Umbla cu privirea în pământ, cu o sticlă de vodcă în mână și fața înconjurată de ce-i mai rămăsese din pletele tinereții, mergea și bombănea, nu-mi spun ei mie ce să fac, toate leprele, toți ratații, o gloată de oameni fără căpătâi mă învață pe mine despre viață, pe mine care știu viață cât ei toți la un loc, ba încă și ceva în plus, că eu am trăit, n-am lustruit ca ei băncile școlilor și nu mi-am pierdut nopțile cu ochii în cărți și-n cursuri și-n cine mai știe ce alte alea care i-au scos pe toți în câțiva ani mari doctori, mari ingineri, mari profesori, că ce mai sunt acum profesorii? Ce mai sunt inginerii, doctorii? Care – șomeri, care – slugi în străinătate. Prin Spania, prin Italia… Și mai știu mulți, ehe, așa ziși arhitecți, avocați, filosofi, pictori și poeți – toți mor de foame dar se țin mândri. Păi cine a mai studiat atât? Cine a mai înțeles lumea? Cine știe mai bine ca ei ce a fost, ce este și ce-o să urmeze? Nimeni. Ei au găsit cheia omenirii și rostul vieții.

Se bălăngănea de pe un picior pe celălalt, când pe stradă, când pe trotuar, când prin curțile oamenilor care se obișnuiseră de mult cu el, deschidea poarta, se ducea până la ușa casei, uneori ciocănea și cerea o cană cu apă, alteori se așeza pe băncuța care nu lipsea din nicio gospodărie, în diminețile de primăvară se punea în patru labe și răgea ca măgarul, înainte de furtună necheza și alerga lovindu-și fundul cu călcâiele, dar de cele mai multe ori pleca așa cum venise, trăncănind doar pentru el, despre lume și viață, viața, ehe… Au găsit-o în cărți, scrisă tot de unii care n-au trăit-o, au învățat-o pe dinafară și acum o povestesc oricui vrea să-i asculte, vorbesc despre Aristotel și Napoleon de parcă ar fi copilărit împreună, despre sisteme solare, centrale nucleare, teleportare, varză murată, limbrici și boli de ficat, mai ales la bolile de ficat sunt specialiști și mai ales despre asta le place să stea de vorbă, în special cu cei care se întorc de la cârciumă, îi învață că nu e bună băutura, îi nenorocește, îi termină, îi macină și pe dinăuntru, dar și pe dinafară, unul din douăzeci de oameni moare din cauza băuturii, jumate din ei crapă în accidente și restul de – ficat gras, hepatită și ciroză – toate astea le știu cu precizie mai ales ăia care nu beau, băutura te duce la moarte sigură, ceea ce până la urmă își doresc și ei, că nu refuză niciodată un pahar, dar numai să-l plătească alții, stau pe la colțurile blocului și bârfesc, invidioși pe viața pe care n-au știut și nu știu s-o trăiască, s-au dus la școli înalte din care au ieșit tot cum așa au intrat și n-au înțeles nimic – nimic din dragoste, nimic din durere, nimic din urlet – n-au înțeles nimic din nimic și au rămas pe dinăuntru goi ca sticla în mâna bețivului și ca locul în care am crescut eu, primul a murit tata, s-a dărâmat o schelă peste el în rafinărie, a luat foc și nici măcar scrumul n-a mai rămas să avem ce îngropa creștinește, dar asta n-a oprit-o pe mama să-i facă și înmormântare și parastas și colivă și tot-tot ce trebuia făcut, așa că și la trei ani după accident, ea își ținea rânduielile și mâna dreaptă lipită de inimă, suferise un accident vascular care o lăsase pe jumătate țeapănă și n-a mai trecut mult timp până a înțepenit de tot, numai că ei n-a avut cine să-i facă rânduielile, eu eram prea mic și mătușa care mă luase să mă crească de-abia avea bani de pâine – nici gând de colivă și lumânări, am muncit de mic și tot de mic am învățat și dragostea și durerea și urletul, am urlat și mi-am jurat să am o familie și nu orice fel de familie, ci o familie mare, îmi doream să șterg anii cu buretele și să mă trezesc dintr-o dată bunic, cu copii, nepoți și strănepoți, să-i strâng în jurul meu de sărbători și să le împart cadouri, cutii mari învelite în hârtie strălucitoare, cu panglici și sclipici, îi și vedeam cum săreau cu cadourile în mâini, cum râdeau și strigau de bucurie, numai că de unde bani de cadouri? de unde hârtie strălucitoare, panglici și sclipici? am tras din toate puterile, am furat și am muncit, am lucrat la fabrică și pe șantier, în pădure și în mină, am fost șofer, gunoier, măcelar, zugrav, hamal, am vândut ziare și cartofi, am împărțit pliante, am mers cu deratizarea și dezinsecția, am desfundat canale și am montat afișe pe blocuri, legat cu sfoara de antenele de pe acoperiș, legănat încoace și încolo de vânt și de vodcă, singurele care nu m-au părăsit niciodată.

