Nu mă uit în oglinzi și chiar dacă m-aș uita, în ele n-aș vedea decât întuneric, iar dincolo de el știu că nu e nimic.

Pentru că întunericul din oglinzi vine din întunericul celui care se privește.

Sunt întunecată. Am înțeles asta din clipa în care, odată la școală, mi-am văzut mâna întinsă pe bancă. O fracțiune de secundă, ca un fulger. O revelație. O mână grăsună umbrită de fire de păr, cu degete bondoace și unghii roase. Lângă mâna mea, odihnindu-se și ea pe aceeași bancă – mâna colegei mele. Adina, Ramona, Daniela, nu mai știu cum o chema, dar nici nu contează. Putea s-o cheme oricum, mâinile fetelor erau toate la fel, ieșeau din corpuri identice, cu umeri trași la indigo, cu picioare care nu se mai terminau și talii subțiri. O mână subțire, cu piele fină, fără niciun fir de păr și cu degete lungi, lungi. Mâna unei fete care atunci când se uita în oglindă, vedea numai lumină.

Iar dincolo de oglindă nu se uita. Nu cauți întunericul când ești lumină.

Mâna mea lângă mâna ei, profesorul care m-a ridicat în picioare, privirea mea năucă, râsetele rele ale colegilor și nimeni care să-mi sufle și mie, oare ce lecție aveam? despre ce era vorba? habar n-aveam, încremenisem cu ochii la mâinile întinse pe bancă ale câtorva dintre fetele din băncile de lângă mine – mâini cu piele fină, fără niciun fir de păr și cu degete lungi, lungi și visătoare, oare degetele pot visa? poate că da, mai ales dacă au unghiile date cu ojă, iar unghiile fetelor erau de multe ori colorate, mi se păreau magice porțiunile alea micuțe, roșii, roz sau albastre, lucioase-lucioase sau sidefii, încă un hohot de râs, probabil profesorul mă mai întrebase ceva, n-auzisem nimic și chiar dacă aș fi auzit, habar n-aș fi avut să răspund, deschideam gura cu greu atunci când eram ridicată în picioare, iar colegii râdeau deja înainte să fi apucat să spun ceva, oare de ce? de ce? poate pentru că eram mică și începusem să mă îngraș, pentru că-mi ridicam sprâncenele caraghios atunci când mă miram, pentru că nu aveam nicio prietenă și în pauze mă furișam pe te miri unde, să bag ceva în mine, un colț de pâine, un biscuit, mai lasă odată mâncatul ăsta, fetele frumoase nu se îndoapă, termină cu mâncarea că n-o să se uite niciun băiat la tine.

Asta era mama, avea grijă să-mi șuiere câte o răutate în fiecare zi, în fiecare oră, de fiecare dată când dădea cu ochii de mine, iar mănânci, iar te umfli, chiar ți-e foame? da, chiar îmi era, mă lua leșinul și numai dacă mă gândeam la ceva dulce, aveam zile în care mi-aș fi vândut sufletul pentru o prăjitură, numai că ea nu făcea niciodată prăjituri, aia îți mai trebuie, prăjituri! mâncam miere direct din borcan, pâine cu zahăr și biscuiți pe care îmi puneam gem, un strat de gem mai gros decât biscuitul, dar mai ales mâncam orice îmi pica în mână la magazin.

Magazinele ale căror rafturi fuseseră goale ani de zile în comunism începuseră să se umple, apăruse iaurtul cu fructe, apăruseră bomboanele Bonibon și ciocolata în formă de baton, plină cu spumă, dacă era galbenă – era de banane, dacă era roz – era de căpșune, ciocolata se numea Kiss și ceva mai bun nu exista pe lume.

