David își rodea cu nerăbdare cuticulele, inspirând adânc mirosul de tutun impregnat în degetele mâinii drepte. Nu fuma niciodată cu stânga, i se părea că i-ar veni tot atât de nenatural cum i-ar fi venit și să picteze cu acea mână. Nu că ar fi putut să picteze. De fapt, în urmă cu o zi hotărâse să renunțe și la țigări, iar acum își tot pipăia buzunarul stâng, acolo unde își ținea de obicei pachetul de Pall Mall, cu o angoasă crescândă, ca atunci când mâinile îți rătăcesc după acte, căutând în gol prin haine fix în fața porții de îmbarcare. La poarta de îmbarcare pentru zborul către Cuba, unde se afla acum, avea însă documentele, chiar dacă îi lipsea ceva. Doar ca să facă altceva cu brațele, se apropie de Ana, atingând-o pe umărul stâng. Ea tresări, dar întoarse doar pe jumătate capul, văzându-l cu coada ochiului, și continuă să privească spre avioanele care își îndreptau leneșe cozile pentru decolare, cărând după ele vieți de oameni și așteptări. Cei doi plecau cu așteptări diferite. Ea își dorise dintotdeauna să vadă, să miroasă, să simtă Havana, iar el… El lăsă degetele să i se scurgă lent pe spatele Anei și rămase cu ochii blocați pe umărul ei firav, perfect ca o dună mângâiată de soare, și aproape simți nisipul pe buricele lor. Chiar își trecu degetul mare peste toate celelalte, însă în palmă nu îi rămase nimic. 

Era un zbor de paisprezece ore, un zbor de seară, care dură o noapte până să ajungă noaptea în Havana. Ana se entuziasmă la începutul său și închinară după decolare câteva pahare de vin în cinstea excursiei. Vorbiră vag despre așteptări, iar ea voia să aștepte pe o terasă cu scaune ruginite un mojito și un apus de soare care să cadă greu peste casele vechi și neîngrijite, dar nu atât de greu cât să le dărâme, convinsă fiind că, oricum, nu cad ele de la atâta lucru, căci au mai suportat ele apusuri, ba chiar și alte tragedii mai însemnate, ca bătrânii de la noi, ca bătrânii de peste tot, care până să cadă de tot, rămân în picioare, fie și un pic gheboșați, dar rămân și trăiesc cu trupul aproape mort și sufletul rânjind adolescentin la el. El d-abia aștepta să ajungă, căci uitase pentru câteva clipe, poate chiar ore, că renunțase la fumat și se gândea cu nerăbdare la clipa când fumul îi va invada gura și gâtul și jinduia, în același timp, ca ea să-l aștepte pe el de la duș, întinsă pe tot patul, topită de căldură, purtând neglijeul ei mov, satinat, pe care i-l zărise în bagaj fix până să-l închidă, atunci când venise să o ia către aeroport. Ea nu mai așteptă mult, oboseala, entuziasmul și vinul o topiră înaintea căldurii, pâlpâind preț de încă o jumătate de oră înainte să-nchidă ochii, nu întinsă ca în patul imaginat de David, ci ghemuită cu o carte subțire strânsă la piept. Adormi și el, invidios pe Hemingway, Hudson și insulele care presau sânii iubitei, ei înșiși niște insule virgine, pitite, greu descifrabile sub bluza vaporoasă cu model înflorat.

Odată ieșiți din aeroport, după ce-și așteptară bagajele timp de trei ore, bagaje cărate mai mult fără spor de către angajați, fură izbiți afară tot de noapte, de o căldură umedă și de un zumzet incontrolabil, un zgomot al vieții umane, o viață produsă și trăită de oameni. Poate ultimii oameni ai pământului. Lăsați de taximetrist la câteva sute de metri de gazdă – stăteau la o cubaneză pe nume Rosa, căci nu mai găsiseră loc la hoteluri, la etajul trei al unei case coloniale cu tencuiala căzută, tencuială care fusese roz și acum încă încerca să mai fie – cei doi își verificară în același timp ceasurile, potrivite de-acum pe ora Cubei, și nu fură surprinși atât de faptul că era lume pe stradă, în toate capitalele lumii e încă lume pe stradă la miezul nopții, ci că lumea trăia la acea oră cu energia de la răsărit. El o îmbrățișă, cuprizându-i talia subțire în mâni și degetele i se împreunară pe stomac și simți căldură în palme, o căldură care îi trecea prin bluză și i se impregna în piele, iar ea îmbrățișă semi-întunericul felinarelor ce păreau să se căznească să scoată o lumină galbenă plăpândă, terasele cu mese de lemn pătate de rom și arse de țigări și trabucuri și oamenii de la ele, negri, albi, îmbrăcați lejer, fără fason, mirosind a transpirație și dans, muzică și alcool. Se opriră, cu bagajele după ei, la prima din aceste terase, iar el comandă bere, multă bere, Cristal după Cristal, ca și cum ar fi înlocuit trasul din țigară cu guri adânci din băutura rece, iar ea își luă un mojito, dar sorbea mai mult din împrejurimi decât din cocktail.

