Degeaba mă întrebi pe mine de Tranziție, că nu-mi amintesc mare lucru din ea. Adică nu-mi amintesc cine știe ce despre demonstrații și revendicările manifestanților, despre guvernele care tot cădeau din diverse motive, despre cum se făcea privatizarea sau despre evoluția prețului petrolului. Pe vremea aia noi aveam altele pe cap. Noi, adică mama, tata, Mihnea, Lidia și cu mine. Viața era de felul ei destul de complicată, dar dincolo de asta noi am avut atunci și daravela aia cu Monstrul.

Care monstru? E o poveste lungă. Dar dacă zici că ai timp… Îți spun sincer, nu am mai povestit nimănui despre el. Nici măcar cu ai mei n-am mai vorbit despre întâmplările alea de ani de zile. Dar mi-l amintesc perfect, așa cum l-am văzut prima dată. Stătea pe televizor, cu coama înfoiată, cu aripile strânse pe lângă el, cu ochii lucind, cu un fel de săgeată în vârful cozii și cu peștele mov de sticlă în gheare.

Era în seara primelor alegeri libere, când au stat oamenii la coadă până noaptea târziu să voteze. Era ceva între mare sărbătoare și bătălie epică, până și noi, copiii, ne dădeam seama de asta. E greu de crezut sau de înțeles lucrul ăsta acum, când dăm o raită pe la urne aproape în fiecare an, dar pe atunci democrația era nouă și neobișnuită. Adulții se jucau cu libertatea cu același entuziasm cu care ieșeam noi la fotbal în spatele blocului cu o minge abia primită în dar, la care tânjisem luni de zile și pentru care promisesem marea cu sarea.

Și, tot ca băieții din spatele blocului, se încăierau din pricina jucăriei celei noi. De ceva vreme oamenii începuseră să se certe pe politică, de parcă democrația nu putea să funcționeze decât cu enervare și arțag. Unii țineau cu FSN-ul, alții cu Liberalii, alții cu Țărăniștii, alții nici nu știau cu cine țineau, dar se certau și ei, așa, cu patimă, ca toți ceilalți. Dezbaterile de la televizor bolboroseau, se umflau și se scurgeau în sufragerii, ca laptele când dă în foc. Aproape nu mai era întâlnire cu rubedeniile la care să nu se încingă discuții politice. Era destul să se pomenească o siglă de partid și sarmalele erau uitate în farfurii, copanele uriașe de pui americani se sleiau pe platouri printre cartofii la cuptor, musafirii plecau înainte de desert trântind ușile și gazdele se lamentau că gătiseră degeaba și uite câtă mâncare a rămas de izbeliște, ce să mai faci cu ea acum, o să se strice toată din cauza democrației prost înțelese.

Mama și tata nu erau certăreți din fire. Când începeau să sară scântei, ei își făceau de lucru la bucătărie sau ieșeau cu noi, ăștia mici, în balcon să ne arate orașul de sus. Noi nu plecam niciodată furioși. Rămâneam să ajutăm gazdele să strângă masa, mama lăuda toate felurile de mâncare și cerea rețetele unor prăjituri pe care nu le făcea niciodată, iar tata începea o conversație despre sport sau întreba ce se mai întâmplase în Dallas. În timpul ăsta, noi, copiii, eram îndopați cu tortul pregătit pentru cincisprezece persoane, ba primeam și câte o porție generoasă pentru acasă. Țin minte cum, într-o seară, plecam de la niște prieteni de familie și așteptam încă liftul când gazdele, oameni destul de vârstnici și cam tari de ureche, au început să vorbească între ei imediat ce au închis ușa.

–    Tare drăguți sunt oamenii ăștia, a spus doamna. Și copiii sunt așa de bine-crescuți, toți trei.

-Drăguți, drăguți, a zis domnul, dar tu te-ai lămurit cu cine votează?

De fapt, nici măcar noi nu știam cu cine votează mama și tata. Îmi amintesc cum au plecat împreună la vot în duminica aia, foarte serioși amândoi. Era primăvară și cald și se îmbrăcaseră frumos, de parcă ar fi mers într-o vizită. Mihnea și cu mine, interesați de politică suficient cât să apreciem că ni se oferise o după-amiază de libertate în loc să mergem la bunica la masă, am ieșit în curtea blocului să jucăm fotbal. Mihnea e fratele meu mai mare, era în clasa a șaptea pe vremea aia. Eu eram într-a patra, împlinisem zece ani chiar înainte de Revoluție. După noi a coborât și Lidia, sora noastră mai mică, nu că ar fi avut ea vreo treabă cu fotbalul, dar zicea că îi e frică să stea singură în casă. Lidia era mezina familiei, abia începuse grădinița. Mihnea și cu mine găsisem un nou motiv să o tachinăm, îi ziceam că pe ea nu apucaseră să o facă șoim înainte de Revoluție și gata, se terminase și cu șoimii patriei, și cu pionierii, iar ea rămăsese pe dinafară ca fraiera. Spre nețărmurita noastră satisfacție Lidia se punea de fiecare dată pe plâns, dar asta nu o împiedica să se țină mereu după noi ca un cățel.

Ai noștri s-au întors spre seară. Mama s-a încruntat când ne-a găsit ciondănindu-ne sub bara de bătut covoare și ne-a spus să intrăm imediat în casă. Avea vocea ei de profă înainte de teză, așa că nici măcar n-am încercat să negociem. Ăsta era un cuvânt pe care tocmai îl învățam atunci, cum era cu negocierile, negocia toată lumea cu mic, cu mare, și politicienii, și muncitorii, și sindicaliștii, și studenții, și puștii din spatele blocului, ba până și picii care nu apucaseră nici măcar să devină șoimi ai patriei.

Pe atunci locuiam într-un apartament de trei camere, la etajul cinci într-un bloc fix ca toate celelalte blocuri. Mama și tata aveau dormitorul lor, Mihnea și cu mine împărțeam camera mică, iar Lidia dormea pe canapeaua din sufragerie. Nici nu am intrat bine în casă că Lidia, care fugise să-i povestească în secret păpușii cum fusese la joacă, a început să urle ca din gură de șarpe. Am alergat să vedem ce-i cu ea și atunci am dat prima oară cu ochii de Monstru.

