Februarie e cea mai tristă lună a anului, februarie are puțină lumină și mult întuneric, ar trebui să vină cu zile mai lungi și nopți mai scurte, cu promisiuni și invitații, dar nici gând de așa ceva, februarie aduce zăpadă gri și vânt înghețat, cer sumbru și-o plictiseală infinită.

Era o seară mizerabilă ca oricare seară de februarie, lumina murea încet, vrăbiile lăsau umbre lungi pe trotuare, iar în oraș venise circul.

Lumea se adunase ca la pomană, apăruseră scepticii și entuziaștii, comentatorii și experții, babele și copiii, un puhoi strident care se revărsa în piață.

– Ehe, dacă ați ști cum era circul înainte, ce costume, ce acrobați…

– Ce costume, dă-le-ncolo de costume, eu vreau să văd salturile mortale.

– Ce salturi mortale, că acum nu mai sare nimeni – țopăie puțin și aia fost.

– Eu vreau să văd leii care trec prin foc.

– Ce lei, domnule, nu vezi că ăștia au venit cu trei mașini și-o bicicletă, unde să care leii, în portbagaj?

– O să ne-arate o găină fără cap și-o mâță leșinată, iar foc n-o să fie deloc, ce, vrei să se-aprindă cortul?

– Ehe, dacă ați ști cum era circul înainte de război, erau înghițitori de flăcări, erau inele de foc…

– Ia mai taci bre moșule, că ne-ai înnebunit cu „înaintele” tău…

Dar moșul nu tăcea, moșul avea un picior de lemn și tone de amintiri, moșul visase să se facă jongler, ani de zile jonglase cu mere și mingi, ani de zile jonglase stând în mâini sau mergând pe bicicletă, moșul se uita la oamenii care montau cortul și jongla cu mere imaginare, lacrimile îi alunecau pe obraji, cortul creștea, marginile dungate îi fluturau ca aripile păsărilor care nu credeam că o să se mai întoarcă vreodată, iar peste oraș se lăsase noaptea.

A doua zi cortul se înălța impunător în Piața Mare din fața primăriei iar lumea se îngrămădea la coadă, nu trecuse nici un an de când se terminaseră cozile epocii de aur, însă lumea nu le uitase și nici n-avea să le uite vreodată, instinctele de codiști supraviețuiesc ani și ani de zile, tu ai crescut la coadă, știi să tragi coate în burți și șuturi în glezne, pentru tine e o joacă de copii să te strecori printre oameni, să te proptești în fața ghișeului, să-ți cumperi bilet și să fugi spre intrare, să împingi o bătrânică, să fentezi un domn care cară după el un puști nesuferit și să ocupi cel mai bun loc de pe banca de lângă arenă.

E frig. Miroase a preș ud și a vată de zahăr. Cineva a vărsat suc lipicios pe bancă. Lângă tine stă un domn în vârstă cu un picior de lemn, ehei, duduie, să vezi cum a fost în 1916 când au rechiziționat caii, îmi aduc aminte de parcă a fost ieri, românii intraseră în război și aveau nevoie de cai să moară pe câmpul de luptă, acrobații le-au scos panglicile colorate din coame, i-au jelit, i-au înlocuit cu ponei și cu numere de magie, magia a început dintr-o dată, a răsunat gongul și s-au stins luminile, nu se mai clipea, nu se mai respira, nu se mai trăia, lumea încremenise, viața se oprise o secundă, doar ca să pornească imediat în forță, să se aprindă reflectoarele, să se tragă cortina, să înceapă muzica și în arenă să intre cel mai frumos bărbat din lume, un bărbat cu costum lucios, ochi verzi și corp de panteră.

Nu știi când a trecut timpul, n-ai văzut nici jongleriile și nici câinii care săreau prin cercuri de foc, nici aruncătorul de cuțite și nici înghițitorul de flăcări, din tot spectacolul nu știi decât un costum lucios, un costum lucios pe bicicleta cu o roată și pe sârma de deasupra arenei, un costum lucios zburând dintr-o parte în alta a cupolei, un costum lucios mergând în mâini și stând în cap, făcând glume și salturi mortale.

