Mi se desfăcuse cocul, părul mi se târa prin băltoace, iar fruntea mi se lovea la fiecare pas de spinarea bărbatului care mă căra. Atingerea îmi cresta pielea înghețată, capul mi se crăpa ca o păpușă uitată în pod, ca o statuetă veche, ca un vis dimineața.

Bucăți din mine cădeau pe trotuar. Mă așteptam să le aud pocnetul înfundat. Mă așteptam să le văd albe sfărâmându-se în întuneric. Mă uitam în bălți să să-mi văd fața ciobită. Nu vedeam decât noapte. Și părul care ni se întindea în urmă ca o boală.

De ce m-o fi luat omul ăla de pe bancă? Mă încălzisem și mi-era bine. Sau măcar nu mi-era rău. Oare înainte îmi plăcuse frigul sau căldura? Nu știam. Nu mai știam. Știam că erau oameni care nu suportau frigul și oameni care nu suportau căldura. Nu-mi mai aduceam aminte cum fusesem eu. Pentru că eram grasă, probabil că nu-mi plăcuse căldura. Aici oricum nu era cazul. De când venisem, nu prea avusesem parte de căldură. Nu fusese niciodată cald. Chiar, în Germania o fi și vară de-adevăratelea sau doar vară cu numele?

Dar vara, chiar și cea doar cu numele de vară, era departe. De jur-împrejur nu se vedea decât iarnă și întuneric. O beznă care nu s-a risipit decât în salon. Pereți albi. Ferestre fără perdele. Paturi. Iar paturi? Da, dar nu așa de multe și nu suprapuse ca cele de ieri. Sau asta cu paturile n-o fi fost ieri? Poate că între paturile de ieri și cele de azi trecuseră săptămâni. Ani. O viață.

O viață petrecută între cearșafuri, cu un ac în mână și un furtun prin care mi se scurgeau în venă niște picături galbene. Reci. Tot ce nu era încă înghețat în corpul meu îngheța cu fiecare dintre picăturile alea. Gheață în mine. Gheață pe mine. Gheață pe pereții salonului sau ce-o fi fost el. Gheață pe geamuri.

Oare de când nu mai văzusem flori de gheață? De mult… De când mă trezeam dimineața și vedeam ferestrele acoperite cu mii și milioane de ace de gheață – o grădină strălucitoare care se dezgheța plângând, care-și săpa alei în florile ei topite și murea încet. Deschideam geamul s-o salvez, s-o simt, s-o mângâi, dar atingerea mea o durea încă și mai tare, așa că tot mai tare plângea. Plângeam și eu cu ea, mă uitam cu jale la geamul ud și nu-mi venea să cred că din minunea care fusese acolo nu mai rămăsese nimic, dar nimic-nimic, așteptam ore întregi și când strada, teii și blocurile din jur începeau să-și înmoaie contururile în seară, auzeam un trosnet și vedeam o lumină rece,

vrăjitorul cel rău spărsese oglinda – pentru a câta oară? – iar cioburile se împrăștiaseră în toată lumea, am întins mâinile, ace de gheață mi-au intrat în piele și mi s-au răspândit prin corp, aveau drum lung de făcut, corpul meu nu era mic, fusesem dintotdeauna dolofană-plinuță-grăsană-umflată, toată lumea îmi spunea asta și același lucru mi-l spuneam și eu, așa că așchiile din oglinda vrăjitorului mai aveau mult de mers până să-mi ajungă de la palme până la tălpi,

dar nu-i nimic – îmi spuneam – o să aștept și când o să le simt furnicătura în călcâie n-o să mai fiu eu, asta bondoacă și grasă; o să fiu cum era Crăiasa Zăpezii, înaltă și slabă, dar mai ales rea, fetele urâte sunt bune, dar alea frumoase sunt rele, simțeam furnicături în palme și-n tălpi și cu fiecare clipă care trecea mă făceam tot mai rea și mai rea, m-am uitat cu scârbă pe geam, o bătrână de-abia-și căra sacoșele clătinându-se pe gheață, un băiat a izbit-o pe-o fetiță cu un bulgăre de zăpadă drept în nas, o femeie a căzut pe ghețușul copiilor și o vreme a rămas întinsă acolo, fără să se miște și fără ca cineva să se uite la ea, așa le trebuia! foarte bine! să se-nvețe minte! nu știam cu ce-mi greșiseră oamenii ăia, dar mă bucuram din tot sufletul că sufereau, lasă să mai sufere și ei, nu numai eu, ia uite-o și pe uscătura aia, parcă e un schelet și ia uite-l și pe ochelaristul de la doi – aragaz cu patru ochi, ca să nu mai vorbesc de moșul ăla cu sprâncene de bufniță , râdeam de ei așa cum râseseră și alții de mine și le doream tot răul din lume, să cadă, să se lovească, să-i doară și să plângă așa cum plânsesem și eu înainte să mă umplu de cioburi de răutate și să mă fac frumoasă, înainte să fiu crăiasă de zăpadă, înainte să torn apă pe geam, să-l închid și să admir dinăuntru grădina de gheață care, în frigul serii, se năștea încet, împreună cu palatul în care urma să trăiesc singură ca orice crăiasă a zăpezii care se respectă,

mă uitam de sus la amărâții de pe trotuare și mergeam mândră printre florile strălucitoare ale geamului, le atingeam tulpinile, frunzele și petalele de gheață, ce frumoase erau, la fel de frumoase ca mine care, plină de cioburi vrăjite, îmi pierdusem zâmbetul nătâng și forma de sac, ce bine era în grădina de gheață, pluteam printre florile născute din ace înghețate care creșteau unul după altul, tot mai mari, tot mai puternice, tot mai amenințătoare,

până când au spart geamul și au pătruns în cameră, iar pereții, tavanul, podeaua și paturile cu tot cu cearșafurile lor albe s-au umplut de ace, dar nu de gheață, ci de perfuzie, o asistentă mă învelea cu o pătură și-mi spunea ceva pe limba ei, dar eu n-o înțelegeam. Punga de la capătul furtunului care intra în mine se golise. Pereții se acoperiseră cu gheață. M-am uitat la mâinile mele subțiri și albăstrui și mi-am dat seama că mă transformasem de-adevăratelea într-o crăiasă a zăpezii.