Ce fel de monstru era? Greu de spus, deși a rămas la noi vreo zece ani. Eu îi zic și acum Monstrul psihedelic. Semăna cu cartolinele alea chinezești, cu fața făcută dintr-un plastic transparent cu striații, cu imaginea unei fete care zâmbea sau se bosumfla după cum mișcai ilustrata mai spre dreapta sau mai spre stânga. Exact așa era și Monstrul, doar că în 3D. La cea mai mică mișcare, a ta sau a lui, părea cu totul altfel.

Mama a luat-o pe Lidia în brațe, încercând să o facă să tacă. Tata a început să strige la Monstru să se dea imediat jos de pe televizorul nostru nou-nouț, că habar n-avea el, Monstrul, câte sacrificii făcuse familia noastră ca să ne luăm televizor color. Mihnea stătea lipit de tocul ușii, mesteca gumă Wrigley’s și se holba ca prostul. Eu aș fi dat fuga să aduc aparatul foto, dar nu voiam să pierd vreo fază importantă, așa că mă bâțâiam nehotărât de pe un picior pe altul. Când tata s-a întors spre mine și mi-a zis să aduc repede mătura, să-i ardă una arătării, Monstrul parcă a început să crească, a bătut de vreo două-trei ori din aripi, de ziceai că acuși dărâmă toți pereții, a căscat o gură cam cât oala de zacuscă a bunicii și a înghițit într-o clipită peștele de sticlă.

Lidia s-a pus și mai tare pe plâns, Mihnea a pufnit în râs, iar tata a acuzat Monstrul de furt din bunul obștesc, deși peștele mov nu avea nimic de-a face cu obștea. Era proprietate privată, îl primise mama de la bunica din partea tatei, cu indicații prețioase să-l țină nedezmințit pe televizor și să aibă grijă cum îl șterge de praf, să nu-l scape și pe ăsta din mână și să-l facă țăndări cum i se întâmplase cu balerina, cu câinele trist și cu păstorița.

Mama a stat puțin, probabil să se asigure că nu fusese vorba de vreo iluzie optică și că peștele mov dispăruse cu adevărat și pentru totdeauna, apoi a spus cu vocea de trimis copiii la teme:

–     Marine, lasă cearta, că ne aud vecinii. Mihnea, Dragoș, hai, repede, puneți masa. Monstrul rămâne în seara asta aici. Și scoateți și pescarii ăia din bufet, că nu se știe când pică pe aici bunica. Să se bucure și ea că ne plac și-i ținem la vedere.

Așa a intrat Monstrul în viața noastră, odată cu primele alegeri libere. Sincer, cred și acum că mama nu se aștepta să rămână la noi mai mult de o zi, două, cât să halească toate bibelourile de la bunica și să dispară la fel de misterios cum venise, că doar mai aveau și alții pești de pus pe televizor numai buni de hăpăit.

În seara aceea televizorul a rămas închis, deși muream toți de curiozitate să vedem ce se întâmpla cu alegerile. Am mâncat în bucătărie, ca de obicei, și am rămas acolo împreună până târziu. Câte unul dintre noi își făcea drum prin hol să vadă ce mai era cu Monstrul, până când mama a spus că nu puteam să stăm treji ca proștii toată noaptea, mai ales că a doua zi era luni și trebuia să ne trezim devreme. Eu am întrebat dacă pot să iau Monstrul cu mine să-l arăt colegilor, dar mama a zis că nu, că școala e școală, nu circ. Mama era profesoară de engleză și avea opinii foarte clare pe tema asta. Mama a luat-o pe Lidia să doarmă cu ea și cu tata, iar Mihnea și cu mine am stat de vorbă toată noaptea, întrebându-ne de unde o fi venit Monstrul și oare ce avea de gând să facă. A fost prima oară când am vorbit atâta noi doi, fără să ne luăm deloc la harță, nici măcar așa, de sanchi, să nu zicem că a trecut ziua fără să ne tragem măcar câte un bobârnac.

Lucrurile s-au complicat și mai tare a doua zi, pentru că după-masă veneau elevii mamei la meditații și nu se putea să găsească ditamai Monstrul cățărat pe televizorul doamnei profesoare. Trei zile pe săptămână, de luni până miercuri, mama făcea câte două ședințe de engleză, de la patru la șase și de la șase la opt, niciodată cu mai mult de doi elevi odată, fiindcă, zicea mama când o îndemna cineva să facă grupe mai mari, ea nu-și bătea joc de banii părinților, făcea educație, nu scotea piese la strung. În ziua aia mama era așa de cătrănită din cauza Monstrului, încât nici măcar nu a gătit la prânz, ci, lucru nemaiauzit la noi în casă, l-a trimis pe Mihnea să cumpere ceva de mâncare de la magazinul Gospodina din colțul străzii. Incredibil, nici măcar n-a dat ochii peste cap când Mihnea s-a întors acasă cu chiftele cu cartofi și un carton mare cu amandine.

Timpul trecea, dădusem gata chiftelele și amandinele, și tot nu aveam habar cum să convingem Monstrul să se mute din sufragerie. Am cărat în camera noastră toate bibelourile, am încercat să-l ademenim cu niște mileuri lucrate de bunica, la insistențele Lidiei am desfăcut un ou Kinder cu surprize, dar Monstrul nu se dădea dus. Mama se pregătea să-i sune pe părinți să anuleze orele, când, într-un moment de geniu rar întâlnit la el, Mihnea a propus să mutăm televizorul cu totul. Nu ne prea venea să ne apropiem așa de mult de el, dar ideea de a avea televizorul instalat în camera noastră a fost mai tare decât orice spaimă. Nu că am fi avut mare lucru de văzut, prindeam doar TVR, pe atunci nici nu visam la televiziune prin cablu, abia începuseră să se ivească prin balcoane farfuriile bizare ale antenelor de satelit. Totuși, să ai televizorul în camera ta, indiferent de cauze sau circumstanțe, nu putea decât să stârnească admirația și invidia colegilor de clasă și a băieților de la bloc. Monstrul n-a părut prea încântat de mutare, dar nici nu s-a clintit de la locul lui, nici măcar când Mihnea a apăsat pe butonul telecomenzii și s-a auzit reclama la Jelibon.

