M-au găsit a doua zi, la vreo douăzeci de kilometri de oraș, pe malul unuia dintre lacurile din zonă. Un bărbat care se ducea de la pescuit s-a împiedicat de picioarele mele. La început a crezut că eram moartă și s-a speriat. Dacă îl acuzau pe el că mă omorâse? Ar fi fost mai bine să plece, s-a gândit el, dar s-a răzgândit. Avea și el copii…

Și-a lăsat undițele pe iarbă și s-a apropiat de mine. Stăteam întinsă pe o parte, pe jumătate scufundată în mâl. Noroiul îmi acoperea un ochi, trei sferturi din obraz, o parte din piept și un picior întreg. Păream moartă. Dar nu eram. M-a tras de-acolo, iar eu nu m-am mișcat. N-am deschis ochii și n-am vorbit, dar respiram, și ăsta era cel mai important lucru din lume. M-a lăsat lângă undițe și a fugit în sat după ajutor. În mai puțin de o oră ajunseseră acolo poliția, salvarea, televiziunea locală și ai mei.

Nu-mi aduc aminte de nimic din toate astea. Nu-mi aduc aminte nici de poliție și nici de salvare, după cum nu-mi aduc aminte nici cum am ajuns pe malul lacului. Nu știu ce-am făcut în ziua de dinainte, după apusul soarelui. Tot ce-mi aduc aminte e un pat de fier cu cearșafuri umede și mult alb de jur-împrejur. A, și vocile. O grămadă de voci. Unele mai subțiri, altele mai groase. Unele blânde, altele sparte, răgușite, reci.

Numele și prenumele, vârsta, adresa; dumneavoastră sunteți părinții? știți să fi avut ceva probleme, supărări, certuri cu cineva? obișnuia să consume băuturi alcoolice? cum, niciodată? am găsit urme de alcool, da doamnă, suntem convinși, ieri a băut pe puțin un litru de vodcă, păi sigur!, aici nu ne jucăm, avem aparate, avem reactivi, poftiți, uitați-vă și dumneavoastră la cifre, cifrele nu mint, poate că avea necazuri în dragoste, poate că a părăsit-o prietenul, cum care prieten? ce vreți să vă spun? numele și prenumele, vârsta și adresa? prietenul! e de-ajuns atât, de unde vreți să-l cunoaștem noi când nici dumneavoastră nu-l cunoașteți? haideți, doamnă, nu ne luați cu de-asta, cum să n-aibă prieten când e însărcinată? sau poate a fost violată… aveți informații despre așa ceva? s-a întâmplat vreo nenorocire? ați declarat la poliție? cum, doamnă să terminăm cu prostiile? ce, astea sunt prostii? bine, bine, deci nu mai contează cum și cu cine, important e că e gravidă, cum să nu se poată, doamnă? poftiți, uitați-vă la rezultate, stați că începe să-și revină, ia uitați, i-a crescut pulsul și inima a început să-i bată ca lumea, mergeți vă rog și așteptați pe coridor.

Halate albe se foiau pe lângă mine. Vorbeau, dar vocile lor rămâneau undeva departe, dincolo de patul în care zăceam, dincolo de pereții albi, dincolo de perdeaua care se umfla la fereastră, ba chiar și dincolo de fereastră, de spital și de lumea toată, eram însărcinată și nu era minune mai mare ca asta, corpul meu urât, fleșcăit și diform, corpul pe care l-am urât toată viața se ușurase dintr-odată și se elibera încet de straturile de grăsime care-l mutilaseră, făcându-mă să nu mai fiu grasa-obeza-balena, ci o făptură din abur și vis, o zână ca în basmele din copilărie.

Desprinsă din cearșafurile umede, mă ridicasem deasupra tuturor, îmi văzusem carnea vulgară revărsată pe pat, văzusem doctorul și asistentele, noptiera de tablă cu sertarul ei strâmb care nu se închidea bine și trăda capătul galben al unei lumânări, văzusem pereții acoperiți cu faianță și îi văzusem și pe-ai mei așteptând afară – maică-mea plimbându-se de la un capăt la altul al coridorului ca un soldat în rondul de noapte și taică-meu prăbușit pe un scaun, cu mâinile la tâmple și genunchii moi, văzusem toate astea, dar trecusem dincolo de ele, eu nu mai eram eu cea care fusesem, scăpasem de corpul și de viața mea meschină și trecusem într-o altă lume, o lume eliberată de tot ceea ce era pământesc, de ură și invidie, de răutate și egoism, o lume care trăia pentru dragoste, visa dragoste, năștea dragoste.

O vreme am plutit pe deasupra orașului. Am trecut peste blocul meu, peste școală, peste liceu, peste chioșcuri și supermarket-uri, peste câinii fără stăpân și peste tomberoane, peste brazi și mesteceni, peste primărie și peste parc, am trecut peste viețile oamenilor, peste cârpe de praf, mături, oale și cearșafuri, peste vise și griji, am trecut peste străzi cunoscute și necunoscute și am trecut chiar și peste strada lui, peste locul în care fusesem cea mai fericită și cea mai nefericită din lume, m-am învârtit de câteva ori, m-am apropiat de fereastra lui moartă dar nu m-am oprit. Am bătut din noile mele aripi și m-am dus departe, tot mai departe și din ce în ce mai sus.