Când am ajuns eram frânt, m-am trântit direct pe pat, fără să-mi schimb hainele, fără să-mi fac un duș. Fusese un zbor lung, întârziat din motive nespuse sau, în orice caz, neauzite de urechile mele. Mă dureau oasele și, atunci când mi-am întins membrele, am făcut-o cu ultima fărâmă de energie. Imediat, pleoapele mi-au devenit grele și am început să pierd șirul gândurilor care nu-mi dăduseră pace și nu mă lăsaseră să adorm tot drumul. Eram convins că voi cădea într-un somn adânc, fără vise, așa cum mi se-ntâmpla adesea în patul vechi din fosta mea cameră, dormitor de oaspeți așa cum obișnuia ea să-i spună, asta deși amândoi știam că ai mei o păstrau numai pentru mine, doar niciun invitat n-ar fi vrut să vadă rame cu poze din care zâmbeam știrb, privind mereu spre aparat, sau vechile caiete, completate până la ultima pagină, în care ea și cu mine ne scriam dialogurile blocate în tăcerile pe care gurile noastre nu voiau să le deranjeze.

M-am trezit în camera de-alături, în dormitorul ei, și totul era încă acolo: șifonierul vechi, din lemn de nuc, din care răzbătea mirosul stofelor tocite ale pardesielor, deux-pièces-urilor și puloverelor, patul înalt cu dantelării sculptate în tăblia lui, noptiera cu lampa nouă, pe care și-o cumpărase de la teleshopping și care se aprindea la o simplă atingere cu palma a bazei ei de metal, comoda cu oglinda uriașă, ce ne arăta mereu diformi și care ne-nfățișa dublul fotografiilor alb-negru, din alte timpuri, casetelor din lemn, pline cu bijuterii, periilor de păr și parfumurilor din cutiile nedesfăcute, scaunul ergonomic negru și biroul simplu, din compozit, cumpărat și instalat acolo pentru că cel vechi, pe care-l folosise odată, odată de mult, în altă viață, în alt oraș, în altă locuință, n-ar fi încăput în acea cameră micuță, și fotoliul, bineînțeles, fotoliul tip balansoar, cu cadru bej curbat și tapițerie de culoarea cafelei cu lapte, cel despre care știam sigur că nu avea cum să fie acolo, căci eu îl luasem, eu îl cărasem cu mașina, sprijinindu-l între bancheta din spate și portbagaj, același de pe care le citesc acum fiicelor mele povești și, dacă ele vor avea copii, le voi citi și copiilor lor, nădăjduind ca, atunci când și ele vor deveni bunici, să continue să le citească mai departe nepoților sau nepoatelor, la nesfârșit, la nesfârșit, la nesfârșit. M-am așezat pe el și m-am lăsat îmbrățișat de ritmul monoton în care se legăna, am prins cu o mână perdeaua ce se unduia de la vântul prietenos care-și găsise prilej de-abia acum, pe-nserat, să răcorească un pic pereții arși de soarele verii, am tras-o peste corpul meu și m-am învelit cu amintirea unor vremuri în care eu eram tânăr, iar ea, nemuritoare și am fi putut rămâne așa, suspendați în câte o conversație aprinsă, o eternitate dacă timpul ar fi avut răbdare cu noi, însă nici noi nu i-am găsit sensibilitatea și modul prin care l-am fi putut face să se-ndure măcar o singură dată în întreaga-i existență nemiloasă, să ne mai lase o vreme să pălăvrăgim, așa că cele mai multe discuții au rămas neterminate, poate nici n-aveau cum să se-ncheie vreodată, pentru că cel mai des vorbeam despre cărți, iar ele continuă să existe pentru totdeauna și după ce se termină, vorbeam despre oameni, iar oamenii se nasc și mor fără oprire, căci apocalipsa e doar un vis frumos, o dorință și-atât, vorbeam despre stele și univers, și-i căutam mereu capătul, fără ca mintea noastră să-l poată cuprinde, vorbeam de Dumnezeu și nici măcar pe el nu reușeam să-l sfârșim, ba nici măcar nu cădeam de-acord asupra începutului și finalului său, noi nu credeam tot timpul aceleași lucruri, dar nici atunci când nu vedeam lumea în aceleași culori nu se supăra, tăcea și chibzuia și, dacă îi venea vreodată un răspuns potrivit efuziunilor pe care le revărsam cu entuziasm asupra ei, mi-l lăsa în scris într-unul dintre caietele noastre adunate unul peste altul în camera mea de-ndată ce isprăveam întreaga serie de argumente și contra-argumente. Am închis ochii zâmbind, iar în mintea mea imaginile îmi spuneau că toate astea se-ntâmplaseră aievea și prea puțin conta în ce măsură îmi inventasem amintirile pe parcurs, ele oricum se-mpleteau, dansau, zburau, apăreau și dispăreau ca printr-o ceață care vrea să se risipească fără să reușească, așa că rămâne așa, nehotărâtă între două tărâmuri, la câteva palme deasupra pământului și la două degete de cer.