– Sunt atât de fericită acum, zise Ana, aranjându-și în spatele urechii părul roșcat închis, devenit aproape brun în puțina lumină ce bătea în el, și prinse cu delicatețe în palma sa micuță și transpirată încheietura mâinii stângi a lui David. El închise ochii încercând să absoarbă fiecare picătură de viață și dragoste din această palmă mică și se întristă doar puțin când realiză că nu știa cum să-și folosească prea bine mâna stângă. Când ea o retrase ca să mai guste puțin din mojito, el și-o duse instinctiv spre buzunarul stâng, cel gol, al pantalonilor, având senzația că-și simte pachetul de țigări așa cum ciungii își mai simt mâna amputată, apoi o rezemă resemnat pe masă.

Rosa nu păru deloc deranjată de sosirea târzie a cuplului, ba chiar îi invită pe cei doi la un pahar de rom, poftindu-i să se așeze pe fotoliile cu husa roasă din sufrageria cu bibelouri, masă de sticlă, ventilator, cafetieră și mochetă, toate trecute și purtate parcă printr-un tunel al timpului până în urmă cu 30 de ani. Ana și David ajunseră în cameră cu acea oboseală plăcută, ca după o noapte de muncă alături de cei mai buni prieteni. Nici nu mai conta cum arăta camera, cu pereții vopsiți direct peste zidul de cărămidă, patul de fier cu saltea decojită, dar așternuturi albe fără pată, sau că ușa glisantă din plastic de la baie nu se închidea cum trebuie, rămânând în permanență semi-deschisă. Ana se întinse pe tot patul, așa cum se întinsese deja în imaginația lui David, iar acesta intră în baie, unde renunță la gândul nevoilor primare și se spălă cu grijă în chiuveta ruginită. Când se întoarse în încăpere, ea deja dormea. O privi cu drag și dorință, sărutându-i nasul mic, ușor cârn, care mustăci nemulțumit deasupra gurii delicate cu buze subțiri, cea de sus ridicată doar puțin, cât să arate un sfert din incisivi. Vru să fumeze o țigară, dar își aminti că nu mai era fumător, așa că se culcă și el, ghemuit lângă ea, ascultând ploaia de vară ce începuse să danseze printre trupurile vesele ale cubanezilor.

A doua zi, David o găsi pe Ana deja așezată la micul dejun, în bucătăria comună din apartamentul transformat în hostel, și se așeză lângă ea, mângâindu-i părul în semn de bună dimineața. Mâncară ouă înecate în ulei, un soi de salam prăjit și banane și băură suc de guave proaspăt culese. 

– E incredibil cum ouăle au gust de ouă, bananele sunt dulci cum ar trebui să fie bananele și, hmm, sucul ăsta, vai, chiar simți fructele din el, zise Ana, înghițind mulțumită ultimele guri.

– Nimic nu e fals aici, admise David. Casele sunt cămine, barurile sunt gazde pentru povești, străzile sunt drumuri către locuri spre care te-ndrepţi, iar oamenii sunt oameni.

Își cercetă din nou buzunarul și continuă mai mult pentru el:

– Parcă ar fi mers și o țigară.