Mă învârteam pe trotuar căscând gura aiurea și când în magazin se adunau vreo trei-patru oameni, intram și eu, mă strecuram printre rafturi și-mi băgam mâna în cutii, înhățam ce prindeam, îmi îndesam lucrurile în buzunare și plecam, vânzătorii nici nu mă băgau în seamă, clienții – nici atât, fugeam în parc, mă ascundeam după măceșul cel mare de lângă gard și-mi desfăceam prada. Tuburile cu Bonibon mi le goleam direct în gură – un tub odată – îmi plăcea să simt glazura lucioasă a bomboanelor, să le ling, să le mușc, să le sparg, le crănțăneam, le strângeam între dinți, plescăiam și răscoleam cu limba formele moleșite, închideam ochii, mârâiam și gemeam de plăcere și nu-mi păsa că pe la colțurile gurii mi se prelingea salivă amestecată cu suc dulce, colorat, mestecam până când bomboanele se transformau într-o pastă care aproape mă sufoca, iar atunci o înghițeam.

Îmi dădeau lacrimile, nu știu dacă de bucurie sau de disperare, era ceva imposibil de controlat, în momentul în care bomboanele alea topite îmi alunecau pe gât, lumea toată se colora ca un curcubeu uriaș și începeam să plâng, de ce plâng? mă întrebam, dar nu știam să-mi răspund, așa că scoteam un alt tub cu bomboane sau o ciocolată Kiss, doamne! Kiss însemna sărut în engleză, auzisem asta pe la colege, noi începuserăm să învățăm engleza, dar eram la chair-table-book-notebook, mai aveam ceva până să ajungem la sărut, însă fetele ajunseseră deja acolo pe alte căi, desfăceam ambalajul subțire al ciocolatei și mă uitam lung la batonul vălurit, transpiram, ciocolata mi se topea în mână și degetele mi se colorau în maro.

Atunci mușcam, îmi înfigeam dinții într-unul dintre capetele ei, într-o secundă îi sfâșiam glazura fină și ajungeam la umplutură, simțeam un fior din cap până-n picioare, mă scuturam fără să vreau și gemeam adânc, mestecam încet, îmi înfigeam limba în corpul moale al spumei de fructe și o răsuceam, mă jucam în gură cu minunea aia dulce, o treceam printre obraz și dinți, acolo unde mâncarea nu ajunge în mod normal, voiam ca gura mea toată să se bucure odată cu mine, mă uitam cu nerușinare în corpul dezbrăcat al ciocolatei și o căldură necunoscută îmi umplea toată ființa, mai mușcam o dată și încă o dată, mestecam prăbușită pe bancă și plângeam, iar când terminam mă despărțeam de ambalaje ca de un iubit, le aruncam în coșul de gunoi de lângă măceș, era un loc ascuns și oamenii de la curățenie ajungeau rar pe acolo, însă eu treceam în fiecare seară când începea să se întunece, coșul era plin cu ambalajele mele, îmi strecuram mâna printre ele, le răsfiram, le răscoleam și după ce mă uitam dacă nu vine cineva, mă apropiam de ele, le miroseam cu lăcomie, aveau o aromă de banane și căpșune amestecată cu un damf de putreziciune, o acreală dulceagă care mă înnebunea, îmi băgam capul cu totul în coșul de gunoi borșind plasticele alea foșnitoare, lipindu-le de pereții de tablă și de fața mea, mă gâdilau, mă zgâriau iar eu le lingeam, le mușcam, le sfâșiam cu dinții, tremuram din tot corpul și urlam uneori de plăcere.

Plecam din parc clătinându-mă pe picioare, cu hainele ude de transpirație, nu călcam – pluteam, iar lumea se învârtea nebună în jurul meu, eram ușoară, îmi întindeam mâinile ca pe niște aripi de pasăre, îmi fluturam degetele lungi, lungi și romantice, voci îndepărtate ajungeau vag până la mine, Grasa, Grasa, iar a mâncat, uite-o băăă, e murdară și pe frunte, dar nu, eu nu eram nici murdară și nici grasă nu mai eram, nu cauți întunericul când ești lumină, iar eu, cu fața plină de ciocolată stricată, eram lumină.