Și mai știi că te-ai trezit singură în fața arenei, bătea vântul printre aripile dungate ale cortului, răsărise luna, iar undeva în depărtare se auzea un câine lătrând. Ehei, duduie, a scârțâit o voce bătrână lângă tine, în 1916, după ce-au luat caii, au luat și oamenii, bărbații s-au dus la moarte, iar vieții i-au mai rămas bătrânii și copiii, am plecat cu circul, jonglam cu mere în timp ce mă dădeam peste cap, de șapte ori mă dădeam peste cap, la sfârșit cădeam printr-o ușă sub scenă și continuam să jonglez, din public se vedeau doar merele învârtindu-se prin aer, lumea era în delir, aplaudau în neștire, aplaudau cum ai aplaudat tu, rar mai găsești în zilele noastre pe cineva ca dumneata, suflet sensibil, în stare să iubească circul; dar tu nu iubeai circul, tu iubeai dintr-o dată mirosul de preș ud și banca lipicioasă, iubeai salturile de panteră și frica întinsă odată cu sârma pe deasupra arenei, iubeai frigul și noaptea și vântul și toată luna februarie o iubeai, l-ai condus acasă pe domnul cu amintiri, îi ascultai țăcănitul piciorului și poveștile despre circ, aveai să te întâlnești cu el pe locurile din mijloc ale băncii de lângă arenă în toate serile care au urmat, aveați să savurați împreună lumina reflectoarelor și reușitele unui costum lucios, ehei, duduie, să ne bucurăm de el acum, cât e aici – acrobații ard ca lumânările, încheieturile cedează și oasele se rup, azi aleargă pe sârmă și mâine îi vezi cu nas de clovn împărțind baloane copiilor, așa am pățit și eu, o secundă de ghinion și mi-am făcut piciorul așchii; te-ai uitat la el și n-ai zis nimic, vocile voastre răsunau tot mai tare în liniștea cortului, spectatorii erau din ce în ce mai puțini, iar în seara în care ați fost doar voi doi în sală ai știut că s-a terminat.

A doua zi ai fugit de la școală direct la primărie, Piața Mare era goală și mai mare ca oricând, din toată povestea mai rămăseseră niște afișe ude și-un domn în vârstă. Ehei, duduie, am leșinat atunci de durere, mă zvârcoleam și urlam, urlam fără să-mi pese, fără mândrie și fără rușine, urlam și mă rugam de ei să nu mă lase, să nu plece, dar circul nu stă pe loc, circul s-a dus și eu am rămas cu ditamai golul în inimă, stăteam cu piciorul atârnat de o grindă, tăceam, plângeam și număram zilele, circul ajunge o dată pe an în fiecare oraș, și doar ce e un an? imediat trece…

Ai luat un afiș de pe jos, ai tăcut și ai plecat acasă, era prima din cele trei sute și ceva de zile pe care aveai să le numeri, bătrânul avusese dreptate, un an nu era mare lucru, imediat a trecut, și cum a trecut primul, așa a trecut și al doilea și al treilea și toți anii care au urmat, circul pleca dar se întorcea de fiecare dată cu tot cu cortul dungat și băncile lui lipicioase, cu tot cu mirosul de preș ud și cu costumul lucios, pe dinafară costumul arăta altfel de fiecare dată, dar pe dinăuntru rămăsese la fel, aceeași privire verde și siluetă de panteră, aceleași sărituri la trapez și bătăi de inimă.

Dar inimile obosesc și ele, într-un an n-ai mai numărat zilele, n-avea niciun rost, oricum nu-ți ajungeau până la următorul februarie, în urma ta a rămas un afiș cu un acrobat, o cameră goală și o tonă de amintiri, plecai la facultate, aveai să te muți de colo-colo cu cortul prin propria viață, să treci prin inele de foc, să mergi pe sârmă, să-ți faci în tăcere salturile mortale și cât aveai să trăiești urma să ocolești circul, să pretinzi că nu te interesează, să întorci capul în apropierea unui cort colorat; ți-era groază să nu să te nimerești vreodată lângă o arenă îngropată în frig și întuneric, față în față cu o privire verde de clovn bătrân.

Că nimic, dar nimic pe lume – nici chiar un februarie gri – nu e mai trist decât un acrobat cu ochi obosiți și nas de clovn, care împarte baloane copiilor.