Nea Matei s-a prăbușit oftând pe bancă. Era îmbrăcat prea gros. S-a desfăcut la geacă și apoi la haină, lăsându-și gâtul păros în văzul lumii. A fost foarte surescitat când l-a anchetat poliția. De-abia a îngânat câteva cuvinte și a dat o declarație aproape ilizibilă. L-a ajutat agentul să o completeze, un tânăr politicos, care se abținea din greu să nu fie disprețuitor. „Ce oameni sunt ăștia?”, își spunea. „Cum să le dai în pază asemenea obiective?” „Ei nici să sape în grădină nu mai sunt în stare, doar să stea agățați la birt și să cadă lați în fundul curții”, a continuat agentul.

Nea Matei a avut o noapte grea, a și întârziat la ieșirea din tură. Tot timpul i-a trimis dispeceratul la alarme false. Fugea până acolo împreună cu colegul și cu câinele Grivei și nu găsea nimic. Nu era nicio spărtură în gard. Și a durat așa până in zori, de la o latură la alta a instalațiilor. Dimineața, când să închidă pe rând un ochi, au fost alertați din nou. „Stejar, extremă urgență!”, era parola de intruziune prin efracție ce copia titlul unui film din copilăria lui. A reușit să se ridice, dar nu l-au mai ținut puterile să alerge. Au luat-o la pas el și câinele; pe coleg nu l-a mai trezit. A văzut spărtura în gard și ușa deschisă la hală. Când a pătruns acolo, a găsit lângă transformator un corp mic, chircit și carbonizat. „O fi vreun puștan de la tabăra de șătrari, care a venit la furat țevi de cupru.” Avea ochii în lacrimi de milă, dar și de frică. „Îmi vor face felul!” A fugit spre cabină să anunțe poliția.

Între timp, rememora anii de când păzea obiectivul industrial abandonat. I-au zis că e în conservare, trebuia să îl mențină intact, puteau să dea drumul oricând la instalații. Dar știa că sunt decuplate de la utilități, transformatorul și căminul de apă erau sigilate, iar conducta de abur de la Termo retezată. „De unde curent într-o instalație ce nu a mai funcționat de ani de zile?”

Și-a trezit colegul și a sunat direct la 112. Apoi a informat dispeceratul. Au venit poliția și salvarea. Se mijea de ziuă. Au fost anunțați și proprietarii. Curtea strâmtă s-a umplut de mașini și oameni nervoși, proaspăt treziți sau la sfârșit de tură, ca și el. A povestit cu lux de amănunte – așa credea el – despre tot ce s-a întâmplat. Înainte de a ridica cadavrul, un polițist s-a dus în tabără. S-a întors cu bulibașa lor: nu era de la ei. Au mai verificat încă o dată trupul firav și au plecat cu el la morgă. Nea Matei s-a mai calmat, mai avusese incidente cu cei din tabără, dar niciodată nu degeneraseră. „Oare cine o fi micuțul, cine îl așteaptă acasă?”

Au ieșit din schimb cu vreo patru ore întârziere, până s-au terminat toate formalitățile. Au fost testați inclusiv de alcool și droguri. Când a auzit de droguri, aproape că a zâmbit. „Nu luăm noi din astea, nu avem bani, dar nici nu avem nevoie, rachiul e mai bun.” Au ieșit negativ și le-au dat drumul să plece. S-au oprit la una mică, să se refacă. Apoi, Nea Matei s-a urcat pe bicicletă. Avea de mers vreo cincisprezece kilometri până la căsuța lui, trebuia să traverseze tot orașul de la nord la sud și să meargă un pic și pe drumul județean.

Se simțea slăbit, chiar lihnit. Pe drum și-a cumpărat un sandviș cu cârnați și o apă mică de la Mega. S-a oprit în parcul pustiu, străbătut uneori de navetiști, și a ocupat banca asta. A molfăit în grabă sandvișul; dantura nu prea îl ajuta, o neglijase în tinerețe și acum costa mulți bani să o repare. Clefăia pâinea mai mult cu gingiile goale, mai avea dinți doar în față. Își lovi de mai multe ori cerul gurii cu limba, așa, de plăcere. Când s-au amestecat glutenul, grăsimea aproape lichidă și muștarul, Nea Matei a închis ochii. A murmurat ceva despre o femeie din sat și a împins bolul alimentar în stomac cu două guri de apă.