Am deschis ochii abia când m-am izbit de ușa închisă, afară ploua într-un început de primăvară ca o coadă a monstrului care fusese acea iarnă, aveam încă obiceiul de a o da în lături cu umărul, ca atunci când eram mic și aveam mâinile murdare de praf și zeamă de cireșe, veneam doar să mă spăl și să beau apă, iar ea știa mereu când vin, așa că o descuia mai devreme, cu câteva secunde înainte ca uraganul ce eram să se năpustească în casă și să ia în vijelia sa covoare și tablouri, dar acum nimeni nu m-aștepta, iar luminile erau închise pe hol, am bătut cu pumnii în poartă până când părinții au deschis-o și am trecut în fugă pe lângă ei, sărind câte două scări deodată. Am intrat la ea în cameră fără să ciocăn, m-am speriat când nu am văzut-o în fotoliu, însă am zărit-o rapid și m-am liniștit, stătea rezemată pe două perne mari în patul său uriaș și greu, părea atât de mică și pierdută în el, însă surâsul, chiar și dintr-o gură acum mai strâmbă, îl cuprindea pe tot, ba chiar înghițea întreaga cameră odată cu el, până și pe mine, căci aș fi putut să mă rătăcesc în fericirea ei, ea nu purta niciodată măști, zâmbea doar când era fericită, ea era fericită când putea privi cu ochii ei iubirea, iar în momentul ăla, stând față-n față, m-a apucat râsul, așa că a râs și ea, am râs amândoi până am rămas fără aer, și, după câteva respirații anevoioase, a vrut să-mi spună ceva, dar cuvintele i s-au poticnit la ieșire, așa că a scos doar un oftat, a luat pixul și caietul și s-a apucat să scrie, i-a luat ceva timp, am așteptat răbdător, mi-a dat, în cele din urmă, să citesc și atunci am văzut că în tot efortul ăsta nu reușise decât să mâzgălească șapte cuvinte, „mă bucur să te văd, iubitul meu”, literele erau tremurate, ca ale unui școlar ce d-abia învață să le deseneze, dar nici măcar asta n-a contat, ea încă putea să asculte, ceea ce nu era deloc puțin, cine mai are chef de așa ceva? așa că i-am povestit tot ce aveam de povestit, chiar dacă în viața mea nu se-ntâmplau prea multe, iar după ce am pus-o la curent cu nimicurile pe care le trăisem în ultima vreme, am continuat să-i vorbesc, am inventat aventuri și oameni, reușite și dezamăgiri, n-aș fi vrut să mă opresc decât atunci când aș fi terminat toate cuvintele lumii, așa de frică mi-era că dacă o să tac, ea o să dispară, însă, cu toate încercările mele, gura mi s-a uscat, literele au început să se amestece între ele și limba mi s-a lipit de cerul gurii, n-am reușit să-i mai spun nimic, ea și-a pus mâna pe a mea, ca și cum ar fi fost rândul ei să povestească, iar ochii ei mi-au zis ce pățise, mi-au istorisit boala și iminentul sfârșit, eu nu voiam s-aud de ele, așa că am invitat-o să meargă cu mine jos, să bem o gură de apă, cât să ne desțelenim graiul, ea a luat din nou caietul și pixul și, după ce a tras ultima linie, l-a întors spre mine rânjind, „bere”, atât notase acolo și era destul. S-a sprijinit de brațul meu și am pornit-o pe lângă pat, ocolindu-l cu grijă, am pășit amândoi nesiguri pe lângă comoda cu oglindă și ne-am ținut de dulap cât să ieșim din cameră, am mers mai departe, punând palmele unele lângă altele pe pereți, până am ajuns la scări, înainte să coborâm ea a mai bălmăjit ceva, însă urechile mele n-au fost în stare să audă, am ajutat-o la fiecare treaptă, dar ea s-a oprit la jumătate ca să-mi repete acel cuvânt pe care mintea mea nu voia să-l înțeleagă, am înclinat capul cu bunăvoință și am ghidat-o mai departe spre parter, iar când am ajuns jos, și-a adunat toate forțele și a silabisit aproape inteligibil: „O A-VEN-TU-LĂ”. În loc