Și a fost noapte, și a fost dimineață, a fost lumină strecurată printre frunzele copacilor, la început întinsă în fire moi, apoi pătrunzătoare, după care au fost oamenii, din nou oamenii,

veneau unul după altul cu câte o piatră, o aruncau peste noi, așteptau ca omul care ne păzea să scoată bucata de piele și să facă un semn pe ea, după care plecau de unde veniseră, urmând să se întoarcă iarăși și iarăși, cu încă o piatră, pentru încă un semn.

Nu știam ce erau semnele și ce importanță aveau ele pentru oameni, dar cel de lângă noi, nici pe departe la fel de puternic și de mare ca ceilalți, părea că-i sperie pe toți cu ele. Furioși unii cu alții, gata să dea cu toporul, cu cuțitul sau cu pumnul, spre cel cu pielea în mână nici măcar nu ridicau ochii. Clătinau ușor din cap și plecau. Iar peste noi se aduna piatră după piatră, coborându-ne într-o noapte grea.

– Poftim, de-abia am ieșit și noi la lumină și gata. Ne bagă iar în beznă.

– Blestemați oameni.

– Blestemați.

– Trebuie să ne scuturăm odată și să-i îngropăm sub noi.

– Ne-am mai scuturat și tot degeaba. Au venit alții.

– Mereu vin.

– Mai bine rămâneam la locul nostru.

– Unde? Sub pământ? Păi și acolo tot în întuneric stăteam.

– Stăteam, dar atunci nici nu știam ce e lumina. Acum știm.

– Și cu ce ne ajută?

– Măcar a fost frumos o vreme.

– Când?

– Când am văzut soarele și furtuna, stelele, luna. Când am văzut vulturii.

– Și oamenii.

– Nu, oamenii nu. Oamenii nu sunt frumoși. Oamenii omoară.

– Și printre noi sunt unele care vor să omoare.

– Da, dar vor să omoare oameni, nu pietre.

– Oameni, pietre, ce contează? Omorul tot omor e.

N-am omorât pe nimeni. O singură dată s-a scuturat pământul și câteva pietre s-au rostogolit din grămadă. N-au nimerit pe nimeni. Și chiar dacă ar fi nimerit tot nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii erau mai puternici decât păreau. Și mai ales, erau mulți.

Nu știu cât am rămas acolo în întuneric. După un timp chiar și cele mai revoltate s-au resemnat. Au tăcut. Afară o fi continuat să fie zi, să se facă noapte. S-or fi îngălbenit frunzele copacilor, o fi nins și apoi, după o vreme o fi venit primăvara. O dată, de două ori, cine știe? Nu știu. La început, cele de deasupra ne mai spuneau dacă ploua, dacă era soare. Apoi nu ne-au mai spus.

Într-o zi am auzit bocănituri.

– Gata, ne scot de-aici.

– De unde știi?

– Am auzit de la cea de deasupra, care a auzit de la cea de deasupra, care a auzit și ea de la cea de deasupra.

Auziseră bine. Ne-au scos. Voci, pocnete, un țipăt înfundat, din nou voci, din nou pocnete. Un scrâșnet, o piatră rostogolită, un huruit, un scârțâit. Apoi iarăși bocănituri. Multe. Și dintr-odată, undeva în fața mea, printre două pietre, s-a strecurat un fir de lumină, la început moale, apoi pătrunzător. Iar după el au apărut din nou oamenii.