— Sunteți cu doamna care era în stop, nu? Eh, hai, stați liniștiți că tocmai am rezolvat-o.

Refuz să mă întorc și să îi răspund vocii vesele care străpunge senin aerul cald și îmbâcsit. Pata umană, îmbrăcată în roz, se deplasează sprinten prin spatele meu. Constantin se ridică de pe calorifer și i se alătură, încercând din două sărituri să îi egaleze ritmul:

— Stați un pic, vă rog. Despre cine vorbiți? Mama noastră este în salonul 7, al doilea pat pe dreapta. Despre ea este vorba?

Fixez în continuare vitrina automatului. La poziția 37 mai sunt 3 pungi de Lay’s cu murături, la 43 sunt încolonate 5 pachete de Oreo, la 47 au mai rămas 4 pungi de Doritos cu chilli și la 54 doar 2 Lion. La 63 stau 7 Twix Xtra. Strâng în mână un iaurt de fructe cumpărat acum 3 ore din aeroport, plimbat în autobuzul 100, în metrou, în Uber-ul luat din Berceni, în salonul mamei și acum în această sală de așteptare a etajului 2 din spitalul Sfântul Pavel. Trasez cu arătătorul mâinii stângi conturul celor două căpșuni lucioase care plutesc pe fundalul alb al etichetei.

*****

— Sabina, te-ai îmbrăcat? Hai nu te mai aranja atât. Mergi 15 minute până în piață. Pf,  prima tură m-a terminat. Pungile astea de plastic îți taie mâinile până la os. Am târât 4 după mine. Dar nici să vă aștept să vă treziți nu pot. În ritmul asta mâncăm prânzul la șase seara.

Din televizorul Nei cu tub, așezat în biblioteca masivă de lemn de tei băițuit maron închis pentru a aminti, chiar și în treacăt măcar, de textura lemnului de nuc, se aude:

Danone frutta frullata! E la mia la frutta frullata!

— Mai ia 3 kilograme de cartofi, 2 legături de țelină și două sticle de sos de roșii de la domnul Ionescu, de lângă piața de brânzeturi.

Frutta fruttata! Ma, e la mia frutta frullata!

 — Auzi? Scoate morcovii, ceapa și leușteanul din punga verde și ia-o cu tine. Nu dăm banii pe alta. Sunt epuizată și vreau să îmi pun de-o cafea. Trebuie să îmi revin un pic. Ciorba și tocănița nu se fac singure. Of, mamă, mamă, ce zi!

Danone a frullata la frutta e lo yogurt piace a tutta la famiglia.

 Mama se trântește zgomotos pe fotoliul acoperit de pluș bej de lângă ușa salonului. Este încă îmbrăcată în paltonul vișiniu, pe care l-a descheiat lăsând să iasă la iveală căptușeala neagră, scămoșată și tivul descusut. Gluga paltonului stă strivită între ceafa acoperită de buclele roșcate și spătarul fotoliului. Blana falsă violet care atârnă de marginea glugii este udă. Picăturile de apă strălucesc în bătaia becului, la fiecare mișcare a mamei mele. Are pe ea o bluză veche de-a tatei, pe care o îmbracă prin casă, dar a asortat-o cu fusta verde de stofă cu care merge la birou. Nu s-a descălțat de ghetele negre de care stă sprijinită geanta gri cu ținte gălbui. Geanta ei este un univers bine structurat, curat și mereu bine pus în ordine. Organizarea acesteia este verificată în fiecare duminică seară, în timpul programului de știri, când mama varsă conținutul genții pe măsuța de cafea acoperită cu o bucată de jaluzea de trestie. Controlează, la sânge, fiecare obiect: cele două portofele (unul pentru acte și unul pentru bani), trusa de unghii, foile și creionul pentru listele de cumpărături, 2 perechi de dresuri de nailon, culoarea piciorului, cheile de acasă, cheile de la birou, agenda, ochelarii de distanță în tocul lor roșu, tocul verde pentru ochelarii de apropiere, pachetul de șervețele și o trusă mică de farduri. Dacă se întâmplă ca un corp străin să se rătăcească în această mulțime fixă de obiecte este eliminat fără ezitare duminică seară.

Danone, stare meglio ogni giorno!

 Mă uit la Constantin care stă cuibărit în canapeaua pliabilă, patul părinților noștri, care a rămas desfăcută, deși mama și tata s-au trezit de câteva ore bune. E acoperit până la gât de plapuma roz făcută de bunica, acum două ierni. Ca în fiecare dimineață, fratele meu a schimbat patul său, din fosta bucătărie a apartamentului cu patul părinților mei și este acum absorbit de ecranul televizorului. Buclele castanii îi încadrează chipul desenat într-un oval curat. Are nasul mic, buze pline, așezate într-o gură conturată precis și obraji palizi. În cea mai mare parte a timpului este un colos de energie conținut într-un corp încă dulce de copil. Câteodată, în diminețile de sâmbătă, se oprește din agitația continuă în care se află și rămâne ore întregi, cu ochii lipiți de programul prelungit de desene,  de pe Italia 5.

 Frutta frullata! Frutta fruttata! Danone frutta frullata!

Aștept iritată în ușa salonului ca mama să termine studiul listei de cumpărături. Mă uit la peretele plin de igrasie, la canapeaua cu arcuri stricate, la soba cu butelie, la holul acoperit cu lambriul de lemn, cu locul de luat masa înghesuit între cuier și cămară. Orice colț al casei noastre a fost reinterpretat de câteva zeci de ori. Funcțiunile fiecărei camere au migrat în altele de cel puțin 5 ori în ultimii 8 ani. Tata a tăiat și a recompus mobilă, a pus faianță, gresie, lambriu, parchet, a schimbat tâmplăria geamurilor, a vopsi pereții. Mama se află, la fiecare modificare, înaintea sau în urma lui. De la ea pornesc ideile, tata le continuă. Ea măsoară, surprinzător de precis, cu prosopul de bucătărie, orice viitoare modificare. După ce tata taie, vopsește, lipește, repară, mama vine în spatele lui și curăță, gătește, ordonează. Nu lucrează niciodată împreună.

— Hai, Sabina, vino să mături rumegușul, că ești fată. Fă-le niște sendvișuri lui taică-tu și lui frate-tu că le este foame. Pune și ibricul pe foc să facem cafea.

Eu vreau să car sacul de moloz, să tai cu fierăstrăul circular, să învăț să pun faianță.

Rar părinții mei își luau concedii în care chiar să se odihnească. De cele mai multe ori în acele două săptămâni tata transforma cuierul în birouri pentru mine și fratele meu, patul lor matrimonial în paturi suprapuse, coșuri împletite în abajururi, jaluzele de trestie în finisaje pentru mobila din salon sau muta bucătăria pe balcon. Apartamentul nostru cu un singur dormitor era tratat ca o ecuație matematică pe care încercam în fiecare vară să o rezolvăm. Niciunul dintre noi nu voia să accepte că este un spațiu insuficient pentru doi adulți, doi copii, un câine și trei pești. După fiecare modificare aveam cel puțin două săptămâni în care cu toții ne simțeam complet satisfăcuți de noua așezare a lucrurilor. Răsuflam ușurați, că în sfârșit am găsit soluția. Lunile treceau și defectele reîncepeau să apară. Mama lua iar prosopul de bucătărie, măsura și făcea noi planuri.

A tutta la famiglia piace lo yogurt!

E abia octombrie, dar o răceală ascuțită îți pătrunde deja în oase. În salonul întunecat continuă să se reverse lumina reclamei italiene. Televizorul arată pe rând o bucătărie spațioasă, un salon cu mobilă pastelată, o grădină plină de verdeață, învăluite într-o lumină portocalie, care încălzește apartamentul celui mai relaxat tătic și celui mai fericit puști.