să realizez ce-nsemna acea revenire la normal pentru ea, acel pahar de bere rece pe care urma să-l bem în sufragerie, cu ai mei, cu frate-miu, cu toții, am corectat-o, „e cu R, nu cu L”, i-am spus, așa cum continui să îi spun fiice mele de fiecare dată când nu pronunță bine, și poate d-aia mă doare mereu când o aud înlocuind R-ul cu L-ul, dar fiica mea nu se născuse pe atunci, așa că ce căuta în gândurile mele acolo? m-am scuturat ca după o presimțire rea și am rămas până târziu în noapte, noi vorbind și râzând, ea sorbind mici înghițituri din paharul pe care n-a putut să-l termine. Am așteptat până s-au culcat toți, apoi am condus-o înapoi în camera ei, unde am dezbătut mai mult singur inutilitatea vieții, contrazicându-mă și pentru ea, și nici nu știu când am adormit.

M-am trezit înainte de vărsatul zorilor, iar partea ei de pat era rece, un fior mi-a străbătut șira spinării și cumva am știut că totul se terminase. Geamul era deschis și prin el intrau săgeți de gheață care mă paralizau și mă făceau să tremur. Am apucat în grabă un șal de lână din șifonierul din lemn de nuc și am zburat pe scări, convins fiind că n-aveam să găsesc nimic. Dar era acolo, era în bucătărie și tocmai dădea laptele de pe foc, cumva știuse și acum când aveam să mă scol, așa că pregătise totul de dinainte, pe masă era zaharnița și cutia de cacao, pachetul de biscuiți și câteva felii de salam de Sibiu, le-am amestecat pe toate în aceeași cană și ea m-a certat ca mereu că ar fi trebuit să mănânc salamul înainte și laptele cu biscuiți după, sub formă de desert, însă eu am expediat-o glumind cu același gest al mâinii pe care-l făceam întotdeauna, invitând-o să guste din terciul dezagreabil la care tot învărteam, ea a-nceput să râdă, iar gura ei era dreaptă și plină, ochii îi erau plini de viață și chipul tânăr, părul castaniu era pieptănat cu grijă spre stânga, ținuta îi era semeață, picioarele îi țopăiau, plimbând-o de colo-colo, se apucase să pregătească deja prânzul, radioul mergea, viorile din Snegúrochka lui Ceaikovski serveau doar ca acompaniament discuțiilor noastre aprinse, chiar dacă pe vremea aia replicile mele erau lipsite de orice fel de substanță, profesorii erau tâmpiți, părinții nu mă-nțelegeau, lecturile obligatorii îmi puțeau, pe colegi nu-i suportam, fata pe care o plăceam iubea un țigan obez, iar viața mea nu semăna deloc cu ceea ce-mi imaginasem eu, însă ea nu se arăta descumpănită, mă asculta și nu-mi dădea senzația că toată lumea trecuse prin același lucru, eram unic și trăirile mele erau primele de acest fel, toate aveau să treacă, iar eu aveam să fac ceea ce-mi puneam în cap să fac, important era să cred în asta măcar jumătate din cât credea ea, eu o auzeam fără să-mi pot închipui că avea dreptate, eram mare deja, elev de gimnaziu, dar încă îmi încheia nasturii paltonului și ieșea cu mine pe ușă să-mi spună să am grijă la traversări și să nu alunec în zăpadă, eu plecam către școală și mă-ntorceam mereu cu o mică întârziere după ce mă mai pierdeam puțin prin oraș, admirând imensitatea acestui mic târg provincial, însă, nu știu cum se făcea, că exact atunci când intram era și prânzul gata, mâncam împreună cât timp ai mei erau la serviciu și, deși crescusem, încă mă punea să dorm de după-amiază, ca să fie sigură că nu trișam, se așeza lângă mine în pat și se uita la câte un film, cu toate că nu-i plăceau deloc serialele, priveam și eu cu ea până când ecranul începea să se încețoșeze, iar literele albe din subtitrare să se contopească unele cu altele, atunci închideam ochii și alunecam prin vise.

