărbătat și le-a promis o primă grasă dacă îi prind pe frați. Trebuiau să ajungă vii și să-i bage în țarcul Lolei. El se va ocupa de dobermani.

Spre seară, bine echipați, au pornit spre groapă. Pe măsură ce se apropiau, zgomotul creștea. Un amestec de manele și hip-hop răsuna din interior. S-au oprit și au remarcat aspectul nou al locului. Erau încrezători că le vor veni de hac puștilor, trecuseră prin multe, bătaia era meseria lor. Patronul era un pic mai circumspect, a rămas afară. Își scoase revolverul și îl agita deasupra capului. Doar el a simțit mirosul de benzină. Când au ajuns în cercul din mijloc, paznicii au văzut că nu mai era o altă ieșire. Brusc, flăcări galbene s-au înălțat, împreună cu fumul degajat de cauciucul anvelopelor. Încinși și sufocați, îi strigau pe băieți. Aceștia au aruncat prin foc dobermanii, care nu mai țineau cont de nimic. Ațâțați de flăcări, mirosuri și strigăte, au trecut direct la atac. Paznicii se apărau cu strășnicie, dar le era foarte greu atunci când, din fumul dens, apărea câte un cap de câine cu colții însângerați. Sprijinindu-se în săbiile lor mari, au sărit zidul și frații. Mânuiau cu greutate barele de oțel ascuțite, dar intervenția lor a avut efect. Mai mult speriați decât răniți, paznicii au rupt-o la fugă peste câmp, ferindu-se cum puteau de dobermanii care-i hăituiau.

Patronul a fugit și el spre casă. Domeniul era oarecum în apropiere. L-au prins din urmă și Giani l-a lovit cu bara de oțel în coapsă; metalul a pătruns până la os. Turcu’ a căzut. Lică s-a apropiat amenințător. Avea în mână un briceag din acela folosit mai mult la deschiderea conservelor. S-a aplecat asupra lui și l-a deschis la piept. Patronul șuiera, parcă cerea iertare, dar se sufoca și încerca să scape din strânsoare. Închise ochii când Lică a ridicat briceagul.

– Pentru Abdul! strigară amândoi.

Simți doar o înțepătură, așa cum îți tai pielea cu lama la bărbierit. Durerea de la coapsă îl înnebunea. Când, după ceva timp, a deschis ochii, era singur. Nu era mort, băieții goneau spre firmă. Privi la piept și văzu că, în partea stângă, acolo unde era inima, avea o tăietură superficială în formă de cruce. Oftă ușurat, în timp ce primele pale de foc începeau să se ridice dinspre casa lui.

Afară, un fum gros, ațâțat de vânt, învăluise gara și blocurile din jur. Mașinile de pompieri se apropiau cu sirenele în funcțiune. Era în pericol să se oprească circulația trenurilor pe magistrala București-Brașov. Băieții au traversat câmpul și au ajuns la șoseaua de centură. În depărtare se vedea un autobuz, care înainta cu greutate. Era șansa lor să dispară din lumea asta.