Fiecare zi mai adăuga o pagină în cartea pe care o căra în spinare, pagina se năștea târziu după miezul nopții, translucidă și umedă, se usca spre dimineață și se lumina împreună cu cerul, se colora întâi în gri, pe urmă în galben, portocaliu și roz, la început în nuanțe puternice, apoi din ce în ce mai palide, până când foaia toată se făcea albă-albă și oricine ar fi privit-o, n-ar fi reușit să distingă în profunzimea ei nimic altceva decât alb, foaia se întindea tăcută peste celelalte pagini ale cărții pe care omul și-o urca în cârcă imediat ce se trezea,

zi după zi și în fiecare zi la fel, de când se știa pe lume ăsta era primul lucru pe care-l făcea dimineața, cu un zâmbet strâmb și inima strânsă, niciodată nu știa ce urma să i se scrie în ziua aia, în carte i se strânseseră zile frumoase, dar și zile cumplite, uneori seara, înainte să adoarmă îi plăcea să răsfoiască colile acoperite de sus până jos cu un scris mic și negru, unele dintre ele erau neatinse, nu le recitise și nici nu avea să le recitească vreodată, dar le știa pe dinafară durerea și urletul, ar fi vrut să le rupă, să le ardă, se le sfâșie, dar zilele odată scrise nu se mai puteau șterge, așa că nu avea ce face decât să se mintă că nu existaseră și să sară peste ele în serile în care, întins pe pat, își dădea cartea jos din spate și căuta să citească acolo ceva frumos,

căuta paginile copilăriei, cu soare și râs, cu pistrui pe nas și genunchi juliți, așa cum le căuta și pe cele ale adolescenței – prima dragoste, dar și a doua, a treia, a patra, a cincea – dacă îl luai repede nu le mai știa nici el numărul, dar spre deosebire de el, cartea nu uita nimic, răsfoia paginile și o vedea pe iubita lui din tabăra de la mare, iar ea nu era singură, ci era cu el, săreau în valuri, se stropeau, se sărutau ca nebunii și râdeau, râdeau de dimineața până seara scriindu-și râsul pe paginile care se nășteau, se colorau și se albeau odată cu răsăritul, doamne, câtă fericire și câtă disperare, ea mai rămânea o zi la mare, dar el trebuia să plece acasă, ce însemnau zece zile de tabără? zece pagini scrise în cartea pe care atunci nici măcar n-o simțea în spate,

iubita lui a rămas pe peron în timp ce el a plecat odată cu trenul, cuvintele s-au zgâriat dureros în carnea paginii și în inima lui pe care ar fi vrut să și-o arunce pe fereastră cu tot cu corpul devenit greu dintr-o dată, aveau să-și scrie, își juraseră așa cum numai adolescenții îți jură și doar ce era un an? un an trece repede, pe cei care trecuseră până atunci nici măcar nu-i simțise, dar anul ale cărui clipe începuseră să se numere odată cu țăcănitul roților de tren abia se târa, oare din câte capitole se scrie un an?

se întreba și plângea cu capul scos pe geamul trenului, cu ochii care n-o mai vedeau nici pe ea și nici gara în care rămăsese, o foaie grea se adăugase în cartea pe care o căra în spinare și pe care nu credea s-o poată duce nici măcar până la apusul soarelui, atunci plângea dar acum râde, stă în pat, își răsfoiește cartea și râde în hohote, probabil că iubita lui nici nu ieșise din gară când o fată cu părul lung și roșcat îl întrebase dacă nu voia înghețată, avea și de zmeură și de căpșune, putea să și-o aleagă pe care voia, numai să aibă grijă la tricou, înghețatele erau făcute cu coloranți alimentari care nu ieșeau decât cu foarfeca, a luat mecanic una dintre înghețate și de la primă gură și-a pătat tricoul, așa că fata a scos foarfeca,

până la prima haltă mâncase amândouă înghețatele, iar ea îi scosese cu foarfeca toate petele de pe tricou, se murdărise pe piept și pe burtă, pe mâneci și chiar pe spate, nu știa cum și de ce, tot ce știa era că fata râdea de fiecare dată când un strop roz i se prelingea pe bărbie, de pe bărbie pe gât și de acolo în jos pe tricou, iar când picătura atingea tricoul, fata sărea cu foarfeca,

în prima gară avea tricoul ca o strecurătoare și o iubită nouă, jurămintele rămăseseră în tabără, dar pe cine interesau toate astea? fata de la mare nu l-a căutat niciodată, deși juraseră să se sune încă din prima seară, probabil că și ea întâlnise pe cineva care-i oferise înghețată de zmeură sau poate că nu, n-a contat nici atunci, după cum nici acum nu contează,

omul stă pe pat și răsfoiește cartea, încă o dragoste, apoi încă una, facultatea, munca, nunta, primul copil, apoi al doilea, labradorul găsit pe drum, prima înmormântare, accidentul, operația, inundația, pagină după pagină – scrise cu litere mici și negre – îi povesteau viața, o viață pe care și-o recitea în fiecare seară înainte să adoarmă cu gândul că târziu după miezul nopții n-o să se mai nască încă o pagină, n-o să se mai completeze încă un capitol,

îl dureau oasele și capul, îi tremurau genunchii și îi amorțea mâna pe baston, trecea strada încet și niciodată pe zebră, mânca ciuperci ciudate culese din pădure, la durere înghițea tot tubul de medicamente, iar dacă era furtună alerga în mijlocul câmpului care i se întindea în spatele casei, de multe ori trăsnise, dar când era el acolo nu se întâmpla nimic, vântul se potolea, picăturile se linișteau și cădeau ordonat una după alta iar de trăsnet nici nu se punea problema,

singura șansă tot la calea ferată era, trenurile se răriseră, dar tot mai treceau de două ori pe zi, unul dimineața și altul seara, tot ce avea de făcut era să treacă de fabrica părăsită, să se întindă între șine și să aștepte trenul,

omul s-a dus încet spre fabrica părăsită, într-o mână avea bastonul și în cealaltă sufletul, ar fi vrut să se oprească să mai citească ceva din carte, dar nu mai avea timp, locomotiva se auzea fluierând în depărtare și un bocănit înfundat îi făcea picioarele să-i tremure mai tare ca de obicei, s-a aplecat peste traversele de lemn, s-a lăsat în genunchi și a tras aer în piept, șinele luceau rece în lumina lunii iar în carte i se scriau ultimele rânduri, fluieratul locomotivei s-a auzit ca un urlet și cartea i s-a desprins din spate, capitolele s-au despărțit unele de altele, foile s-au împrăștiat peste șine, peste traversele pe jumătate putrede, peste pietroaiele și gunoaiele dintre ele, literele au început să se scurgă în pământ – literă după literă, cuvânt după cuvânt – se duceau încet, odată cu fluieratul locomotivei care se îndepărta,

trecuse cu mult de miezul nopții, iar paginile rămase fără cuvinte, translucide și umede, începuseră să se usuce, se luminau împreună cu cerul, se colorau întâi în gri, pe urmă în galben, portocaliu și roz, la început în nuanțe puternice, apoi din ce în ce mai palide, până când foile se făceau albe-albe și se lipeau ușor într-o altă carte.