După o vreme Monstrul s-a desprins de pe televizor din proprie inițiativă și a început să se vânture prin casă. Își găsea tot felul de sălașuri, pe biblioteca din sufragerie, pe frigider, pe șifonierul din dormitorul părinților, pe rafturile cu cărți din camera noastră, pe dulapul din balcon. Când suna cineva străin la ușă, mama îi făcea semn să dispară din sufragerie, iar el își desfăcea fără grabă aripile, înșfăca un bibelou sau vreo păpușă extraordinar de urâtă de-a Lidiei cu coada și o pornea în zbor spre camera noastră. Mama ne dăscălea tot timpul să nu suflăm o vorbă despre Monstru, sub amenințarea că vom fi toți legați și duși la balamuc.

Televizorul a revenit în sufragerie după vreo două săptămâni, când s-a enervat tata fiindcă singura cale de a discuta cu colegii despre ultimele evenimente fără să pară picat din lună era să ajungă mai devreme la birou și să o tragă de limbă pe femeia de serviciu ca să afle ce se spusese seara la știri. Tanti Mimi dădea cu mătura, muta praful de pe un birou pe altul cu o cârpă răpciugoasă și făcea un remix de politică, lacrimi, greve, suferințele sclavei Isaura, mitinguri de protest și publicitate la adidași Torsion, dacă vrei cu adevărat, poți, și gheața Titan Ice, altă viață.

În timp, ne-am obișnuit să ne uităm la știri, la meciuri, la desenele animate cu Sandybell și cu Țestoasele Ninja, la telenovele sud-americane și la Dallas cu coada sau aripile Monstrului fluturând prin fața ecranului când îți era lumea mai dragă, exact când se trăgea la poartă sau când răul apăsa pe trăgaci sau când se pupa tipul bogat și mișto cu servitoarea frumoasă, bună și deșteaptă și intra logodnica lui bogată, geloasă și urâtă peste ei. Și cum nu mai reușeam să ne lămurim exact ce se întâmplase, ne dădeam toți cu părerea, inventam goluri sau ratări la milimetru, scene de gelozie și crime sălbatice, apoi oftam din toți rărunchii și ziceam și noi, ca Sue Ellen, ,I am so confused’. Acum, dacă stau să mă gândesc, asta era o replică al naibii de potrivită nu numai pentru femeile care înotau în bani în Dallas, ci și pentru o familie cât se poate de normală de prin părțile noastre, care, după ce că trebuia să meargă orbește prin tranziție către nu prea înțelegea nimeni ce, se mai trezise și cu un Monstru instalat pe televizor.

Mult mai târziu am aflat, nici nu mai știu dacă mi-a spus cineva sau am dedus eu din cine știe ce frânturi de conversație, că mama și tata votaseră diferit atunci, la primele alegeri, ea cu Liberalii și el cu FSN-ul, și că vorbiseră între ei de nu știu câte ori, încercând să se convingă unul pe altul să nu facă ,greșeala asta epocală’. Tata nu vedea în asta nicio problemă. Câtă vreme casa era casă și masa era masă, politica nu avea de ce să îi afecteze viața. Pentru mama, însă, fusese o tragedie. I se păruse atunci că era măritată cu un străin, cu un om fundamental și iremediabil diferit de ea, pe care nu-l putea înțelege cu niciun chip. Pentru ea nu era vorba doar o ștampilă pe un buletin de vot, ci de moduri diferite de a vedea lumea și de a se mișca prin ea. Se întrebase dacă mai are rost să meargă înainte cu căsnicia, cam ca Sue Ellen când nu mai știa dacă îl iubește pe JR sau nu, doar că pentru mama nu era vorba de un moft, ci de niște valori care contau cu adevărat. Până la urmă, mama hotărâse că nu putea să lase politica să-i strice casa. Se întâmplau pe atunci lucruri din astea, dar ea nu voia să ajungă la divorț, ca alții. Și tocmai ca să nu mai pună gaz peste foc hotărâseră împreună să nu vorbească niciodată în public despre opiniile lor politice.

Cred că am început să-mi dau seama că era ceva în neregulă cu ai mei chiar de atunci, din vara primului an de democrație, de libertate și de tranziție, și asta din cauza incidentului cu Sabin și cu minerul. Sabin era un băiat din bloc și cel mai puțin probabil model pentru niște puști ca Mihnea și ca mine. Tata ni-l dădea mereu de exemplu. Era serios, responsabil, învăța bine, o ajuta pe mama lui să care plasele de cumpărături, bătea covoarele, nu înjura niciodată. Intrase la facultate în toamna de dinainte de Revoluție, numai pe forțele lui, după cum ne amintea tot timpul mama, care nu mai obosea să ni-l laude. Și totuși Sabin era unul dintre idolii noștri, alături de  Schwarzenegger, Rambo și cavalerii Jedi. Asta pentru că el ne învățase să jucăm fotbal și baschet și să mergem pe bicicletă, el o convinsese pe mama să ne înscrie la orele de karate și, cel mai important, ne dăruise toată colecția lui de poze cu mașini din pachetele de gumă de mestecat.

Într-o zi am venit de la școală și l-am găsit pe Sabin stând de vorbă cu mama în sufragerie. Sabin stătea cu coatele pe masă și cu fruntea în palme. Mama stătea în fața lui, de cealaltă parte a mesei, parcă ar fi fost la o oră de meditații.

-Trebuie să rămânem acolo, tanti Luiza, zicea Sabin. Altfel ne fură ăștia Revoluția.

-Și cu examenele ce faci?

-Le-am dat pe toate. N-am nici măcar o restanță. De-asta nu-i înțeleg pe ai mei. Tata zice că nu mai vrea să audă de mine, că sunt un huligan, că l-am făcut de râs în bloc. Nici nu vrea să mă mai primească în casă.

–     Și mama ta?

–     Ea zice ce zice tata.

–     Sabin, spune-mi drept, e adevărat că sunt acolo oameni care consumă droguri?

