El doarme pe spate, cu genunchii ușor îndoiți și cu mâinile pe piept. Are pijama nouă și-i stă bine. Ea pregătește cafeaua pentru el, ceaiul pentru ea, sandvișurile pe care el le va mânca în pauza de masă, paltonul, servieta, jobenul, apoi se așază la masă. E o nouă zi.

El deschide ochii și se încruntă. E o nouă zi. Pe sub draperie, nerușinat de tânără, intră lumina. Măcar de n-ar aduce cu ea vreo pasăre tâmpită, ca în alte zile. Trage draperia, dar până și lumina îl ocolește. Nici gând să sară pe el. Afară, câțiva plozi, înfofoliți de mămicile lor gușate, se împiedică unii de alții, iar curtea școlii seamănă cu o pușcărie pentru copii. Te-apucă toate alea când te gândești că vor crește și vor ajunge toți la universitate, poate chiar la Drept, unde predă el. Numai că el pe-atunci va fi… va fi.

Iese din dormitor. De cealaltă parte a ușii, stă ea. Pândește. Îi vede umbra prin mozaicul de sticlă. Ea știe că, după zece pași, el se va opri și va cerceta, din priviri, întregul apartament. Ce s-a întâmplat peste noapte? S-a plictisit puiul de pernă să tot stea pe canapea? Au sărit pe geam cărțile din bibliotecă? A murit preșul de la intrare? `Ai, lasă-mă, au venit extratereștrii? Nu? Nimic, nimic? În casa asta nu se întâmplă niciodată nimic.

Așa începe exorcizarea. Din baie se aude cum el tranșează porcii, taie beregata păsărilor, sacrifică mieii. Dracii alunecă pe țeavă. E o nouă zi și tot ce-a fost peste noapte, vis, orgie sau coșmar, dispare.

El intră în bucătărie. Proaspăt.

Ea se ridică. Obosită.

-Bună dimineața, pui.

El, nimic. Nu răspunde la pui. De patruzeci de ani, femeia asta nu se învață minte.

-E de azi? întreabă el.

-Da, pui.

Pui.

-Ai pus zahăr?

–

De patruzeci de ani, puiul pune aceeași întrebare. De parcă se pune zahăr în ibric. De parcă se pune întâi cafeaua și apoi se stinge focul, așa cum zice el. De parcă oul a fost mai întâi, și nu găina. Bărbații.

El își toarnă cafeaua în cana verde. Ea oftează. El o întreabă de ce, ea răspunde așa. El își alege de pe masă o revistă cu sudoku, ea una cu integrame. Între ei stă borcanul cu pixuri și creioane. Și, bineînțeles, cana verde.

Ea îi întinde ochelarii, el și-i pune pe ochi, își alege un creion și soarbe din cafea. Mai soarbe o dată, să își confirme bănuiala. Da, e slabă. Ar trebui să li se dea un premiu celor care de patruzeci de ani beau aceeași cafea. Slabă. Deodată, prin fața ochilor îi și dansează premiul. Tot ce trebuie să facă e să-i urmeze conturul cu mina creionului său bătrân, cum și-ar trece mâinile pe trupul zvelt al unei balerine.

-Șapte? întreabă ea.

-Șepte, zice el doar așa, să corecteze miliția.

Miliția întoarce capul spre fereastră și el varsă cafea pe pijamaua nouă. Miliția oftează. În casa asta mereu se întâmplă câte ceva.

-Șterge-te cu ăsta, pui, îi spune ea în timp ce-l șterge cu un șervețel. Și-acum dă-l încoace să-l arunc.

În coșul de gunoi, zațul de cafea zâmbește ca pământul proaspăt.

-Azi îl înmormântează pe Philip, spune ea.