M-am dezmeticit brusc, odată cu tunetul ce a zguduit rama geamului deschis. În cameră era întuneric, tot pipăind după ochelari, am atins baza metalică a lămpii, o lumină slabă a țâșnit către pereți, pictând pe ei umbrele noastre, ea era acolo, lângă mine, dormea liniștită, gura deschisă îi ședea un pic strâmb pe față și respirația ei mirosea a bere, i-am prins mâna cu putere, era caldă, însă degetele ei nu mi-au mai răspuns și atunci am știut că își pierduse nemurirea. De ciudă, am închis ochii la loc, am strâns pleoapele cu putere, sperând ca așa să-mi conving mintea să adoarmă, gândurile au început să mi se înlănțuie în cap până când o legătură s-a rupt. Când am privit din nou tavanul, lustra era acolo, însă sub spinare simțeam rugozitatea cuverturii, lampa de pe noptieră era aprinsă, însă fasciculele pe care le împrăștia păreau înăbușite în praf, lemnul șifonierului părea mai decolorat, iar mirosul de stofă veche îmi inunda nările, locul de lângă mine era gol, iar fotoliul nu se mai balansa. Pe birou lâncezeau două cărți, deschise în același loc, ale căror pagini începuseră să se tocească și să se îngălbenească. M-am ridicat din pat fără un scop precis, căci de-acum știam că n-aveam cum s-o găsesc jos, în bucătărie. Am intrat în camera mea, iar în ea nu mai era nimeni, nici măcar eu, nici măcar un semn că aș fi trecut cândva pe-acolo. M-am întins pe salteaua fără așternuturi și mi-am îndesat nasul, ochii și gura în ea, încercând să mă sufoc precum un sinucigaș nepriceput încearcă să se înece într-o baltă. Am rămas acolo o bucată de vreme, incapabil să mă mișc. 

Eram îmbrăcat în aceleași haine din ziua precedentă și din pernă răzbătea un ușor iz dulceag de transpirație. Oasele mă dureau, iar ochii stăteau deschiși doar dacă trăgeam de pielea frunții în sus. M-am dus la baie să mă spăl puțin pe față, apoi am intrat în camera ei. În locul șifonierului trona o bibliotecă mare, nouă, cu puține cărți în ea. Patul nu mai era, așa că m-am așezat pe canapeaua ce-l schimbase și mi-am aprins o țigară din pachetul lăsat cu tot cu brichetă pe măsuța de sticlă din fața ei. Am suflat fumul spre fereastră, iar perdelele noi au fluturat nepăsătoare. Am privit de jur împrejur, așteptându-mă să-mi văd reflexia în oglindă, însă nici comoda nu se mai afla acolo. M-am ridicat, căutând fotoliul, apoi mi-am amintit locul lui în casa mea, locul de pe care încă le citesc povești fetelor. Camera era plină cu mici mobile inutile, care, oricât de numeroase ar fi fost, erau insuficiente pentru o umple, pentru a acoperi golul. 

Măcar biroul era la locul lui, cu tot cu scaun. M-am așezat cu grijă și mi-am trecut palma peste el, cercetând-o apoi atent fără să găsesc vreun fir de praf pe ea. Pe un colț, era un caiet nou. L-am deschis la prima pagină. Cu litere de tipar, tremurate, scria: „Aș mai fi vrut să-ți spun”. N-am reușit să-mi imaginez ce ai mai fi vrut să-mi spui, în schimb, m-am chinuit să scriu toate rândurile astea despre tine la persoana a treia, când, de fapt, voiam doar să mai vorbim puțin, draga mea bunică.