-Care droguri, tanti Luiza? Păi noi n-avem bani nici de ceai cu covrigi.

Mama s-a ridicat de la masă și a scos un plic dintr-un sertar al bibliotecii. I-a dat lui Sabin câteva bancnote, probabil banii din meditații pe mai multe zile.

–       Ca să mănânci ceva ca lumea, să nu ți se facă rău de foame pe-acolo. Sabin, orice-ar fi, de droguri să nu te atingi. Dacă începi cu drogurile, o să pierzi ceva mult mai important decât orice Revoluție. O să-ți pierzi tot viitorul și ăsta ar fi cel mai mare păcat. Ne-am înțeles?

Sabin s-a uitat în sus la ea.

-Nu-mi trebuie mie droguri. Știu că te fac din om neom.

–      Bine, a zis mama și și-a trecut mâna prin părul lui. Îți aduc un prosop și cât faci tu un duș o s-o sun pe mama ta. Trebuie să fie moartă de îngrijorare. O s-o rog să-ți aducă niște schimburi.

Tata s-a supărat când a venit de la birou și l-a găsit pe Sabin la noi. N-a zis nimic, ai mei nu se certau niciodată de față cu noi sau cu cineva străin, dar s-a posomorât. După cină, când Sabin plecase deja, ne-a explicat că el nu era de acord cu ce se întâmpla, că nu era normal să transformi Piața Universității într-o cocină de porci, că Sabin era băiat bun, dar era probabil naiv și îl păcăliseră nespălații ăia, că huliganii ne făceau țara de râs, acum, când era toată lumea cu ochii pe noi, că trebuia să punem toți umărul la treabă, să meargă țara înainte, nu să pierdem vremea cu demonstrații. A început și mama să explice, dar argumentele ei erau mai greu de înțeles, pentru că aveau nevoie de mai multe cuvinte, iar mie îmi era deja somn. Mama vorbea despre multe lucruri pe care nu le prea pricepeam, despre partidele istorice, despre epurări, despre Punctul 8, despre cum nu trebuia lăsată țara pe mâna foștilor activiști comuniști și a ofițerilor de Securitate, despre propagandă și despre spălarea pe creier, nu știu de ce sunt convins și azi că atunci a fost prima oară când am auzit expresia asta, spălare pe creier.

Monstrul stătea pe frigider și rodea un magnet colorat cu Turnul Eiffel pe care îl primise tata cu mare tam-tam de la un coleg care se întorsese dintr-o delegație în străinătate. Eu stăteam cu ochii pe Monstru, mă întrebam ce va zice tata când o să vadă că a dispărut magnetul, și în același timp ceva din atitudinea lui, a Monstrului, vreau sa zic, chiar faptul că rodea magnetul ăla și nu altceva, îmi dădea senzația că tata greșea și mama avea dreptate, că oamenii din Piața Universității nu erau de fapt nici huligani, nici trădători de țară, și că revendicările lor reprezentau ceva foarte important, nu numai pentru ei, ci și pentru noi ceilalți, chiar dacă eu nu reușeam să înțeleg clar ce despre ce era vorba.

Tata s-a înfuriat când s-a ridicat de la masă și și-a dat seama ce se întâmplase cu magnetul. A zis gata, până aici, Monstrul trebuia să dispară, nu se mai putea să stea cu mâinile încrucișate și să accepte să i se mănânce casa obiect cu obiect. Mama a întrebat ce nevoie aveam noi de cadouri de la securistul ăla, ea era de-o viață întreagă profesoară de engleză și nu primise niciodată pașaport să poată merge măcar până în Bulgaria, în timp ce el și toți incompetenții de teapa lui se plimbaseră ca vodă prin lobodă prin toată lumea. Tata a întrebat ce nevoie aveam de un Monstru în casă și atunci mama ne-a văzut cum ne holbam la ei, nu-i mai auziserăm până atunci ridicând vocea unul la altul, și ne-a trimis scurt la culcare pe toți trei, fără drept la replică.

O vreme n-am mai știut nimic de Sabin. Într-o zi, mă jucam cu Mihnea și cu alți băieți în spatele blocului când l-am văzut venind dinspre chioșcul de legume-fructe. Mergea împleticit, aplecat într-o parte, cu hainele zdrențuite și murdare. M-am gândit că arăta mai rău decât nea Stamate, vecinul de la trei care se întorcea seara beat mort acasă, de se întreba toată lumea cum de mai nimerea drumul. Cred că a fost prima oară când m-am gândit că așa trebuia să arate un drogat. În prima clipă nici n-am înțeles de ce Mihnea a fugit spre el, strigând la mine să vin repede să-l ajut. Doar când m-am apropiat am văzut stropii roșii de pe cămașa lui Sabin, de pe tenișii lui și de pe caldarâm, înșirați în urma lui ca firimiturile lăsate de Hansel și Gretel în pădure.

-Intrați toți în casă, ne-a zis Sabin, gâfâit.

Mihnea și-a trecut brațul lui Sabin pe după gât cu un gest pe care îl văzusem doar în filme. Erau aproape la fel de înalți, deși Mihnea era cu vreo cinci ani mai mic, dar se lungise anul ăla, mama se plângea că nici nu apuca să-i spele prima dată pantalonii noi că se și trezea că îi rămăseseră mici și trebuia să-i cumpere alții, cum să-l lași să se ducă la școală în halul ăsta, arătând ca un copil de bogdaproste. Acum Mihnea nu arăta deloc ca un copil de bogdaproste, arăta ca un pompier sau un soldat sau alt erou care își ajuta un camarad rănit. Am chemat liftul, ni s-a părut că a trecut o veșnicie până a venit, am urcat toți trei și am intrat direct la noi în casă, nici prin cap nu ne-a trecut să îl ducem pe Sabin la părinții lui. Am chemat-o pe mama, care lucra cu elevele ei în sufragerie. Mihnea l-a dus pe Sabin la noi în cameră, mama a fugit după ei, iar eu am rămas încremenit în hol, cu ochii la stropii de sânge de pe mochetă.