Cana verde îi rămâne agățată prin aer, sub degetele păroase. Iar începe cu morții. De sub sprâncenele perene, o vede pentru prima dată în dimineața asta. A îmbătrânit nevastă-sa, ochii mai demult rotunzi i s-au turtit peste obraji, iar pe mâini și pe gât are piele de elefant. Și-a făcut ceva la păr? Nu, e de la halat. Același din nopțile tinereții, alea umplute cu scandal și cu …, mă rog. Era altă femeie. Acum ce-o sufla așa? De ce nu-și, nu știu…? Ceva. Eah, scoate limba a lehamite. Femeile. A murit prințul Philip. Să fie sănătos.

-Avea o sută de ani aproape, pui. Toți se așteptau să moară.

Ea oftează, el se roagă la cifre să tacă.

-A rămas Liza singură.

Nu tace. Liza o chema pe maică-sa, dar și pe cățeaua vecinilor de jos, care latră mereu la ore fixe. Cicălitoare cățea. I-auzi, a și început.

E 9. El trebuie să plece. Pe masă rămâne cana verde, pe jumătate goală. În dormitor, cămașa, vesta, pantalonii se sprijină pe umeraș, ca un strigoi elegant. Pe hol, paltonul, jobenul, servieta, sărutul de la revedere. Niciunul nu închide ochii. Ea se uită la el, el se uită în spatele ei. Pa, mami, o alintă el. Ea oftează.

E o nouă zi în care deschide toate ferestrele. Odată cu aerul șăgalnic de primăvară, prin trupul ei încep să curgă frici și dorințe vechi. Unele dintre ele o zgârie în piept. O gâdilă umbra magnoliei pe coate. Ce-ar fi s-arunce cana verde la gunoi? Ce-ai, mami, ai înnebunit? Ea îl petrece cu gândul până la universitate și apoi îl uită.

Își alege din șifonier rochia neagră, cu umerii goi. Cel mai mult în viață a iubit-o soarele, ăsta da bărbat. I s-a lipit de piele sub forma unor mici ventuze de bronz și n-a mai vrut să iasă. Acum s-a mai îmblânzit. Din cutia de bijuterii scoate un șirag de perle, demne de funeraliile regale. Pantofii cu toc o așteaptă în sertarul de jos, iar când se îndreaptă spre televizor încălțată cu ei, din covorul persan zboară mii de steluțe de praf.

Să înceapă ceremonia. Oare Liza ce face, plânge? Elisabeta. Șaptezeci și trei de ani de căsnicie. Mama nici măcar n-a trăit atât. Își toarnă un pahar de vin. N-are chef să spele vasele. Dar știe că o va face mai târziu și gândul ăsta o împinge și mai mult să bea și să danseze, ca pe vremuri, când rămânea singură acasă. Să uite, să uite. Oare ce ascultă Elisabeta? El nu va spăla vasele, asta e sigur. Angela Similea? Mama o iubea. El n-o să se descurce niciodată singur. Cine o să-i mai cumpere lui pijamale? Cine o să-i taie unghiile de la picioare? Nimeni. El trebuie să moară primul.

Ce nebună ești, mami.

A obosit și venele varicoase cerșesc atenție de la îngeri. Ei sunt răbdători cu femeile nebune.

Ai dreptate, mami. Și el știe că o să moară primul. Acum e în pauza de masă. Din servietă scoate o revistă sudoku și unul din sandvișurile cu muștar. Ronțăie când din sandviș, când din creion și deodată în chenar apare un 4. Mustăcește. Numerele se joacă în fața lui, pe foaie, pe jacheta unei studente sau pe bluza unei colege, pe bluza ei și negreșit pe urechile ei. El este înnebunit după urechile femeilor. Și ea are urechile așa de mici, că-i vine să plângă. Îl sună, dar nu răspunde. Probabil că pauza s-a terminat. Și el n-o sunase. L-au zăpăcit urechile. Nu ți-e rușine, femeie bătrână, îți stă mintea numai la prostii. Ți-ar fi stat bine să crești nepoți, dar lui nu-i plac copiii. Felicitări, te-ai căsătorit cu singurul profesor care nu iubește copiii. Și totuși, ce dor o să-ți fie de el când va muri.

