M-am dorit dintotdeauna un cal. Dar nu un cal de lemn, de cauciuc sau de pluș. Eu mi-am dorit mereu un cal adevărat. De ce clătinați din cap?

Poate vi se pare un cadou nepotrivit pentru o fată. Poate credeți că fetele trebuie să primească mini mașini de spălat, jucărele-bebeluși sau păpuși Barbie cu poșetă și pantofi cu toc. Sau poate vă gândiți că e prea scump. E scump, da. Dar e singurul lucru pe care mi-l doresc. Un cal. Nu mi-am dorit niciodată nimic altceva, nici de ziua de naștere, nici de ziua de nume, nici de Crăciun, nici de Paște și cu nicio altă ocazie cu care oamenii, mă rog, copiii își doresc una-alta. Dar tata nu-și dorește ce-mi doresc eu, iar mama…

Mama nu e mama. Mama e noua prietenă a lui tata și-mi vrea numai binele. Să pun mâna să învăț. Să mai las odată telefonul ăla. Să nu fiu răsfățată. Să termin cu prostia aia cu calul. Un cal costă cât o mașină și ea vrea mașină, am băgat la cap? Nu. O băgasem la cap pe aia cu învățatul, pe aia cu telefonul și pe aia cu răsfățul. Dar pe asta cu calul, pur și simplu nu puteam s-o bag la cap. Norocul meu era că nu mă lăsa așa. Îmi băga la cap cum se pricepea și ea. Cu vreo revistă glossy, cu paleta de omorât țânțari sau de-a dreptul cu dosul palmei.

Tata pleacă devreme și vine târziu; sunt zile la rând în care nu-l văd nici eu pe el și nici el pe mine. Nu-mi știe pielea, nu-mi află durerea. Tac. Iar când deschid gura, nu vorbesc decât despre cal. Un cal alb care să stea la ferma de la marginea orașului și la care să mă duc în fiecare zi după școală. Să-l mângâi, să-l spăl, să-i pieptăn coama și coada, să-i dau zahăr și trifoi. Să mă plimb cu el pe toate dealurile din jur. Să-mi știe pielea, să-mi afle durerea. Să-i spun tot ce-i tac lui tata.

Marțea trecută a fost mai rău decât de obicei. Spărsesem un castron. Și oricât încerca mama asta a mea nouă să-mi bage în cap, eu tot nu reușeam să spun îmi pare rău, nu mai fac. Dosurile de palmă veneau unul după altul, însă capul meu prost nu știa decât să urle și să spună vreau un cal, vreau un cal, de o sută, de o mie și un milion de ori voiam un cal.

Atunci a intrat tata. Și s-a făcut liniște.