S-a lățit pe bancă, și-a întins picioarele și mâinile. Nu mai aveai loc să stai lângă el. I s-a făcut foarte somn. Nu voia să doarmă, dar o stare de confort l-a cuprins instant. „Cum a ajuns el aici, de ce au trebuit să i se întâmple lui toate grozăviile astea?”

O întreagă generație de bărbați din sat, ba chiar mai multe, băteau ca și el drumul la oraș. Au plecat din uzine și apoi s-au întors ca să le păzească moarte și fără muncitori, așteptând dezmembrarea sau un viitor tot mai incert în care își vor relua activitatea. I-a înjurat în gând pe mai-marii de la județ, pe cei de la guvern, pe chinezi, pe americani, pe ruși, pe vestici, și tot pomelnicul s-a oprit la soacră-sa. Ea nu l-a lăsat să intre în Miliție și i-a pus o vorbă bună la întreprindere. Și da, parțial a avut dreptate.

Cel mai mult i-a plăcut la schimbul trei. Intrau la nouă, ciocăneau țevile de se auzea la o poștă, reparau filetele și umpleau fisurile. Pe la unsprezece noaptea se făcea liniște, mâncau ceva, băgau o degustare și fiecare pleca să se odihnească la locul știut. Pe locurile cele mai bune era bătaie, mai ales iarna era minunat să dormi pe o bancă sau un birou lângă o țeavă caldă. Noii veniți aveau ca sarcină în primele săptămâni să-și găsească un culcuș liber, îl căutau imediat după instruirea de protecția muncii. Se trezeau pe la cinci, beau nechezol și se puneau pe treabă. La șapte dimineața venea schimbul unu. Nu aveau nicio grijă, normele erau mici și trăgeau mai ales în prima tură, când domnul maistru îi urmărea atent. „Ce productivitate, ce eficiență?” Niște tineri ingineri aduseseră cuvintele astea mari după ’90. Au muncit din ce în ce mai puțin, au făcut pauze lungi și apoi s-a închis totul.

A trecut la pază. A crezut că la mall va fi mai bine. Nu a vrut la supermarket, de acolo se fura în draci, plecau oamenii cu căruciorul până în ogradă. La mall i se părea mai ușor: era lumină, era cald, nu se plictisea uitându-se la lume. Privind la fetele cu minijupuri, chiar i s-a întâmplat să aibă câte o erecție. Aproape că a înghesuit-o pe una în cabina de probă, când încerca să fure. Noroc că s-a oprit la timp și, seara, și-a stins focul pe nevasta-sa. În plus, să stai doisprezece ore în picioare și să te mai ia și unii la mișto a fost prea mult.

A găsit fabrica asta în conservare. Erau camere și senzori peste tot și se făcea doar un schimb lung de noapte, urmat de o zi de pauză. Părea serviciul ideal: când intra, făcea o inspecție a incintei; înainte să iasă, patrula la fel. Avea un coleg și pe câinele Grivei, nu le era prea teamă noaptea. Dispeceratul, care primea semnalele de alertă, îi mai trimitea să verifice. Până noaptea trecută nu se întâmplase nimic. Și acum: efracție și victima! „Îl așteptau zile grele!” anticipa el. A adormit.

Peste drum de parc era un șir de blocuri ce se întindeau până jos, în vale. Doi băieți mergeau agale, dar foarte atenți. Urmăreau rufele puse la uscat în văzul lumii și geamurile deschise la parter. De aici se îmbrăcau ei și se mai destrăbălau cu ce găseau prin apartamente. S-au uitat spre parcul pustiu și amândoi au înteles că aveau o oportunitate unică.

Nea Matei avea un înger păzitor. Cel care i-a spus „Stop!” în cabina de probă, i-a spus acum: „Trezește-te!”. Și-a mișcat cu greu pleoapa de la ochiul drept. Pe banca din față erau doi băieți care chicoteau și îi aruncau priviri piezișe.

– Ce faceți, mă, aici? N-ați mai găsit alt loc? mormăi el somnoros.

– Nene, dă-ne o țigară, i-a răspuns cel mai tuciuriu. Am crezut că ești mort, până ai început să horcăi.

– Cum te cheamă, nene? se băgă în seamă și blondul.