O luară la pas prin Havana, ca să-și confirme mai bine acest sentiment al autenticului pe care îl trezea orașul în ei. Ana părea ca în transă, ca o dependentă al cărei drog era viața însăși, iar ochii negri, sclipitori, i se mișcau neobosiți. Văzu, auzi, mirosi, simți totul: vânzătorii ambulanți de fructe, străzile înguste cu gropi acoperite de bălți ce miroseau a vară, copiii la bustul gol jucând fotbal cu porți imaginate în garduri de fier sau improvizate din tomberoane, bodegi cu mobilier de sufragerii, care te primeau ca pe musafiri, nu ca pe clienți, unde băură bere ieftină, pina colada, mojito, daiqiri sau pur și simplu rom în cocktailuri cu nume mai mult sau mai puțin cunoscute, hale mirosind a pește proaspăt și a pescari săraci, Bodeguita del Medio, călărită de turiști priviți de ochii nedumeriți ai localnicilor, Casa de la Musica, unde și curvele par sofisticate, alte multe clădiri colorate curcubeic, cu bucăți de tencuială lipsă și balcoane sprijinite în bârne de lemn, farmacii cu medicamente cu etichete scrise cu pixul și alimentare cu parizer congelat și oameni, mai ales oameni, oameni dansând la coadă, oameni cântând pe bulevarde, oameni râzând în frizerii, oameni fiind oameni. Pentru David, singurul om care conta grăbea pasul înaintea lui, iar el încerca să nu-l piardă din ochi. Îi privi balerinii uzi fleoșcâind în bălți, gleznele subțiri, murdare de praf și noroi, coapsele ce păreau să se atingă doar o fracțiune de secundă când treceau una pe lângă cealaltă, mărturisind, parcă, o nevoie de contact uman, rochia ce-i flutura nepăsătoare în jurul spatelui gol, arcuit ca un pod peste un râu de griji, gâtul cu firicilele lui mici de la spate, ce se-ntrezăreau sub părul prins în coadă și tresăreau ca speriate când vântul bătea pe neașteptate, sânii ce-i săltau indiferenți gravității, plutind în acea ceață de vară, când asfaltul ud e încins de soare și apa se evaporă brutal, și fum, mult fum și mirosul de tutun de la trabucurile turiștilor și țigările ieftine ale localnicilor.

La prânz se întoarseră în cameră, iar ea se culcă direct, îmbrăcată în aceeași rochie pe care o purtase dimineață, acum lipită de corp de la umezeală și transpirație. „O să aibă mai multă energie la noapte”, își spuse David și ieși din cameră ca pentru a fuma o țigară, dar nu fumă, căci era decis să se lase și, oricum, n-avea țigări. Acolo dădu peste Rosa, cubaneza neagră cu zâmbet strălucitor, ce lumina bucătăria chiar și cu jaluzelele de plastic trase. Puse de o cafea la filtru și aroma i se cuibări lui David direct în suflet. Se așeză ca purtat de miros pe un taburete din bucătărie și se lansă într-un dialog gimnastic de două ore, la finalul căruia era istovit. Ea vorbea numai spaniolă, el doar franceză și engleză, însă cumva, nici el nu știa cum, reușiseră să se înțeleagă sau, măcar, el înțelese ceea ce a vrut să spună autoarea. „Nu mai sunt suficienți oameni pe lume. Omenirea moare și toată lumea crede că omenirea moare de sărăcie. Dar doar noi, cei săraci, avem privilegiul de a vedea cum și de ce moare”. Ceva în genul înțelesese David, fără să priceapă, dacă chiar l-o fi spus, motivul real pentru care omenirea murea. Dar alese să creadă că acel motiv nu era neapărat ascuns, ci doar greu de formulat. D-aia încercă să-l simtă. Femeia îi întinse apoi câțiva pesos, moneda națională a cubanezilor.

– Pentru transport, îl lămuri ea. Taximetriștii vor încerca să vă păcălească, ei nu sunt oameni. 

Cu insistențe, Rosa primi în schimb un CUC, moneda turiștilor, din grămada pe care o întinse înapoi David. 

Ana apăru în acel moment în bucătărie în haine noi. Purta acum o pereche de blugi scurti, o cămașă transparentă și teneși de culoare închisă în picioare. David hotărî să nu se mai schimbe și să continue vizitatul în aceleași haine. Îndrăzni, totuși, s-o întrebe pe Rosa de ce îl învățase aceste lucruri. „Așa fac oamenii”, îi răspunse cubaneza. 