Dar uite-l că și-a părăsit el vodca, a sprijinit sticla de piciorul unei bănci lângă care a îngenunchiat fără să se fi împiedicat și fără să-l fi împins nimeni, un costum de Moș Crăciun, a strigat și s-a repezit să adune hainele roșii împrăștiate pe jos, ce noroc pe mine să dau peste un costum de moș, mă duc direct la Elena, să vezi ce surpriză o să-i fac, ce-o să se bucure, Moș Crăciun nu vine la orice fată și ce mai contează că nu-i aduce nimic, Crăciunul nu înseamnă cadouri scumpe, ci dragoste și nimeni nu știe să iubească mai mult ca mine, o s-o iau de nevastă, iar ea o să fie fericită, n-o să se mai plângă că miros a băutură și că n-am adus banii acasă, dă-i încolo de bani, important e să ne iubim și să facem copii, vreau zece copii și o sută de nepoți, să am la cine să intru pe fereastră îmbrăcat în Moș Crăciun, cu cadouri uriașe.

Proptit cu palma de bancă, țopăind într-un picior, bărbatul încerca din răsputeri să-și tragă cracii costumului pe picioare, dar picioarele erau groase, costumașul – mic, așa că materialul a pârâit dintr-o dată și s-a crăpat pe la cusături, dar el nu s-a lăsat, bâțâindu-se și hâțânându-se a smucit izmenele roșii, a icnit și și-a mușcat buzele, dar n-a fost nimeni mai fericit ca el după ce a reușit, și-a pus și bluza, chiar dacă n-a nimerit să-i încheie toți nasturii, i-a lăsat din doi în doi așa cum erau, și-a îndesat căciula pe scăfârlie și a plecat spre Elena, s-au găsit toți proștii să mă învețe pe mine, că cică a trecut Crăciunul și ce mai caut eu acum îmbrăcat în moș, cum să treacă Crăciunul? habar n-au pe ce lume sunt, citesc din cărți, trăiesc în televizoare și curge viața pe lângă ei, băăăăi, cărți am mai citit și eu, dar una e scrisul și alta e viața, eu trăiesc de-adevăratelea, mă duc la Elena, urc pe acoperiș, leg sfoara de antena aia parabolică din mijloc și mă las în jos pe peretele blocului, cobor până la ea la fereastră, sparg geamul și-i spun cât de mult o iubesc, o să-mi strig dragostea să se audă până la ceruri și înapoi, ca un ecou o să se audă – Elena, te iubesc-iubesc-ubesc-besc – ecoul o să se audă și acum și peste mulți, mulți ani, când o să le povestim totul copiilor, nepoților și strănepoților noștri, bărbatul mergea împleticindu-se și îi înjura fioros pe cei care intrau în vorbă cu el, unii îi spuneau că a trecut Crăciunul, alții îi sfătuiau să se ducă acasă, dar cei mai mulți încercau să-i cumpere sfoara, dă-ne nouă sfoara aia, uite ți-o plătim, bărbatul convertise în sticle de vodcă banii pe care i-ar fi primit pe sfoară, însă de data asta dragostea îi era mai mare ca setea, nu voia nici bani și nici băutură, tot ce voia era dragoste, așa că a urcat până la ultimul etaj al blocului, și-a legat sfoara de piept și de o antenă parabolică și – așa atârnat – a coborât până la fereastra Elenei, Elena, te iubesc-iubesc-ubesc-besc, au strigat și el și ecoul într-un glas și totul ar fi fost așa cum și-a dorit el dacă ecoul n-ar fi fost acoperit de un zgomot de sticlă spartă, de o bufnitură seacă pe trotuar, de vecinii care se acuzau unii pe alții că nu fuseseră în stare să-i ia nenorocita aia de sfoară și de țipătul Elenei rămasă dintr-o dată fără bărbatul care de câteva ori pe an îi declara în cele mai neobișnuite feluri că o iubește.