Credință

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Să ne lămurim de la-nceput: nu cred în tine. Asta nu-nseamnă că-ți neg existența, însă nu cred în bunătatea ta, în omnisciența și omniprezența ta. Nu cred în poruncile tale și nici în pilde. Nu cred în trimișii tăi, nici măcar în fiul pe care, chipurile, l-ai sacrificat pentru mântuirea noastră. 

Ce monstru își trimite copilul la moarte cu bună știință? Ce bestie privește de departe cum tocmai fiul său, divinul încarnat, urlă de durere, cu carnea sfâșiată, răstignit spre batjocura tuturor, nicidecum întru salvarea lor. Și, ce-ai rezolvat făcând asta? Ai senzația că ne e mai bine? Ai vindecat cumva lăcomia, ignoranța, ura și bolile lumii? Era inocent ca un prunc. Nu așa ni l-ai prezentat? Bunătatea pură, altruismul închipuit, curățenia absolută. Ce fel de creatură ești tu, cel care l-a lăsat de capul lui pe pământul ăsta nenorocit pe acest suflet pierdut, să se descurce ca un olog fără cârje? Cum ai putut fi tocmai tu, creatorul suprem, atât de egoist? Atât de laș?

Sigur că nu pot eu înțelege căile tale. Cum aș putea, ipocritule, când nici măcar nu mi-ai dat mijloacele s-o fac? M-ai născut orb și neputincios, ba mi-ai închis și lumina după ce mi-ai sfârtecat auzul. M-ai lăsat să pipăi forme fără înțeles, să bâjbâi ca un cretin prin întuneric, descoperind lucruri pe care mintea mea goală nu le poate desluși. Cât cinism poți avea? Unde ți-e iubirea, atât de lăudata ta iubire fără margini? Suntem toți copiii tăi, nu? Toți până la ultimul. Și la final ne-așteaptă împărăția ta. Ne-ai lăsat singuri, atotputernicule, ne-ai abandonat. Ghici ce? N-o să-ți aflăm vreodată cerurile. Sau dacă o să fie câțiva dintre noi, aleși, bineînțeles, pe sprânceană de tine, care să descopere viața eternă, aia de după moarte, până și ei vor scuipa în grădina ta a lehamite. Ce-ți rămâne de făcut după o existență marcată de suferință, de boală, de durere? Ah, ție-ți pare puțin, ție-ți pare nimic în veșnicia-ți, uitasem. Coboară de pe tron, împărate! Coboară să-ți simți și tu tălpile arse, corpul mâncat de cancer, ochii slăbiți, dinții cariați, picioarele atrofiate, plămânii îmbâcsiți, inima frântă, creierul zdrobit. Coboară tu, nu-ți mai trimite doar o fărâmă din uriașa-ți putere, doar o bucată din tine, pe bietul fiu sfânt să sufere nenorocirile în locul tău.

Sunt și eu tată, oh, tu, tatăl nostru. Sunt și eu tată și port o parte din vina-ți, căci, într-o urzeală nefirească cu o femeie, am condamnat și eu la moarte un suflet. Dar eu am o scuză, părinte, eu eram crud, în prima parte a vieții mele scurte și insignifiante, nu fără de-nceput și fără sfârșit ca tine. Și dacă ăsta nu e un argument suficient de bun pentru tine, căci poate aș fi făcut greșeala asta și mai târziu, află că m-ai făcut prost și neterminat, mi-ai pus în mână cărți din care să deprind învățăturile tale, însă nu mi-ai oferit și capacitatea de a le-nțelege. Ce rar și excepțional e că trăim, nu? Ce minune că ne lași să creem viață. De ce nu ne ajuți, creatorule? De ce nu ne îndrumi? 

Eu fac tot ce-mi stă în putință pentru fiul meu. Muncesc până-mi sângerează palmele, mă forțez să rămân treaz când ajung acasă, istovit, numai pentru a sta câteva clipe cu el, câteva clipe din viața asta care se stinge cu o pâlpâială scurtă, ca un chibrit. Îi citesc povești și îi vorbesc până mi se usucă gura. Îl învăț tot ce știu, chiar dacă nu știu multe. Îl îndemn să cerceteze mai departe, să afle tot ce n-am aflat eu vreodată, să mă depășească. Ceea ce nu pot spune despre tine. Ne-ai pus frâne de când ne-ai creat, nu care cumva să ajungem vreodată la măreția-ți. Nu care cumva să-ți furăm coroana, rege păcătos ce ești. 