Ana și David ignorară sfaturile Rosei de dragul unei plimbări scumpe cu mașina decapotabilă și el o luă de mână când ieșiră în piața centrală. Buzele i se strânseră într-un zâmbet aproape compătimitor, dar el le sărută chiar și așa. Primi înapoi apăsarea fără voluptate a buzelor ei și nici nu se mai obosi să deschidă gura. Parcurseră în liniște jumătatea de oră destinată turului cu Chevroletul din anii ’50, admirând, acum amândoi, Havana, cu apa ei goală ce pare că a-nțeles deja de ce omenirea moare, portretele lui Chavez sau Che Guevarra, ai căror ochi nu mai spun nimic și nu par să-i mai întâlnească pe cei ai cubanezilor și forfota neobosită de pe străzi, unde lupta cu sărăcia nu se dă pe viață și pe moarte, căci cubanezii nu mor de sărăcie.  Apoi, hotărâră să ia autobuzul spre fortăreața del Morro, construită cu scopul de a apăra Havana de atacurile piraților în timpul stăpânirii spaniole, pe care o zăriseră din mașină în fugă. Nici măcar în acea hardughie cu tabla dezlânată ca o zdreanță aruncată peste o sperietoare de ciori, care mirosea a sărăcie și neputință, oamenii nu erau triști, ci doar puțin melancolici. În schimb, cetatea nu părea să-și fi servit scopul, căci era ca prădată de pirați. Se suiră în cel mai înalt punct și priviră apusul și norii ce se strângeau deasupra Havanei, provocând-o, parcă, să-și folosească puterile pentru a ieși din nou inundată de soare, ca războinicii zeificați în mitologie. Ea privea orașul îndrăgostită, iar el o privea pe ea îndrăgostit. La întoarcere, pe înserat, se opriră să mănânce la o terasă, începu și ploaia, dar nimeni nu păru să se sinchisească de ea, așa că nu se sinchisiră nici ei. Renunțară la homar, deși nu era deloc scump, cu gândul la posibilitățile reduse ale cubanezilor și vorbiră puțin, ascultând refrenele cântate de formația de la bar:

Vengo de donde hay un río
Tabaco y cañaveral
Donde el sudor del guajiro
Hace a la tierra soñar.

– Ce-nseamnă, o întrebă David pe Ana.

– Vin de-acolo de unde e râul, de unde sunt câmpurile de tutun și trestie, acolo unde sudoarea, hmm, guarijo e muncitorul cubanez, cel care lucrează pe aceste câmpuri, țăranul, dacă vrei, deci sudoarea muncitorului realizează visul pământului. Ceva în genul ăsta.

Apoi, mai tăcură o vreme. Ea se gândea la oameni, iar el începu să înțeleagă de ce omenirea moare.

Când se întoarseră în cameră era aproape miezul nopții. După ploaie, Havana nu se răcorise, pământul era tot încins, iar umezeala din aer îi făcuse să transpire. Ea se întoarse cu spatele și își dădu jos, fără grabă, cămașa, desfăcând nasture cu nasture. Părul ruginiu, pe care îl desfăcu trăgând cu delicatețe de elasticul ce-l ținea, îi căzu pe umeri și se așeză, liniștit, fix deasupra aluniței de pe omoplat. El o privi cu dragoste și simți nevoia să-i îngrijească semnele lăsate de sutienul prea strâmt. Cuprins de pasiune, David credea atunci că nici măcar nu contează dacă omenirea moare cât timp el va trăi acest moment. Își dădu și el jos tricoul și, cu pași nesiguri, se apropie de ea. Ea apucă o bluză lejeră din dulap și și-o trase peste sânii goi, își scutură de câteva ori părul cu mâna și se întoarse spre el. Fâstâcit și pe jumătate dezbrăcat, David rămase înțepenit la jumătatea distanței pe care o avea de străbătut către ea. Ea îi zâmbi cu un aer înțelegător, iar el se-ndrăgosti ca la fiecare surâs. „Poți să mai stai dacă vrei, dar mie cred că mi s-a urcat romul la cap. Sunt epuizată”, îi spuse și îl sărută fugitiv. El, de cum  îi simți buzele, parcă vru să le prindă disperat cu gura, așa cum încerci să agăți un pahar peste care tocmai ai dat cu cotul. Când ea se retrase, îi rămase pe gură un gust matern. Își trase pe el o cămașă și îi ură noapte bună. Hotărî că Ana nu era om. 