Și plină de dor valsează în rochia și pantofii pentru funeraliile regale. Închide geamurile și trage draperiile. Azi e hotărâtă să sufere. Pe masa din bucătărie, cana verde își ascute gheara. Își închipuie cum, din vâltoarea ei, cana îi smulge inima numai ca să-i râdă în față și ea să se prefacă surdă și oarbă, pentru un strop de iubire din partea lui. Cana verde cu toartă mică, aproape cât urechile ei. De când nu le-a mai văzut, sunt ani de zile. N-a mai vrut să calce pe la universitate, să n-o întâlnească. A preferat să uite, să-și închipuie orice altceva numai pe ei doi împreună, nu. El venise abia în zori de la petrecerea de Crăciun a universității, și venise cu această cană verde în brațe, mirosind a frezie, a frezie, în plină iarnă. Asta e cana mea, numai din asta beau de-acum încolo, i-a spus înainte să se culce și să se trezească abia spre seară. N-a fost nevoie să-l întrebe de la cine a primit-o. Și-a dat seama că e din partea ei, prima lui iubire, dragostea neîmplinită, colega lui, femeia cu urechile mici, de când toate celelalte căni s-au umplut de praf pe rândul din spate. Cana verde îi urmărea în fiecare dimineață și amândoi erau prinși într-o oglindă ciobită, din care nu puteau scăpa. Sau asta însemna căsnicia și el avea dreptate. În casa asta nu se întâmplă niciodată nimic. Și nimic rău nu se poate întâmpla cât timp există cana verde. Dar dacă n-ar mai exista?

Ajunge din nou în fața televizorului. Ceremonia începuse și sicriul prințului Philip era condus de la Windsor spre capelă într-o mașină Land Rover, spunea crainicul. Și Liza? Încă nu se vede. E bătrână Elisabeta, mai bătrână și mai singură decât toți de-acolo, la un loc.

Femeia cu urechile mici era brunetă.

N-ar fi trebuit să termine cursurile până acum?  Ea se îndreaptă spre telefon, să-l sune. În mâna stângă ține cana verde. El nu răspunde. Ea mai sună o dată. El nu răspunde. Ea ar sparge cana, dar el s-ar supăra. Dar dacă el e mort? Nu se poate. Sigur, el o să moară primul, dar nu acum. Poate e cu ea, prima lui iubire, își spală unul altuia protezele. Nu, mai bine mort. Femeie proastă, uite cum îți bate inima, nu te mai îndură ghimpele din piept, de-a naibii ce ești. Mai bine să fie al ei decât să fie mort. Puiul meu. Dar dacă nu mi l-a luat ea până acum, oare mai…

-Ce faci, de ce nu răspunzi când te sun?

-N-am putut. S-a întâmplat ceva?

-Nu s-a întâmplat nimic. O arată acum pe Liza.

-De ce oftezi?

-Așa. Respir mai greu.

-Bea puțină apă. Vorbim când ajung acasă.

-Bine, pui.

Pui.

Cana verde tremură. Ea închide telefonul, el își pune jobenul, servieta, paltonul. Liza o chema și pe mama, se gândește ea, Elisabeta, niciodată nu se întâmplă nimic, se gândește el. Pui. El ajunge acasă, ea doarme pe canapea. Dar ce i-o fi venit să se îmbrace așa? Cana i-a căzut din mână și s-a rostogolit pe covor până aproape de ușă. El o ridică de jos, o duce la bucătărie și o pune în chiuvetă, fără s-o spele. Când se întoarce, o atinge pe umeri. Trezește-te, că nu mai dormi la noapte. Hai, mami, trezește-te. Trezește-te, mă, n-auzi? Pui? Pui, trezește-te. Pui. Dar ea nu se trezește. Doarme, așa cum va dormi la noapte, și mâine, și în alte nopți, în alte lumi. A fost ultima zi.