– Adică asta cum mai vine?

– Care?

– Asta cu copiii care sunt nevinovați. Cum adică sunt nevinovați?

– Adică nu sunt de vină.

– Pentru ce să fie de vină?

– Că a murit fratele lor.

– Păi sigur că nu sunt de vină. Doar nu l-au omorât ei.

– Nu. Dar nici mama lui.

– Nu, nici ea.

– Dar cu toate astea, ea ține doliu.

– Ce mai e și doliul ăsta?

– Un obicei. Moare cineva – oamenii mari din familie se îmbracă o vreme în negru.

– Și la ce-i ajută?

– La nimic.

– Și-atunci de ce fac așa?

– Le plac lor obiceiurile astea.

– Și Dumnezeu?

– Și Dumnezeu e tot un obicei. Când stăteam în zidul cetății mi-a spus una ieșită de foarte mulți ani la lumină, că oamenii l-au făcut pe Dumnezeu. Că mai de mult nu exista.

– Și acum există?

– Există.

– Cu toate că nu l-a văzut nimeni.

– Nici nu trebuie să-l vadă. Nu toate lucrurile se văd. Tristețea nu se vede. Vezi doar că omul plânge și atât.

– Și ce treabă are asta cu Dumnezeu?

– Omul plânge și se roagă la el. Ca femeia asta căreia i-a murit copilul.

– Ce vrea de la el?

– Să-l odihnească în pace. Că el l-a luat.

– De ce l-a luat?

– Dumnezeu face ce vrea el și nu trebuie să spună nimănui de ce. El i-a făcut pe oameni, el îi omoară.

– Care va să zică, nu oamenii l-au făcut pe el. Până la urmă tot el i-a făcut pe oameni.

– Oamenii l-au făcut pe el și el i-a făcut pe oameni.

– Atunci Dumnezeu e tatăl lor. Din ceruri.

– Așa e.

– Și-atunci el de ce nu poartă doliu? Doar i-a murit copilul.