24 august 2026 d.Hr.

Niciodată n-am încetat să-mi exersez vorbirea, o abilitate care în noua lume este, pe hârtie cel puțin, obsolită. O fac citindu-le uneori șobolanilor pasaje din cărțile mele preferate. Îmi cunosc vocea și atunci când încep să citesc se adună cu zecile. Evident, șobolanii nu pot procesa informația la fel ca noi, sau mai bine zis ca mine. În schimb, există informație în nenumărate forme pe care ei o înțeleg, iar noi nu. Informația nu este, până la urmă, decât o sumă de stimuli transformați în legături sinaptice.

Cu toate că sunt atât de diferiți de mine, am credința că înțeleg, în felul lor, un fapt pe cât de simplu, pe atât de important, la care eu nu m-am gândit o clipă în vechea mea viață. Informația este cea mai de preț armă a unei ființe inteligente, sau cel puțin care se dă inteligentă, și cărțile sunt promotorul principal al informației, fie ea emoțională, fie de natură faptică, rece și imparțială, fie senzorială, materială, ideală, empirică ori demonstrabilă. Cărțile sunt cel mai vechi mediu de transmitere a ei, precedată doar de vorbire. Până la urmă, la început a fost cuvântul.

Iată că internetul a murit, rețelele de socializare au murit, televiziunea la fel, dar cărțile au rămas, simpli copaci feliați și inscripționați în fața cărora omul halucinează cu orele, întorcându-se spre interior și visând spre exterior.

Am reușit să stabilizez societatea încă primitivă din București. Jumătate de oraș este al meu și-al șobolanilor. Deja este pace între specii de un an de zile. Pot pleca fără probleme în vacanțe. Cam o dată pe anotimp merg la munte ori la mare. Se vede clar influența benefică a dispariției omului. Pământul nu mai tușește gaze de seră, poate în sfârșit să respire ușurat. Balenele și delfinii s-au întors în apele din mediul urban. Câteva animale sălbatice și-au arătat fața în alte țări decât cele în care habitau înainte. Creșterea excesivă a plantelor oferă orașelor aparențe exotice, luxuriante, indubitabil mai plăcute ochiului decât jungla urbană cu care eram obișnuit. E ca și cum a plecat în sfârșit de la petrecere vampirul energetic care acapara conversația și-i sugea pe toți ceilalți de viață cu simpla lui prezență, și acum toată lumea se poate exterioriza în pace.

Societăți asemănătoare cu cea din București s-au dezvoltat în majoritatea orașelor în care am fost. Cu cât orașul este mai mic, cu atât haosul are tendința să primeze. Speciile dominante sunt, în mare parte, câinii și pisicile. Doar Bucureștiul este împânzit de șobolani. Nu sunt ei cea mai inteligentă specie, nici cea mai puternică, nici cea mai agilă, dar sunt una din cele mai adaptabile. Au avut nevoie doar de puțină organizare și îndrumare din partea mea ca să prospere în București. Mă întreb uneori dacă am făcut mai mult rău sau mai mult bine cu amestecul meu în mersul firesc al lucrurilor. Știu totuși că pot lăsa Bucureștiul în urmă fără să am inima îndoită. Îl voi supraveghea cu dronele încă o vreme, probabil din ce în ce mai rar, dar la un moment dat va fi nu doar natural, dar și necesar să mă retrag definitiv. Pentru orice părinte vine momentul să-și lase copiii să-și ia zborul.

Acum sunt în orașul meu natal, mic și liniștit, în apropierea Bucureștiului. Era un oraș mort înainte de Dispariție, este un oraș viu acum. Parcurile unde am copilărit sunt infinit mai frumoase acum decât erau în vechea lume. Câinii conviețuiesc cu pisicile. Este primul loc unde văd așa miracol.

Am găsit casa părinților mei în paragină, locuită doar de câteva pisici. Am venit înarmat, dar nu a fost nevoie să folosesc forța ca să le alung. Au înțeles și ele că am venit doar în vizită. Am nevoie de puțină intimitate să-mi rememorez viața de demult și voi pleca. Fotografiile cu familia mea îmi inundă creierul cu nostalgie. Familie. Odată aveam așa ceva. Se simțea bine. Uneori se simțea foarte rău, dar acum nu-mi amintesc decât momentele când se simțea bine.

Indiferent unde am ajuns și cât de diferite sunt fațetele care-mi compun viața în noua lume față de cea veche, sunt o fire nostalgică, deci n-am putut să mă abțin să nu-mi pun câteva obiecte în bagaj, care să-mi amintească de oamenii care îmi erau cei mai apropiați. Uitasem ce înseamnă dor. În rest, voi lăsa totul așa cum este și mă voi întoarce peste câțiva ani, poate doi, poate douăzeci. Trei șobolani au venit la mine timizi, curioși, dornici să mă cunoască. Sunt o femelă, un mascul și copilul lor, tot mascul. Poate conviețuirea prelungită cu șobolanii din București mi-a oferit o genă șobolănească. Îmi place ideea. Vreau să rămân doar câteva zile, cât să termin de citit biblioteca părinților mei. Cred că le-ar plăcea asta.