– Ca pe tata, a glumit trezit Nea Matei. „Oare ce vor puțoii ăștia? Vor să-mi facă rău?” i-a trecut fugar prin minte. S-a uitat mai bine la ei. Îi despărțea o diferență mică de vârstă, cam de un an. Unul era tuciuriu, celălalt bălai, dar semănau.

– Mă, voi sunteți frați? Cum vă cheamă?

Erau frați și, într-adevăr, diferența de vârstă era mică, doi ani. Tuciuriul avea vreo șaisprezece ani, iar blondul, paisprezece. Aveau aceeași mamă și un frate mai mic, de zece ani. Părea că mama lor își pusese în cap să facă copii cu toate națiile lumii: doar îi făcea și apoi îi ducea la orfelinat. Cel mai mic era aproape negru, cu părul creț și buzele groase.

– Mă cheamă Giani, răspunse tuciuriul, iar pe el Lică, și îndreptă privirea spre cel mai alb. Dă-ne și nouă un ban, că suntem amărâți.

– Băi, voi sunteți moldoveni? Am făcut armata acolo.

– Da, suntem. Și ce dacă? recunoscu cel brunet. Blondul doar strângea din dinți, începuse să-și piardă răbdarea.

Și nici nu mai avea de ce să fie îngăduitor. Arsese toată noaptea împreună cu frate-su „cauciuce” într-o groapă de pe un câmp aflat la marginea Ploieștiului. Le topeau și scoteau cordul de sârmă. Acolo îi trimitea Patronul noapte de noapte. Nu puteau să facă asta în miezul zilei. Orașul era atât de otrăvit de Dero și de rafinării, încât poliția ar fi venit instant după ei.

Cel căruia îi spuneau Patronul îi scosese pe semnătură dintr-un orfelinat de lângă Bacău și „îi luase în plasament”. Chiar le prostise pe doamnele de acolo că Giani ar putea fi al lui, că o iubise pe mama lor și că îi va da pe toți la școală. Nu știau dacă era turc sau arab, vorbea foarte rău românește. Îi luase și îi punea la muncă noaptea. Pe ei doi la reciclarea de deșeuri, iar pe cel mic îl trimitea la furat.

Aseară plecase la furat de cupru de la o fabrică închisă. Nu s-au întâlnit dimineața. Patronul îi lăsa de capul lor ziua, puteau să meargă la școală sau să hoinărească. Important era să fie la apel când avea nevoie de ei. Uneori făceau rost de bani și mai fugeau, își cumpărau fripturi și vin, apoi toți trei zăceau într-un șanț până se trezeau. Ocazional mai trăgeau și aurolac, dacă nu erau suficient de amețiți. Se țineau în brațe în șanț, ca frați ce erau. Și promiteau să facă lucruri mărețe.

Cu bicicleta ăstuia de pe bancă s-ar fi descurcat singuri aproape o săptămână. Știau că, după ce se întorceau, primeau o bătaie ca la carte, dar apoi erau iertați și puteau să o ia de la capăt.

— Dă-ne și nouă un ban, nene! repetă Lică pe un ton furios.

— Băi, poate vă dau. Stați cuminți! se învârtoșă Nea Matei. I se umflase o venă pe gât, sudoarea i se prelingea rece de pe frunte în ochi, pe lângă nas și în gură. Își trecu limba peste buze. Sarea înlocui gustul bun din cavitatea bucală de acum câteva minute. „Și ce obosit sunt, nu mai am putere în brațe”, constată el.

Mai închise o dată ochii. Ar fi dormit. A tresărit. Giani a luat de pe jos o piatră, iar Lică avea în mâini bățul cu care scormonea prin coșurile de gunoi. A sărit ca ars în picioare, cei doi se îndreptau hotărâți spre el. Și-a desfăcut haina, așa cum făceau pistolarii în filme, lăsând la vedere sprayul cu piper și tonfa cu impulsuri electrice din dotare. I-a trecut prin minte că acum trebuia să se apere, nu se putea lăsa să fie furat sau rănit. Era AGENTUL DE PAZĂ! A început să urle:

— Plecați, plecați! Hoții mă atacă! — țipa, cu o spumă gălbuie în colțul gurii. Pun „scăpăriciul” pe voi și apoi vă ard ochii cu „lacrimogenul”!

S-au oprit câțiva navetiști în trecere, unul și-a scos telefonul și filma. Băieții au dat înapoi.

— Băi, nene, ești bolnav! Ne faci silă! — plecară strigând.