Acum, că pasiunea murise, voia doar să fumeze și-și pipăia cu obsesie buzunarul stâng al pantalonilor, nereușind să se decidă dacă să ceară pe stradă o țigară cuiva, adâncindu-i acestui cineva gaura din propriul buzunar. Afară era o noapte fără lună, iar magazinele din jur erau toate închise. Cubanezii încă bântuiau pe străzi, dansând o muzică pe care o auzeau doar ei. Ei erau oameni, își spuse. Găsi în cele din urmă o lumină slabă și călcă pragul unei gherete dubioase ce-și spunea magazin. Cumpără un pachet de Lucky Strike, pe care îl îndesă în buzunarul stâng. Scoase din el o țigară și se plimbă o vreme frământând-o între degete. Nu voia s-o aprindă imediat. „Am zburat zece mii de kilometri până-n Havana și asta tot nu vrea să se fută. D-asta moare omenirea, din cauza proștilor ca mine”, strigă el către mare, dar marea goală nu-i zise nimic înapoi. Căutând să distingă valurile în apa întunecată, cu al ei luciu pe care nici stelele nu păreau să vrea să-l deranjeze, realiză că n-are foc. O luă înapoi spre cazare, cu pas grăbit, sperând să găsească pe cineva în drum cu o brichetă. Era din ce în ce mai puțină lume pe străzi, trecuse de două noaptea și doar de ici și colo mai răzbăteau gemetele false ale prostituatelor și, atunci, înjură din nou în barbă, cu furie, cu ură, cu lacrimi, căci ce n-ar fi dat și el ca Ana să geamă la fel de fals sub corpul lui. Tot rătăcind pe străduțe, incapabil să recunoască clădirea în care era cazat, zări un bătrân, îmbrăcat doar într-un maiou găurit, niște pantaloni ponosiți, tociți în genunchi și încălțat cu niște papuci rupți de plastic, așezat pe scările de piatră din fața casei ce stătea, parcă, să se dărâme pe el. Se simțea epuizat, singur, rătăcit, rușinat, învins și, privindu-l pe omul din fața lui, nu-și dădu seama care era mai bătrân, care stătea să moară și care voia să trăiască.  Cu ochii umezi, îi făcu semn bătrânului dacă nu avea cumva un foc. Bătrânul se scuză, spunându-i că e nefumător, iar David dădu din cap a înțelegere, dar nu reuși să-și mai urnească picioarele, iar buzele îi tremurau și, în afară de ochi, părea că-i plânge toată fața. „Așteaptă un pic”, zise bătrânul, în spaniolă, apoi se ridică cu greu. Scările de lemn scârțâiau sub picioarele nesigure ale acestuia. Șchiopătă fără grabă și dispăru în bezna de la etaj, de unde, după o vreme, nu se mai auzi niciun zgomot. Deznădăjduit, băiatul îi luă locul pe scările de piatră. Era sigur că, la cum se simțea, putea fi confundat ușor cu acel bătrân schilod și fără dinți.  N-avea de gând să plece deși nu ținea morțiș să mai stea. Mușca din filtrul umed și-și imagina rotocoale de fum ieșindu-i printre buze. Când auzi din nou scârțâitul scărilor, sări ca ars de pe piatră și se-ntoarse pregătit să-nfrunte o fantomă. Bătrânul reveni cu calm, ținând ca pe un trofeu o cutie de chibrituri. I-o întinse, iar David îi mulțumi, fără să se gândească, în franceză. Luminându-se la față, bătrânul îi răspunse în aceeași limbă:

– Ai noroc că mi-au mai rămas în casă de pe luna trecută. Chibriturile sunt pe cartelă aici, ți le dau din rația nouă.

David cercetă atent cutia de carton pe care o ținea între degete. Scria 20 aniversario, Senal para cuba y el mundo și textul era însoțit de o poză cu un stâlp de radio. Se gândi dacă sărbătorește cineva această aniversare.

– Am nevoie de unul singur, cât să-mi aprind o țigară, îi zise el bătrânului cu un aer vinovat, dând să îi înapoieze cutia.

– Prostii, răspunse cubanezul. Ia-o pe toată. Ai un pachet întreg de fumat și mai multă nevoie de ea decât am eu. 

Băiatul mulțumi din nou, zâmbi și plecă. Știa că nimic nu avea să se mai întâmple între el și Ana în cele patru zile rămase din excursie, dar nu-i mai păru rău. Își imagină, atunci, de la ce firme vor fi taxiurile separate cu care vor pleca odată ajunși în țară el și Ana și se bucură că era și el doar un om.