I-am văzut mai întâi ghetele, erau scâlciate și murdare de noroi și călcau direct pe urmele de sânge. Apoi i-am văzut ciomagul, care părea că umple tot holul. Apoi i-am văzut fața prăfuită și asudată, de parcă alergase, și în clipa aia m-a trăznit mirosul de transpirație și de tutun. Uitasem ușa deschisă și intrase după noi în casă. Mi s-a părut că nici nu mă văzuse, stătea acolo, cu bâta în mână și cu ochii pironiți la biblioteca plină de cărți, care ocupa un perete întreg din sufragerie.

–  ‘Tu-vă muma de intelectuali, a zis nu prea tare, dar vocea lui hârșâită m-a lovit ca o palmă și am țipat după ajutor.

Mama a ieșit din camera noastră, a dat cu ochii de el și am auzit-o trăgând aer în piept, apoi mi-a pus mâna pe umăr și m-a împins în spatele ei.

– Ce cauți dumneata aici? l-a întrebat și mi s-a părut că era mai profesoară ca niciodată. Nu o văzusem niciodată pe mama la catedră, refuza mereu clasele în care eram eu sau Mihnea, așa că la școală o vedeam doar în recreații cum trecea cu catalogul sub braț pe culoare.

Minerul s-a întors spre ea și a spus:

-Ați ascuns aici un huligan.

–     Nu am ascuns pe nimeni. Te rog să ieși imediat din casa mea, altfel chem poliția.

–     Futu-vă muma de intelectuali cu poliția voastră cu tot, a repetat el, apăsat, și a dat drumul unui șuvoi de înjurături bolovănoase, care se rostogoleau deasupra noastră ca niște pietroaie într-o mină care se prăbușea.

Mi-am dat seama atunci că telefonul era în sufragerie și mama nu avea cum să ajungă la el, că fetele care veniseră la meditații și care auzeau doar vocea minerului și înjurăturile alea grosolane, mai violente decât orice gest, erau mai îngrozite decât noi, că la trei pași de noi Sabin sângera întins pe patul lui Mihnea, că mai era o oră cel puțin până să vină tata acasă, și că mama, dreaptă și subțire, în rochia ei de bumbac înflorat, fără nicio armă, nici măcar un catalog, trebuia să ne apere pe toți.

Minerul a făcut un pas spre ea, fără să înceteze nicio clipă cu înjurăturile, curgeau din el ca o avalanșă, iar mama a rămas pe loc, nemișcată, cu ochii înfipți în fața lui, de parcă ar fi vrut să-și întipărească în minte fiecare trăsătură, fiecare rid, fiecare strop de transpirație, fiecare mișcare a buzelor și fiecare cuvânt.

În clipa în care minerul a ridicat mâna spre ea, nu bâta, pe care o ținea în pumnul stâng, ci palma dreaptă, deschisă, murdară, am auzit ușa camerei deschizându-se în spatele meu, Mihnea a trecut pe lângă mine și s-a oprit în dreptul mamei. Minerul a ezitat o clipă și atunci am făcut și eu un pas înainte, eram toți trei unul lângă altul, simțeam degetele mamei aproape de cotul meu și îl priveam pe bărbatul acela transpirat și agresiv fără să scoatem o vorbă. Mi s-a apărut atunci că simt fâlfâitul unor aripi uriașe pe deasupra capului și am știut că Monstrul era acolo și creștea deasupra noastră ca o umbră neagră și densă. Mama nu s-a mișcat niciun milimetru. Minerul a rămas cu palma desfăcută în aer, fața i s-a contorsionat și înjurăturile s-au strâns într-un icnet, de parcă i s-ar fi făcut rău. A dat să ridice ciomagul împotriva noastră sau poate împotriva acelei umbre uriașe, dar în loc să lovească s-a întors pe călcâie, și, cu mișcarea unui om care își adună ultimele puteri, a fugit spre ușă, iar noi nu am mai auzit decât un horcăit și pași grei, ca de uriaș, alergând în jos pe scări.

Când a venit tata, ne-a găsit pe toți în bucătărie. Mama făcea clătite, ne învăța pe toți să spunem fryig pan, pancakes, jam, marmalade (cuvântul în care fiecare a se citește altfel), elevele repetau după ea, to break an egg, egg shell, egg yolk and egg white, milk, flour, to whisk. Mama desfăcuse trei borcane diferite de dulceață, de vișine, de caise, de afine, râdeam toți, și fetele de la meditații, și Mihnea, și doctorița Milea de la etajul șapte, pe care o chemase mama să vadă dacă trebuie dus Sabin la spital, râdea chiar și Sabin, care avea niște zgârieturi urâte pe față, un ochi vânăt pe care ținea un pachet de carne congelată și o coastă probabil ruptă care îl durea și când respira. Doar tata n-a râs.

Mama i-a povestit totul după ce au plecat fetele și doctorița l-a luat pe Sabin cu ea la spital, că intra în gardă și voia să-l trimită să facă o radiografie. Erau supărați amândoi, și mama, și tata, dar fiecare avea supărarea lui. Mama spunea că minerii nu aveau ce să caute în București, că nu erau forțe de ordine și tocmai din cauza asta ajunseseră să intre în case și să atace oameni nevinovați. Că nu era bine să se asmută muncitorii împotriva intelectualilor, că asta făcuseră comuniștii când luaseră puterea și uite unde s-a ajuns. Tata zicea că muncitorii au tot dreptul să-și apere țara, că ei muncesc în trei schimburi în timp ce așa-zișii intelectuali urlă pe la mitinguri și stau săptămâni în șir în corturi și distrug Piața Universității. Și iar ne-a ușuit mama din bucătărie și ne-a trimis să ne facem lecțiile, deși mai aveam doar două zile de școală, ni se încheiaseră toate mediile și nu mai aveam niciun fel de teme pentru acasă.

De atunci, tata nu a mai zis niciodată că Monstrul ar trebui să plece de la noi, nici măcar când a înghițit cu ramă cu tot un ditamai goblenul făcut de bunica și căruia mama nu reușise în niciun chip să îi găsească loc altundeva decât în cel mai întunecos colț al culoarului. Pe Sabin, în schimb, tata nu l-a iertat niciodată. Rar mai vorbea despre el și atunci nu ca să ni-l dea drept exemplu, ci ca să spună că fusese un iresponsabil și ne pusese în pericol pe toți.

În anii următori, Mihnea a intrat la liceu și tata a hotărât să punem televiziune prin cablu, ca să intrăm și noi în rândul lumii. Monstrul nu a fost nici pe departe la fel de entuziast ca noi, deși acum uitatul la televizor era mult mai interactiv, pentru că ne certam tot timpul ce să urmărim pe ce canal. Cel mai rău era că nu puteam niciodată să invităm colegi acasă. Mama cedase o dată smiorcăielilor Lidiei și o lăsase să își cheme câțiva prieteni de ziua ei. Credeam că aveam totul sub control, cu Monstrul ascuns în dormitorul părinților. Numai că picii s-au împrăștiat prin toată casa, au deschis toate ușile și au făcut un tămbălău nebun care l-a enervat până și pe Monstru. Drept urmare, tata a trebuit să le explice nătăfleților ălora niște legi ale opticii inventate pe loc de el, secondat de mama care îi îndopa cu tort și prăjituri, doar-doar or uita că văzuseră ditamai Monstrul zburând peste capetele lor prin holul casei. De atunci mama, jenată că Lidia nu putea să își invite prietenii acasă, cum făceau colegii ei, se oferea mereu voluntar să meargă cu trupa de prichindei în parc, la muzee sau în excursii. Altă dată, Mihnea a invitat o fată la el. În ziua aia Monstrul nu s-a clintit din camera noastră, așa că marea întâlnire s-a desfășurat în sufragerie și a culminat cu o seară de uitat la televizor împreună cu întreaga familie, ronțăind floricele făcute de mama în ceaunul de mămăligă.

Și totuși nu ne supăram niciodată pe el. Monstrul făcea parte din familia noastră. Dimineața îl găseam în bucătărie, de unde au dispărut pe rând farfuriile și paharele desperecheate, primite de la vecinele din bloc cu pomeni, ceștile ciobite și oalele cu smalțul sărit, până când mama s-a văzut obligată să cumpere seturi nou-nouțe de farfurii de toate felurile, de pahare, de cești de cafea și de cratițe lucitoare de inox. Monstrul își făcea de treabă pe lângă noi cât învățam și stătea în balcon când ne jucam pe afară. Seara, uitatul la televizor fără el n-ar fi avut niciun farmec, cu toată televiziunea prin cablu și bătaia pe telecomandă.

Pe telecomandă mă certam cu Mihnea și cu Lidia într-o seară când mama și tata au început să vorbească despre ceva ce se numea Caritas și care suspendase plățile. Lidia a întrebat ce însemna să suspende plățile și tata i-a explicat că era vorba de o întrerupere a plăților pentru scurt timp.

–       În cazul ăsta, probabil pentru totdeauna, a spus mama. Ce prostie, să-ți bagi banii în așa ceva. Parcă ar fi mania lalelelor, doar că fără lalele și într-o țară de oameni săraci și disperați.

Lidia a întrebat ce era mania lalelelor și mama i-a povestit de Olanda secolului al XVII-lea, care pe atunci era o mare putere financiară, cu cele mai mari venituri pe cap de locuitor din lume, și unde oamenii au început să plătească sume exorbitante pe bulbi de lalele, până când au înțeles că un bulb e doar atât, un bulb, și că irosiseră averi întregi pe o prostie.

-Dar Caritas nu e o prostie, a zis tata. Oamenii au câștigat enorm de mult.

Mama s-a uitat la el de parcă l-ar fi văzut înghițind Monstrul cu televizor cu tot.

–    Tu chiar nu te-ai convins că e o înșelătorie? Nici nu trebuie să fii as în economie ca să-ți dai seama de asta, e destul să te uiți la mutra tipului ăluia, Stoica sau cum îl cheamă. Se vede de la o poștă că e un șnapan.

-Au câștigat mii de oameni până acum, ai să vezi că vor relua plățile cât de curând.

–      Bag mâna-n foc că nu vor mai plăti niciun sfanț. Au tras și de mine colegele să trimit bani, dar am refuzat categoric. Acum se dovedește că am avut dreptate. Bănuiesc că la tine la birou a fost la fel și că i-ai trimis la plimbare pe toți binevoitorii.

-Da, a spus el și atunci, pentru prima oară în viața mea, am știut că tata mințea.

Am uitat și de telecomandă, și de televizor, și de tot. Mama nu ne-a mai trimis la lecții sau la culcare, ci ne-a lăsat să ascultăm tot ce au vorbit. Am aflat atunci că tata trimisese la Caritas cea mai mare parte din economiile lor, banii mamei din meditații, pe care îi strângeau ca să cumpere o casă cu câte o cameră pentru fiecare dintre noi, cu mai multe băi, cu bibliotecă și un birou unde să dea mama meditații, și cu o sufragerie care să fie doar sufragerie, nu și dormitor și sală de clasă, și mai ales cu o curte mare unde să avem cățel și balansoar și foișor. Am înțeles că banii erau iremediabil pierduți, că totul fusese o șarlatanie, o schemă piramidală gândită de niște hoți care voiau doar să se îmbogățească pe spinarea oamenilor creduli, naivi, lacomi sau pur și simplu disperați.

În noaptea aceea, mama a trimis-o pe Lidia să doarmă în camera noastră, iar ea a rămas multă vreme singură în sufragerie, cu lampa stinsă, cu televizorul deschis și cu sonorul dat la minim. Se vedea doar lumina tremurătoare a ecranului și silueta nemișcată a mamei în fața televizorului. Mi s-a părut atunci că mama stătea de vorbă cu Monstrul, că îl ruga să-l înghită odată pentru totdeauna pe tata, s­ă-l h­ăpăie și pe el pe nerăsuflate așa cum făcuse cu peștele mov de sticlă de pe televizor.