Copilul meu e bolnav, tată, și nimeni nu știe ce are. Nici cei mai învățați doctori, nici cei mai luminați popi, nici cele mai puternice vrăjitoare n-au reușit să-i găsească maladia, darămite să-l mai și vindece de ea. N-am diagnostic, nici nu știu dacă m-ar ajuta în vreun fel să-l cunosc. Îi văd doar suferința și îmi vine să-mi smulg pielea de pe mine. Dragul meu băiat se chircește de durere și urlă, plânge neîncetat și îmi apucă hainele cu deznădejde. Eu îl iau în brațe și-l legăn, plâng și eu cu el și urlu și n-am nimic în plus de făcut. Doi netrebnici fără nicio șansă decât aceea de a se iubi în calvar. Când se liniștește, rar, doarme. Închide ochii, oftează odată adânc și cade într-un soi de leșin, din care se trezește cu o grimasă și un scâncet. Nu știu dacă visează ceva în timpul ăla. Nu cred. Apoi o ia de la capăt cu spasmele involuntare, cu țipetele și lacrimile și toată durerea pe care i-o poți citi în ochișorii lui negri, disperați. Atunci îl strâng mai tare la piept și mă plimb cu el prin casă, șușui și sâsâi și țâțâi, clătinându-mi corpul în același ritm cu trupușorul lui încolăcit în jurul meu. S-a-mbolnăvit deodată, părinte, așa cum se-ntâmplă toate dezastrele din viețile noastre mici, l-a apucat într-o noapte, acum vreo săptămână, și de-atunci e în agonie. Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că e o suferință trimisă de sus, o încercare de-ale tale, o cumpănă. 

Ideea de a-ți spune toate astea mi-a venit aseară. Stăteam întins pe spate, iar băiatul meu se odihnea cu corpul său mic lipit de al meu, piele pe piele. Îi simțeam coastele și abdomenul pulsând, ritmul inimii sale accelerând atunci când îl apucau crampele și respirația sa caldă șuierându-mi spre buze. Sau poate auzeam doar vântul ăsta nenorocit de toamnă strecurându-se pe sub ușă. E același sunet. Abia adormise după ce toată ziua strigase, în limba lui, după ajutor. Chiar dacă nu vorbește încă, sunt sigur că după ajutor striga, apelul după ocrotire – văicăreala suferindului – n-are nevoie de litere, de propoziții, e gutural, îl recunoști și la animale, darămite la oameni, darămite la copii. Respira sacadat și, din când în când, își strângea pleoapele, ca deranjat de un zgomot strident. Îi acoperam urechile cu palmele mele pline de bătături ca să n-audă stropii uriași ai ploii ce părea să curgă pe orizontală, izbindu-se de geam. Și cum îl țineam, așa, strâns, cu întreaga lui existență încăpând între brațele mele obosite, m-a acoperit un val de duioșie, de parcă atunci aș fi fost incapabil să gândesc și cel mai nevinovat gând rău. M-am întrebat cu toată sinceritatea dacă aș renunța la propria-mi viață pentru viața copilului meu. Și știi, tată, ăsta nu e un exercițiu ușor, tu ai făcut fix inversul lui. Suntem lacomi și egoiști, capabili de sacrificiu numai până când el ni se arată, iar chipul său e hidos, n-are nimic onorabil sau demn în el. Suntem gata să îndurăm cât timp nu trebuie s-o facem, căci ne-ai construit fără a fi în stare să tolerăm prea multă durere fizică. Dar aseară, Doamne, aseară mi-am dat seama că sunt pregătit. Că asta îmi doresc din toată inima.

Așa că nu te rog, ci te conjur. Dacă ești într-adevăr, atotputernic, ia-i durerea fiului meu și dă-mi-o mie. Fă-l pe el sănătos și pe mine bolnav, lasă-i chipul senin și strâmbă-l pe al meu, ucide-mă, criminalule, dacă e nevoie, dar cruță-l pe El. Măcar încă puțin, măcar până ajunge și el la vârsta mea. Chiar dacă nu-i nimic frumos în a trăi, merită să descopere asta de unul singur, iar dacă prețul pe care trebuie să-l plătesc este să nu-i pot fi alături, să nu-l pot îndruma sau salva, să nu-l pot ajuta cu nimic, sunt dispus să-l plătesc. Pentru că eu, spre deosebire de tine, nu pot face mai mult de-atât.

Și dacă ai să mă refuzi, dacă ai să-mi lași în voia sorții propriul copil, am să te caut și am să te omor. Odată pentru totdeauna. Amin.

Sebastian Perju

Sebastian Perju este prozator și locuiește în Franța. A debutat la Editura Zugzwang cu romanul „Culorile adevărului”, care poate fi cumpărat de AICI. Textele lui pot fi citite și în „Antologia Revistei Zugzwang”, care poate fi achiziționată de AICI.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: