Stăteau cu toți așezați pe scaune de grădină de plastic, la masa tot de plastic, sub umbrela mare de soare care purta sigla unei mărci de bere. Să fi fost vreo opt, majoritatea tineri, până-n treizeci, sugeau din doze de bere și trăgeau din țigări. Vorbeau despre cum abia așteaptă să se termine pandemia și restricțiile ca să plece în afară. Toți se puseseră de acord (‘’asta e știută’’) că acolo nu mai era de trăit. Toți în afară de Cornel.

– Nu e, mă, chiar așa. Nu umblă nicăierea câini cu covrigi în coadă.
– De unde știi, bre ? întrebă Bogdănel. Du-te d-aci că furi curent. Dacă tu n-ai reușit să faci bani acolo nu înseamnă noi nu o să producem. Cum vine vorba, vulpea dacă n-a ajuns la struguri a zis că sunt acri.
– Ce știi tu, băiete, de ce am plecat eu de acolo ?

Cornel era cel mai în vârstă. Avea ca la 50 de ani dar părea mai bătrân de-atât. Cine nu-l știa l-ar fi crezut muncitor în uzină ieșit la pensie, nea Cornel care vine și te rezolvă când îți sar siguranțele prin casă sau ți se arde instalația.

– Păi nici nu trebuie să știu, mări Bogdan miza, iritat de condescența lui Cornel. Dacă te descurcai bine nu mai plecai d-acolo. Nu fuge el dulăul de la măcelărie, încheie el victorios.
– Nu-mi mergea rău acolo. Bine, nu făceam miliarde, cum se laudă unii, dar orișicât câștigam mai bine decât aici. Ce crezi mă, că e ușor să găsești de lucru în afară ?
– Mă descurc eu cumva, răspunse Bogdan.
– Da, că francezul sau neamțul abia așteaptă să te dai jos din rată ca să te alerge să-ți dea bani. Ce știi tu să faci ? Știi engleză, franceză, germană ? Ai vreo diplomă la mână, ai învățat o meserie ?
– Nu, recunoscu obidit, Bogdan.
– Atuncea vezi să nu ajungi să culegi banane cu curul, spuse Cornel, în hohotele de râs ale ascultătorilor.
– Râzi ca pizda-n târg, bre. Acu ești mare viteaz și când te-ai dus acolo te-ai întors cu coada-ntre picioare.

Nea Cornel se opri din râs. Stătu o clipă pe gânduri, ce să facă ? Să-l ia la muștruluială pe flăcău, să-i chelfănească câteva palme ? La ce-ar fi folosit ? Nu fusese și el, cândva, la fel de tânăr și de încrezător în puterile lui ? Nu se lăudase și el oricui stătea să se uite în gura lui, înainte să plece în afară, că vine îndărăt numai după ce face Europa pe jumate ?

– Dacă vrei să-ți zic de ce m-am întors îți zic. Ca să vedeți și voi ce înseamnă. Am plecat cu unu din Rociu, că hai în Franța la cules de struguri. Culegem struguri prin Șampania, unde sunt podgoriile alea mari. I-am plătit 500 de euro. Când colo, mi-a tras țeapă nenorocitul. M-a dus acolo, pe la Rams, am lucrat câteva săptămâni la un podgorean, toată ziua stiteam aplecați să culegem cu mâna strugurii, să-i punem în lădițe, să nu carecumva să se zdrobească vreun bob, cu mare atenție să nu luăm frunze, să nu luăm boabe stricate. Ne-a deșelat de spinare pe toți. Am muncit, nu numai eu, și alții, eram din toată țara. Pe niciunul nu ne-a plătit. Am stat cât am stat și am plecat care încotro. Trebuia să ne hrănim de undeva. Ăsta, samsarul, dispăruse, n-am mai văzut un leu.
– Și ce-ai făcut ? întrebă unul din ascultători, un băiat înalt și uscat, Marian.
– Am plecat, m-am dus în Paris. Dacă am ajuns în Paris am început să-mi caut de muncă, dar ce să-ți găsești dacă nu vorbești limba, nu ai relații, nu ai irtii? De-asta v-am zis că e greu, că nu sunt nici eu chiar prost degeaba, cum mâncă căcat ăsta micu. Ce știe el ? Până la urmă m-am băgat zilier. Mergeam în parcare dimineața, venea șeful de echipă care avea nevoie de oameni și te-ntreba : ce știi să faci ? câți bani vrei? Dacă vă înțelegeați te duceai la muncă și luai cât luai, 50, 100 de euro pe zi. Câteodată prindeam, alteori nu. Dar mă descurcam să trăiesc acolo și să trimet un ban acasă.
– Și-atunci? îndrăzni Bogdan, ceva mai fleoșcăit decât prima dată.
– Stai așa, să vă zic ce-am pățit. Că dacă nu era asta nu plecam. Eu dormeam pe unde apucam pe acolo, azi într-un loc, mâine în altul, în funcție de ce bani făceam. Și dacă mă tot mutam, nu prea ai cum să legi prieteșug cu lumea, că fiecare cu necazurile lui. Plus că acolo e lume rea, nici nu se uită la tine. Nu mai zic să te ajute. Românii se sapă între ei de zici că sunt dușmani, care să ia cea mai mare pâine. Ei, într-o zi mă apucă o durere de măsea. Lucrasem pe un șantier, m-a plouat, am tras și corent, cine știe ce-o mai fi fost? Pe timpul zilei n-am băgat de seamă dar când am ajuns acasă eram deja umflat. Mai rea decât durerea de măsea nu există, asculați-mă-ț’ ce vă spui. Am luat pastille, tot ce-am apucat: ibuprofen, avocalmin, dolipran, degeaba. Mă durea de-mi venea să mă dau cu capul de pereți, nu alta. Ce să fac, ce să fac? Prima zi am răbdat, că nu aveam asigurare medicală și dentistul în Franța e scump foc. Am luat pastille, am zăcut în pat, eram din rău în mai rău. A doua zi n-am mai putut răbda. Am ieșit să găsesc un dentist. Zic : cât o să coste să mă rezolve? 300 de euro? 500? Mă împrumut și plătesc, asta e, că nu mai pot răbda durerea. Mă duc la un cabinet, mă duc la două, le explic oamenilor cum mă pricep că m-a apucat beteșugul, mai dai din gură, mai dau din haripi : ’’Nu putem să vă primim’’. La altul zice : ‘’aveți programare?’’ N-am, de unde să am? Am urgență. Zice: ‘’Aa păi nu se poate. Domnul doctor e ocupat, are programul full. Faceți programare.’’ Bine, dacă trebuie, cu plăcere, zic eu, când aveți disponibil? Păi, ‘ice, ‘’cel mai devreme peste 3 săptămâni’’. Aoleu, zic, până atuncea ce mă fac? Nu mai am de ce să mai viu că scap de tot : și de durere, și de măsele, și de viață. ‘’N-avem treabă noi, răspunde, duceți-vă la urgențe. Noi suntem cabinet privat.’’
– Și ce-ai făcut? întrebă unul din ascultători. Povestea bine Cornel, viclean.
– Cum să mă duc la urgențe că se făcuse deja seară? N-aveam acte, n-aveam asigurare medicală, n-aveam nimic. Nici nu știam unde e spitalul. Eu atuncea nu stăteam în Paris, stăteam la periferie, la dracu-n praznic, unde apucasem un loc. M-am întors acasă și numai Dumnezeu știe cum a trecut și noaptea aia. M-a ajutat proprietarul la unde stăteam, mi-a dat niște calmante foarte puternice, din alea care se dau numai pe rațetă. De unde, că abia m-am cunoscut. Luam câte 3 – 4, una d-asta, un avocalmin și un dolipran, și abia abia mă mai lăsa. Noaptea aia n-am închis un ochi, la 3 ore trebuia să mă scol și să iau iar, că se ducea și mă lua  durerea. A fost crunt, ce să vă mai povestesc? Degeaba vă spui eu că cine nu e pățit nu pricepe. Nu mai eram om. Și a doua zi mă sui în rată și mă duc la urgențe. Dacă ajung la urgențe, eu mă gândeam că acolo te bagă să te rezolve repede, să te scape, că d-aia e urgențe, nu? Că francejii au spitale bune, nu ca la noi. De unde, că am așteptat 3 ore să se uite cineva la mine. 3 ore! Nu mai aveam nici pastile, am suferit ca un câine. Ca un câine călcat de tir am suferit! Mi se umflase falca ca un pepene. După 3 ore, după ce i-au băgat pe ăia ai lor cu asigurare, a catadiscsit un doctor să se uite și la mine. M-a pus să deschid gura, s-a uitat un minut la măsea și m-a dat jos. Zice : ai infecție. Mi-a dat o folie de amoxicilină și m-a trimes acasă. Asta a fost.
– Stai așa, bre, ce treabă are măseaua cu plecarea? întrebară tinerii. Erau destul de dezamăgiți, se așteptaseră la o încheiere mai spectaculoasă. Prea îi ținuse nea Cornel în suspans.
– Are, că mi-am dat seama că puteam să fiu mort în noaptea aia și nimeni să nu știe de mine și nimănui să nu-i pese. Puteam să mor ca un câine de pripas în șant, nu se uita nimeni la mine. A crăpat, ducă-se dracu’. Acolo n-aveam pe cine să chem să mă ajute, n-ar fi venit nimeni. Eram singur, singur. Și m-am gândit eu : la ce să mă chinui eu aici, unde nimănui nu-i pasă de mine? Pentru bani? Dă-i în pizda mă-sii de bani. Viața nu o poți cumpăra. Așa că m-am întors.

Au rămas cu toții tăcuți câteva clipe. Bogdan nu cedă însă. Rânji răutăcios și proclamă cu patos :

– Eu plec oricum. Mă risc. Fac eu cum fac. Plec pentru că vreau să mă însor. Acuma nu se uită niciuna la mine, că n-am de niciunele. Așa era și unchi-mio Bucurică de la Coacăna, și el e mai bătrân ca mine, are vreo 40 de ani. Nu și-a găsit pe niciuna. Dup-aia s-a băgat șofer de tir pe comunitate și la vară face nunta.
– Cu cine, mă? întrebă același Marian de mai devreme. Îi sclipeau ochii.
– Cu una Lore, Lorena sau Loredana. E la liceu la Stâlpeni. S-a lăsat de școală și se mărită. Bărbatul plecat, ea stă acasă și îi vine banii. Nu muncește, nu stă cu grije. Oricum nu se omora ea cu cartea. La ce să te mai ții de școală? Și mai știu destule ca ea. Ce, nu e bine? Aici ce să faci?