Monstrul nu l-a înghițit pe tata. Din câte știu eu, nu a mâncat niciodată oameni. Deși, dacă ar fi să-i crezi pe Lidia și pe Mihnea, lucrurile ar sta cu totul altfel. Nu au nicio dovadă în sprijinul teoriei lor, în afară de dispariția misterioasă a unor vecini. Erau trei tipi destul de dubioși care cumpăraseră un apartament la noi în bloc. Din prima seară când s-au mutat, vecinii au fost îngroziți. Parcă se dezlănțuise tot iadul, se auzeau de la ei urlete și tropăieli și o muzică dementă care făcea să vibreze plafoanele, să tremure zidurile și să zdrăngăne geamurile de parcă însăși structura de rezistență a clădirii ar fi fost cuprinsă de un atac de panică. Așa a aflat lumea la noi în bloc ce era muzica techno. Câteva luni de zile nu s-a putut dormi. Degeaba chemau vecinii poliția, degeaba au făcut nu știu câte plângeri oriunde se puteau face plângeri. Noi începuserăm să luam note mici, la școală moțăiam cu capul pe bancă, iar Mihnea a adormit buștean în timpul tezei la mate. Tata se jura că îi strânge de gât pe nenorociții ăia, iar mama umbla prin casă ca o stafie, verde la față și cu ochii adânciți în orbite, ca scoasă dintr-un film de groază.

Într-o seară, bușiturile și bubuielile nu s-au mai auzit. Sunt absolut sigur că nu a dormit nimeni în bloc în noaptea aia. Era prea liniște. Se auzeau mașinile trecând pe stradă, se auzeau sirenele ambulanțelor, se auzeau câinii lătrând printre blocuri, dar nu se mai auzea muzica techno. La fel a fost și în seara următoare, și în cealaltă. Apoi a venit poliția și a spart ușa apartamentului celor trei dubioși. S-au adunat toți vecinii ca la urs și președintele blocului a aflat din sursă sigură că dispăruseră fără urmă toți trei. În casă nu s-a găsit nimic, doar un casetofon, niște boxe uriașe și un teanc de CD-uri cu muzică techno.

În noaptea aia, Lidia a venit la noi în cameră și ne-a spus secretoasă:

-Miercuri, când m-am întors de la școală, Monstrul nu era acasă.

–     Mda, și? Ce-i cu asta? a întrebat Mihnea fără să-și ridice ochii din romanul de Sven Hassel pe care îl citea.

-Miercuri au dispărut dubioșii.

Mihnea a lăsat la o parte romanul și a privit-o pe Lidia cu interes.

-Și ce vrei să zici cu asta?

-Cred că Monstrul i-a mâncat.

-Aiurea! Monstrul nu mănâncă oameni, i-am spus.

-De unde știi?

–     Nu l-am văzut niciodată atacând pe cineva. În plus, de unde știi că nu era acasă? Poate era ascuns pe vreun dulap.

–     Uiți de miner, a zis Mihnea.

-Sigur nu era acasă. L-am căutat peste tot, voiam să-i dau să mănânce treningul de la bunica.

Mihnea și cu mine ne-am uitat unul la altul. Da, nu se putea face altceva cu treningul roz intens pe care bunica din partea tatei îl cumpărase pentru nepoata ei favorită de la o fostă colegă care făcea bișniță cu haine aduse din Turcia. Lidia începea să crească în ochii noștri. Avea, în sfârșit, niște idei care meritau atenție.

-Și de ce crezi că i-a mâncat?

–      Pentru că nu i-a mai suportat nici el, evident.

–     Atunci de ce n-a înghițit și CD-urile? am întrebat. Știți doar că mănâncă toate urâțeniile.

O parte din mine și-ar fi dorit ca Monstrul să fi făcut așa un gest eroic, să fi fost el salvatorul nostru și al notelor la teze, dar totuși să mănânci oameni era o chestie gravă, chiar dacă tu erai Monstru și înghițiseși niște ticăloși.

Am rămas toți tăcuți.

–      Frate, asta-ți demonstrează că există pe lumea asta unele lucruri pe care nici măcar un monstru nu le înghite, a tranșat Mihnea situația și s-a întors la romanul lui.

După povestea cu Caritas, între mama și tata s-a lăsat o răceală pe care o simțeam chiar dacă petreceam tot mai puțin timp cu ei. Tata n-a reușit niciodată să recupereze banii pierduți, așa cum am sperat eu multă vreme. În schimb, a început să țină contabilitatea pentru un butic și când venea de la birou stătea vreo două-trei ore cu nasul în hârțoagele lor. Pentru mama, cele trei dup­ă-amieze pe săptămână de meditații s-au transformat în cinci, de luni până vineri, tot numai doi elevi, fiindcă mama refuza în continuare să confunde copiii cu piesele scoase la strung. Mihnea se pregătea pentru bac și facultate și eu pentru admiterea la liceu, iar profii tăbărâseră pe noi cu teme interminabile.

După vreo doi ani, tata a rămas șomer. Întreprinderea la care lucra a intrat în faliment și aproape în același timp proprietarul buticului a primit viză de Canada și a închis afacerea de pe-o zi pe alta. Mama a făcut o mulțime de socoteli în care intrau cheltuielile casei, orele de karate, cursurile de înot, meditațiile la română și la mate pentru admiterea la liceu și pentru bac, vârsta tatei, numărul de zile din săptămână și frecvența cu care trebuia pus aspiratorul. A început să dea meditații și sâmbăta, iar noi și tata am fost mobilizați să ne ocupăm de treburile casei.

Cea mai importantă dintre deciziile pe care le-a luat mama atunci, cea care avea să schimbe totul în viața lor și a noastră, nu a fost că l-a iertat pe tata pentru povestea cu Caritas, cum am crezut noi, ci că a început să îl învețe engleză.

–    Singurele salarii decente sunt la multinaționale, i-a zis mama. Dar fără engleză n-ai nicio șansă.