*

Astăzi îmi ajunge calul. Stau de două ore în picioare în fața fermei și îl aștept. Nu îndrăznesc să mă mișc, n-am curaj să mă așez. De fapt nici nu prea clipesc. Țin ochii larg deschiși, mașina ar putea să vină la fel de bine și de după mestecenii din stânga și de după nucii din dreapta, iar eu nu vreau s-o pierd, vreau s-o văd de cum apare, să mă uit la ea cum șerpuiește prin aburii arșiței și abia când o să ajungă pe la jumătatea drumului o să clipesc și nu doar că o să clipesc – o să închid ochii și-o să-i țin strânși până când remorca o să fie lângă mine, până când o să întind mâna și-o să-i deschid ușa din spate, o să-i pun platforma și o să-l chem încet, în șoaptă, Albu, hai Albule, iar el o să rămână nemișcat o vreme, după care o să coboare încet, legănându-și coada și încrețindu-și nările, o să-l privesc în ochi, o să-l mângâi, o să-i dau apă și zahăr din buzunar, am buzunarele pline cu zahăr și inima plină cu bătăi ca de tobă, ca de clopot, ca de tunet, oare când au apărut toți norii ăștia? măcar de n-ar începe ploaia, de nu s-ar porni vântul, dar uite că se pornesc și una și alta, primele picături se prăbușesc în țărână grele ca lacrimile, miroase a praf și a moarte, vântul stârnește frunze și frici, mi-e frică să nu se întâmple ceva cu Albu, pot să se reverse râurile, să se surpe dealurile, să se rupă drumul, dar nici măcar n-ar fi nevoie de așa ceva, ar fi suficient ca Albu să se sperie, pentru că de toate scapi, numai de sperietură nu, sperietura se strecoară nevăzută și neauzită, ți se încolăcește pe glezne, pe genunchi, pe șolduri și pe piept până îți ajunge la gât, iar când îți ajunge la gât nu mai ai ce face, te strânge și te sufocă, o bați cu pumnii, o zgârii și-o muști, dar ea nu se clintește, ba, dimpotrivă, te strânge și mai tare, iar tu nu mai poți să respiri, tușești și dai să fugi, numai că n-ai unde, sperietura ți-a intrat în piele, în oase, în mușchi și în inimă, tună! tună cumplit și cerul se umple de tăișuri de fier, lama îmi intră în carne și pielea îmi înflorește, de după mesteceni apare o mașină cu remorcă pentru cal, în cutia aia de tablă e Albu al meu! râd și plâng, lacrimile mi se amestecă cu apa care curge de sus, plouă cu lacrimi, nori întregi se răstoarnă peste mine, tunetul bubuie și cerul se albește, la geamul mașinii, în dreapta lui tata o văd pe noua mea mamă care îmi vrea numai binele, ce caută ea cu Albu? dacă o să-l creadă și pe Albu în sarcina ei? dacă o să vrea să-l învețe și pe el să nu fie răsfățat? nu! orice, dar asta n-o să se întâmple, mama mea cea veche spunea dacă vrei să te rogi, roagă-te pe furtună, furtuna sparge cerurile și rugăciunea ajunge sus, sus de tot, acolo de unde vin tunetul, fulgerul, trăsnetul, mânia și dragostea Lui, ea n-a prins probabil niciodată o furtună zdravănă, de asta nu i-au ajuns rugăciunile până la cer, dar la ce vijelie e acum, nu se poate să nu răzbată, mă las în genunchi și-mi ridic mâinile, se aude un zornăit metalic, părul mi se zburlește și inima-mi sare, îmi pun mâinile în cap, uit și de rugăciune și de mine și de tot, grindina izbește din toate părțile, o bubuitură cutremură lumea și un tăiș alb atinge vârful nucilor, marginea drumului, mașina și întunericul care se aprinde dintr-o dată, închid ochii și țip, țipătul mi se îneacă în ploaie, dar eu nu mă înec, eu țip și fug, pământul e plin de hârtoape și alunecos – ciulini, urzici, o groapă, un mușuroi de furnici și o gleznă sucită – plâng și alerg, mașina s-a oprit și odată cu ea a încremenit totul, ajung la mașină și mă reped la remorcă, mă urc pe postamentul din spate și trag de mânere, dar mânerele nu ascultă de mâini de copil, mânerele râd de mine și de chinul meu, mă apăs pe ele, le izbesc, le forțez, le ameninț și le implor, mânerele se coboară, ușile se deschid dintr-o dată și îl văd, miroase a păr ars, a bălegar și a moarte, Albu! strig și mă prăbușesc în remorcă, ceva îmi atinge obrajii – e coada lui care se leagănă – Albu nu e alb, Albu e negru ca moartea, dar uite că nu e mort, e doar negru, tata a greșit culoarea, Albu pocnește dintr-o copită, își leagănă coada și-și întoarce capul spre mine, are nările încrețite și ochii mari, iar eu mă reped la el, îl mângâi și-l strâng în brațe tare, tare de tot, atât de tare încât aud urletul tatei doar ca prin vis și tot ca prin vis îl văd purtând-o pe brațe pe noua mea mamă, moale, cu pielea neagră și fum în păr.

Tata cade în genunchi, cu ea în brațe și ochii spre cer. Degeaba. Tunetele se aud acum încet, ca o părere; furtuna e departe, cerurile s-au închis, iar rugăciunile nu mai au cum să ajungă acolo, sus.

Mă așez lângă Albu. Îi dau un cubuleț de zahăr. Apoi iau și eu unul. De undeva din iarbă se aude un greiere.