19 mai 2027 d.Hr.
Acum un an mi-am părăsit rapid orașul natal, așa cum plănuiam. Ceea nu plănuiam a fost efectul pe care l-a avut vizita asupra psihicului meu, pe care îl crezusem mai puternic ca niciodată. Printre obiectele pe care le-am revendicat și le-am adus la București a fost o sticlă de vin făcută chiar în curtea mea. Vinul, spre deosebire de mâncare, nu se strică, ba chiar devine mai bun cu trecerea timpului. Am luat-o cu mine la București, unde am gustat-o după ani și ani fără alcool în organism. M-a trimis într-o depresie cruntă. Mi-a deblocat sentimente pe care le reprimam chiar din perioada Dispariției. În tot acest răstimp mi-am negat dorul, am negat ceea ce voiam cu adevărat, în mare parte pentru că știam că este imposibil. Voiam să mă întorc. Voiam prieteni, o iubită, o familie, confortul companiei umane, indiferent că am stabilit, cu dovezi clare, fără doar și poate, că existența omului a fost cea mai groaznică năpastă care s-a abătut vreodată asupra planetei ăsteia.
Mi-am lăsat în urmă imperiul, am plecat din nou în munți fără să iau cu mine nimic din orașul șobolanilor, pe care m-am străduit atât de tare să-l ridic și să-l dezvolt. Am plecat fără instrumentele care să-mi permită să-i supraveghez, am luat cea mai rapidă mașină din colecție și am plecat doar cu haina de pe mine și o rezervă respectabilă de alcool.
Cum, necum, am rezistat. Enciclopediile de abilități și cunoștințe n-am cum să le uit. Am stat câteva luni într-o solitudine cruntă. M-am retras pe o insulă de autocompătimire, cum obișnuiam, ironic, în vechea lume, chiar înconjurat fiind de oameni, într-o introspecție masochistă centrată pe trecut, afundându-mă din ce în ce mai rapid în vortexul vinovăției supraviețuitorului. Ateismul care mă întărise atât de tare în ultimii ani m-a părăsit la greu și-a lăsat locul unei întrebări: de ce eu?
Într-un moment necugetat, am rămas inconștient de la vin și focul la care plănuiam să frig un iepure s-a extins. Când m-am trezit, deja cu un sfert de față arsă, era prea târziu. Am reușit să mă salvez, dar am ars un munte întreg, cu păduri și cu animale cu tot. Mii de lupi au pierit în cel mai dureros mod posibil, mii de urși și-au privit disperați puii arzând de vii. O porțiune semnificativă din oxigenul necesar prosperității naturii a încetat din a fi produs. Eu, în schimb, trăiesc.
Acum îmi petrec timpul plantând la loc pădurea. După ce ecosistemul local va fi reinstaurat, animalele vor începe din nou să migreze aici. Vor simți, totuși, că trăiesc pe pământurile unui cimitir. Ceva nu mă lasă să mă întorc în București, dar sper din suflet că șobolanii sunt în regulă.
24 ale lunii a 7a, anul 8 după Dispariție
Amintirea vechii lumi a trebuit să fie lăsată în urmă. Este o eră de mult apusă ale cărui particularități sunt consemnate în relicve presărate peste tot în lume și pe care, într-o zi, înțelepții următoarei specii inteligente le vor descoperi sub formă de izvoare istorice și le vor studia obsesiv până la apusul Soarelui încercând, cu lacrimi și transpirație, să le descifreze, sperând că ele vor aduce răspunsuri le marile întrebări, neștiind că pentru astfel de răspunsuri trebuie doar să privească spre interior.
Este iarnă, chiar cea mai nemiloasă iarnă din câte am prins în noua eră. De mai bine de un an stau într-un loc care trebuie evitat pe timp de iarnă: Tibet. Am reușit să construiesc un habitaclu de doar câțiva metri pătrați, sub formă de iglu, unde toată energia necesară încălzirii și curentului electric vine din puterea vântului și care este, evident, mai mult decât suficientă. Altitudinea este de 4800 de metri. Deplasarea până la foste așezări, pentru procurarea proviziilor, o fac o dată pe lună. Am reușit să cuceresc, cu haine proiectate de mine, care izolează termic la perfecție, toate vârfurile înalte din zonă. M-am apropiat de cer în ultima perioadă și la figurat, nu doar literalmente. Am explorat toată informația vechii lumi despre practicile budiste pe care am putut-o găsi în marile centre de pe acest continent, în pustietate, dar și în marile orașe. O treime din fiecare zi o petrec în meditație. Pot trăi o săptămână fără mâncare. Încă trăiesc cu arsura aceea urâtă pe față. Am la dispoziție toate echipamentele medicale din vechea lume. Pot să arăt ca nou fără mare efort, dar încă nu este momentul. Când nu dorm și nu meditez, scriu romane detective, în stilul Agathei Christie. Le scriu, bineînțeles, la tastatură. Mi-am făcut un calculator cuantic, mai performant decât tot ce aveau oamenii din era trecută, complet rezistent la frig și la căldură excesivă și cu o putere de procesare și memorare cu mult peste umila îndeletnicire pe care mi-am însușit-o, aceea de a scrie povestioare în care criminalul este chiar cel la care te așteptai mai puțin. Viața nu a fost niciodată mai simplă.