— Mami, pot să iau două iaurturi cu căpșuni? Ai spus că sâmbătă avem voie.

*****

— Bună seara! Sunt doamna doctor Pop, medicul de gardă din această seară. Îmi pare rău că trebuie să vă dau astfel de vești, dar mama dumneavoastră a suferit două stopuri cardiace în ultima oră. Am reușit să o resuscităm dar analizele ei nu sunt bune. În câteva minute o să fie transferată la terapie intensivă.

— Dar ce s-a întâmplat? Doctorul Dumitru a spus că instalarea sondei în rinichi a fost un succes, întreabă Constantin.

— Îmi pare rău, dar nu știu să vă spun mai multe. Trebuie să vorbiți cu medicul curant. Oricum, de acum încolo o să fie responsabilitatea domnului Albu, de la terapie intensivă.

— Da, domn’le, eu o iau la reanimare, dar PH-ul ei este 1,4, mă înțelegi? Trebuia să fie 7,35. Este incompatibil cu viața. Eu zic să vă duceți acasă. Nu o mai puteți vedea de acum. La reanimare nu se intră. Oricum, în timpul nopții ne așteptăm la un deces.

— Dar nu înțeleg. Cum s-a ajuns aici? șoptește fratele meu.

— Dom’le, eu nu știu. Acum am preluat cazul doamnei. PH-ul e 1,4, v-am mai zis. Incompatibil cu viața.

Doctorii pleacă. Îl aud pe Constantin schimbând câteva replici cu Lucia. Nu înțeleg bine ce spune, dar e nervos. Apoi glasul începe să îi tremure ușor. Ia o pauză, tușește scurt, încercând să se adune. Tușește la fel ca mama.

— Sabina, vino la noi, să încercăm să ne odihnim un pic. Lucia, mă duc să plătesc parcarea și duc mașina în față. Ne vedem jos. Vezi dacă automatul are Cola. Sunt rupt.

O greață acută îmi stă cocoțată în gât. Vreau să urlu la mama, la doctori, la Constantin, dar nu mă pot mișca. Acum câteva ore, când avionul meu a aterizat și tata mi-a spus că mama este în comă m-a cuprins o furie violentă. Ajunsă la spital, înainte să intru în salonul ei ambele picioare mi-au cedat. Au rămas pe loc, doar partea superioară a corpului meu s-a deplasat. În cădere m-am sprijinit de perete și m-am redresat. Nu cred că a observat nimeni. În salonul 7 de la etajul 2 mama zăcea în pat, cu gura căscată sub masca de oxigen, cu ochii largi deschiși dar goi. Ochiului stâng era înnegrită. Îi recunoșteam hainele, părul, mâinile, picioarele, unghiile, mâinile ei mici. Dar, totuși, nu era ea.

— Doamnă, doamnă! Ne auziți? urla asistenta în urechea ei.

Juca un soi de rol. Poate pentru a ne menaja. Poate pentru a acoperi greșelile pe care știu că le făcuseră. Mama nu mai era acolo. La fel cum văzusem, atunci când eram copilă, carcasa vie a bunicului meu cărat într-o pătură, acum o vedeam pe a mamei mele. Nu am putut să îi vorbesc. Furia, revolta și o tristețe brutală îmi tăiau, prin stomac, corpul în două. Am cerut asistentei să rămân cu ea. Nimeni nu ar trebui să moară singur.

Pe raftul 8 mai sunt 2 Kinder Bueno. Peste Lays și Oreo este lipită reflexia capului meu. Sub ochi am desenate cearcăne adânci, violet închis. Îmi rotesc capul la stânga, apoi la dreapta. Conturul feței umflate s-a îngroșat simțitor în ultimii ani. Colțurile gurii îmi atârnă în jos, tăind obrajii buhăiți. Părul plouat, prost tuns, abia îmi acoperă urechile. Fermoarul gecii e rupt și bluza mea are o pată de mâncare.

Semăn din ce în ce mai mult cu mama.