1.
Astăzi va trebui să îi spun. Astăzi va trebui să îi spun. Astăzi va trebui să îi spun. Astăzi va trebui să îi spun!
Mircea se joacă în dormitor, îmi place să văd ce jocuri inventează un copil de opt ani. E minunat și măcar el seamănă cu mine.
Diana e prea mică și ea nici n-o să îl țină minte pe Bogdan. N-o să și-l amintească venind acasă de unde vine el, așezându-se în chiloți în fața televizorului, lăsându-se la bustul gol.
Iar chiloții aceia… Uneori i se zărește și unul dintre “băieți” prin gaura lor. “Băieți” – așa le zice el coaielor sale lăsate!
Dar am zis că nu voi vorbi așa. Nu trebuie să vorbesc așa. Nici în gând!
Este tatăl copiilor mei și poate că l-am și iubit. Cândva trebui să-l fi iubit. Ce studentă la arhitectură se mărită, ca proasta, cu un pierde-vară de colțul blocului, dacă nu-l iubește?
În 2007 îl iubeam, dar nu-l mai iubesc – de când nu-l mai iubesc?! Din 2018, cel puțin! Și atunci, Diana nu s-a născut din iubire?
Astăzi o să îi spun – Bogdan, noi doi trebuie discutăm, trebuie să avem o discuție, Bogdan!
Parcă îl și văd, în pantalonii lui de trening rămași de pe vremea când chiar alerga prin parcuri.
Acum naiba știe ce învârte toată ziua la service-ul ăla. Repară mașini franțuzești, vezi Doamne, și eu sunt proastă că nu știu să repar mașini franțuzești, eu sunt proastă că stau să îi cresc lui copiii și am abandonat și arhitectura, de proastă ce sunt!
E bine că s-au ridicat restricțiile. Gâții mă-sii de pandemie! E bine că putem să discutăm și să îmi iau copiii și să plec. Fără restricții!
M-a cerut în căsătorie când eu eram în baie. M-a strigat din sufragerie.
– Zi, mă, te măriți cu mine?!
Efectiv, îmi făceam nevoile. Am zis – Da, prostule, mă mărit cu tine!
Ce era să mai zic?
Acum ar trebui să ne despărțim în bucătărie.
Nu e bine în bucătărie. Sunt prea multe farfurii, prea multe cuțite, prea multe borcane, primite de la soacră-mea, prea multe sticle, primite de la socră-miu. Prea multe… Nu e bine!
Nicăieri nu e bine. Știu ce o să zică.
– Hai, mă, mami, că știu că noi nu…
– Noi nu, ce, Bogdane?!, voi zice și eu.
Și adevărul e că nu mai e nimic între noi. Parcă totul s-a dus când n-au născut copiii ăștia. Mai ales Diana.
Parcă suntem doi străini sau mai puțin de atât. Pe bune, nici nu mai avem ce să ne spunem. De ce ar fi altfel la despărțire? Ce pisici să ne spunem?! Serios!
Și dacă nu i-aș spune nimic, dacă i-aș lăsa pur și simplu un bilet și aș dispărea. Dacă m-aș muta din oraș, dacă… Și ce să-i scriu pe bilet?
– Plec, ai grijă de tine, ai ciulama în cuptorul cu microunde. Am luat și copiii. O să te las să îi vezi. Te caut eu după ce văd unde ne stabilim.
2.
Cine naiba sună la ora asta? Oamenii ăștia nu știu că am copil mic, de un an și două luni?! Ho, mă, ho! Of, că i-am zis lui Bogdan să desființăm telefonul fix. El că nu, că îl sună mă-sa de la Fălticeni.
– Alo, doamna Văcărescu?
– Bianca Văcărescu la telefon, da.
– Sunteți soția domnului Bogdan-Ștefan Văcărescu?
– Eu sunt aceea, da.
– Doamna Văcărescu, unde sunteți?
– Acasă, dar de ce?
– Ar fi mai bine să stați jos, pentru că urmează să vă spunem ceva care…
– Nu vă supărați, soțul meu v-a spus cumva cum îl chema pe unchiul său care era profesor de sport în Suceava?
– Poftim!?
– Unchiul. Profesorul?
– Doamna Văcărescu, ați suferit un șoc nervos!
– Nu zău?! Și ziceți că aveți numărul de la Bogdan și ați vorbit?! Și v-a zis el să mă sunați… N-am suferit, mă, nimic, mama voastră de escroci, care sunați oamenii, să îi păcăliți cu metoda Accidentul! Asta era parola mea cu Bogdan să ne ferim unii ca voi! Ați fi știut că pe profesor îl chema Onu! Onu, mă! Hai că vă închid și să dea naiba să mai sunați la numărul ăsta! Scot telefonul din priză!
3.
– Mami, s-a trezit Diana!
– Acum vine mami!
– Mami, când se întoarce tati?
– În seara asta, puiule.
– Și rămâne cu noi pentru totdeauna?
– Hai, puiule, că mami vine acum la Diana.
Îi spun mâine, o să avem mâine discuția!, îmi zic, și poate că era mai bine ca Bogdan chiar să fi avut accidentul ăla nenorocit, îmi zic și nu o să îmi las copiii să mă vadă plângând.
Nu plâng.
Nu plâng.