Se zice că nu poți să înveți serios dacă profesorul e cineva din familie. Dacă asta e o regulă, tata și mama au fost excepția. Tata învăța toată săptămâna verbe neregulate, sinonime și antonime, viitorul și trecutul, punea o foaie de hârtie pe partea de jos a ecranului televizorului ca să nu se uite la subtitrările filmelor și stătea ore în șir cu caietul și cărțile înghesuite pe masa de toaletă a mamei, la ei în dormitor, migălind la exerciții de gramatică sub privirea fioroasă a Monstrului așezat pe colțul șifonierului. Sâmbăta, după ce plecau ultimele eleve, venea rândul tatei să se așeze la masa din sufragerie, cu temele făcute și cu vocabularul învățat pe dinafară. Cred că nu i-am văzut niciodată atât de apropiați ca în lunile acelea când urmăreau împreună un vis disperat. Dacă n-ar fi fost vorba de mama și de tata, aș fi zis că femeia și bărbatul din fața noastră, care schimbau priviri cu dublu înțeles, care mergeau pe stradă ținându-se de mână și se îmbrățișau când credeau că nu îi vedem, erau îndrăgostiți unul de celălalt.

De ceva vreme nu mai veneau doar elevi de școală la mama la meditații, ci și câteva tinere care se angajaseră la o multinațională și voiau să învețe serios engleză, ca să poată vorbi ușor cu șefii, să meargă în delegații prin străinătate și să înțeleagă ce se întâmpla în jurul lor. Eram îndrăgostit de cel puțin două dintre ele, o blondă tunsă scurt, ca Tinkerbell, și o brunetă micuță care făcea tot timpul bancuri, râdeam toți în hohote de când intra pe ușă până pleca. Fetele de la multinațională erau fascinante. Veneau dintr-o altă lume, se mișcau altfel, vorbeau altfel și, mai ales, se îmbrăcau altfel. Despre mama spunea toată lumea că e foarte cochetă, dar eleganța ei avea ceva clasic și puțin demodat. Fetele de la multinațională erau moderne, amuzante și sexy. Îmi plăceau la nebunie.

Mama se simțea bine în compania lor, cu ele putea să stea de vorbă, să râdă în voie, să glumească, îi erau mai degrabă prietene decât eleve. Și ele o plăceau. Veneau obosite de la birou și le vedeai că se relaxau când intrau în casă și își scoteau caietele din gențile lor mari de piele, spre deosebire de elevii de școală care păreau permanent bântuiți de groaza prezentului simplu și a viitorului în trecut.

Fetele de la multinațională i-au spus mamei când s-a deschis un post potrivit pentru tata, i-au luat CV-ul la puricat, nu prea știu ce era de puricat la el, că lucrase în aceeași întreprindere de când terminase facultatea și primise repartiție acolo. Probabil i-au pus și o vorbă bună la resurse umane sau știu eu unde, cert este că după mai puțin de un an de șomaj, de exerciții de gramatică și flirturi cu profa de engleză, care se întâmpla să-i fie și soție, tata era angajat pe un post bun cu un salariu la care nici n-ar fi visat la întreprinderea lui de stat.

Am început iar să visăm să ne mutăm într-o casă cu o curte mare, cu cățel, cu câte o cameră pentru fiecare dintre noi, cu birou și bibliotecă separate, cu multe băi, cu o terasă mare, loc de grătar și leagăn și foișor. Mihnea a terminat facultatea, Automatică, probabil duhul matematicii se pogorâse asupra lui când adormise în timpul tezei. Am intrat și eu la Litere, la română și engleză, toată lumea zicea că o să merg pe urmele mamei și o să devin profesor. Eu visam să fiu scriitor, dar toți îmi spuneau că nu am destulă imaginație. Lidia era la liceu, o tocilară așa cum ne așteptam toți, care din când în când avea câte o idee extravagantă și cam nebunească, de ne lăsa cu gura căscată. Inflația, altădată galopantă, o luase mai ușor și ne îngăduia și nouă să ne tragem sufletul. Oamenii nu se mai certau de multă vreme ca nebunii pe politică și lucrurile păreau să fi intrat pe un făgaș bun. E adevărat, tata lucra seara până târziu, pleca în tot felul de delegații, aproape nu-l mai vedeam. Mama, în schimb, renunțase la o parte din meditații, sâmbăta și duminica era liberă și părea că are mai mult timp pentru noi decât oricând, exact atunci când noi aveam tot mai puțin timp pentru ea. Prin casă nu mai era nici urmă de bibelou sau de mileu, fuseseră hăpăite chiar și halbele de sticlă groasă în care fusese inițial muștar, colecția de poze cu mașini din pachetele cu gumă de mestecat, treningul roz intens al Lidiei, posterele cu Depeche Mode, ceaunul greu de mămăligă și butoiul de murături din balcon.

Și totuși, casa din visele noastre n-a fost cumpărată niciodată. Sau nu de noi, în orice caz. Într-o seară, fetele de la multinațională au venit cam supărate și, în loc de lecție, au stat mult de vorbă cu mama. A doua zi, când tata s-a întors din delegație, am aflat și noi care era problema. Tata ne-a spus că da, era adevărat ce știa mama, de câteva luni avea o relație cu o colegă și tipa aia rămăsese însărcinată.

-Și ce ai de gând să faci acum? l-a întrebat mama.

Tata a privit-o lung, de parcă întrebarea ei l-ar fi luat cu totul prin surprindere, și a rămas pe gânduri.

–     O să divorțez.

După cum a rostit cuvintele alea, de parcă ar fi fost într-un film, într-o telenovelă de doi bani, mi-a dat impresia că până atunci nu se gândise niciodată serios la ce avea de făcut și că începuse să creadă că divorțul era o idee bună doar când s-a auzit spunând asta cu voce tare.

–     Asta e, vreau să divorțez și să încep o viață nouă, a spus tata și ne-a privit pe toți cam cum obișnuia mama să privească bibelourile, goblenurile și mileurile primite cadou de la bunica, farfuriile desperecheate de la pomeni și oalele cu smalțul sărit.

Monstrul stătea pe televizor, cu coama înfoiată, își întindea din când în când aripile și dădea supărat din coada cu un fel de săgeată în vârf. A fost ultima oară când am stat toți de vorbă, în sufragerie, ca o familie adevărată cu un Monstru pe televizor. Doar că nu mai eram o familie, până și Monstrul înțelesese asta, iar anii ‘90, cei care ne învățaseră să sperăm și să visăm, anii în care descoperiserăm alegerile libere, șaorma cu de toate, democrația, televiziunea prin cablu, căile misterioase ale tranziției, libertatea și atâtea altele, tocmai se sfârșeau.