Te-am iubit. Şi m-ai iubit şi tu. Cât de mult? Atât de puţin încât din ziua aceea nu ai mai vrut să ştii de mine. Şi aş fi vrut să ştiu dinainte c-ai să mă laşi. Aş fi vrut să ştiu, să nu te plâng toţi anii aceia în care m-am prefăcut că nu ştiu să plâng. Dar cum aş fi putut să ştiu?

Aş fi putut să inventez un test care să-mi spună cât de inundat eşti de hormonul iubirii. Ti-aş fi luat periodic sânge ca un vampir care se hrăneşte cu rămăşiţe de iubire, ţi-aş fi măsurat dragostea şi când ar fi scăzut spre valori insuportabile, as fi ştiut că inima îţi seacă. Şi atunci te-aş fi lăsat eu prima. Dar n-am ştiut. Şi dacă aş fi ştiut, n-aş fi inventat testul. Că n-ar fi avut niciun sens să rămân fără toţi anii aceia de iubire, atât cât n-ai avut tu pentru mine, dar am avut eu pentru amândoi. Poate că de-asta nici nu se inventează un test care să ne spună cât de mult iubim, cât de puţin suntem iubiţi. Să nu rămânem şi fără puţinul pe care îl avem. Şi chiar dacă n-am măsurat valoarea iubirii tale, am ştiut că-i firavă. Din privirea ta în care uneori mă tulburam, din dăţile în care te aşteptam şi tu ascundeai prin vreun paradis interzis mie sau din tăcerea cu care mă închideai între buzele tale. Da, sufletul meu a ştiut să măsoare ce alţii nu au vrut să inventeze. Nici măcar eu. Sau poate că s-a inventat, dar oamenii refuză să se testeze, de frică să nu afle adevărul. De parcă sufletul nostru n-ar simţi adevărul.

Totuşi, chiar nu-l simte. Ne minţim că e altfel. Pentru că sufletul nu s-a demonstrat că există şi, în concluzie, tot ce credem ca înmagazinăm în suflet nu se află niciunde. Cel puţin, aşa spune ştiinţa. Iar dacă ştiinţa spune că există, atunci există. Iar dacă spune că nu există, nu există. Nu poate să existe şi să nu existe în acelaşi timp. Iar dacă nu s-a demonstrat că există, sufletul e un nimic sau nu e nimic. E acelaşi lucru.

De fapt, tot ştiinţa, ne demonstrează că unele nimicuri chiar dacă există sau nu, sunt mai importante decât altele nimicuri. Vezi, spre exemplu, cum e cu nimicul care a existat înainte de cea mai fascinantă explozie a universului. La el se închină toţi cei care îşi ridică ochii spre cer să-i afle misterele. Şi-apoi, mai e şi nimicul care există dar nu există. L-au descoperit indienii, aceia după care a tânjit Columb. De fapt, nici măcar nu l-au descoperit, cum nici Columb nu i-a descoperite pe ei, dar l-au simţit. Ba nu, nu l-au simţit. L-au experimentat şi l-au desenat, după care l-au pus într-un şir de cifre, grecii l-au creştinat zephyrus, iar la noi a ajuns zero. Zero e marele nimic care există pentru că nu există şi fără de care unu n-ar fi putut să nască calculatoarele şi internetul şi inteligenţa artificială. Dar zero iubire nu poate naşte multe, nici măcar o poveste cu care să-mi dezgheţ sufletul. La naiba cu sufletul asta! Ne terfeleşte şi ne amăgeşte, pentru ca apoi să aflăm că nu există.

Dar Buddha n-a crezut astfel. Deşi, nu e vorba de credinţă. E vorba de eliberare. Eliberare de ce? De alergat după nimic, de suferinţă. El a trăit-o şi a spus că sufletul trece dintr-o viaţă în alta mânat de dorinţe. Când rămâi spectator, fără speranţă şi fără teamă, ca în glossa poetului, se rupe lanţul încarnărilor fără sens. Şi gata cu sufletul. Însă, până atunci, ce facem cu el? Simplu! Ne spunem că nu există, pentru că o problemă care nu există înseamnă mai puţin stres, iar stres avem din abundenţă, slavă Domnului. De fapt, slavă ştiinţei, căci Domnul şi ştiinţa n-au nimic în comun, nici chiar atunci când medicul îţi spune că cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru salvarea corpului e să te rogi. Pentru salvarea sufletelor baţi la altă uşă. Tot acolo unde bat şi cei care împart moartea printre necredincioşi doar că sa nu detoneze paradisurile miilor de fecioare care îi aşteaptă pe vecie.

Dar până la moartea mea şi a necredincioşilor, eu tot te-am iubit. Fără sens, fără să cred, fără să ştiu, din sufletul pe care toţi se înverşuneaza să-l slăvească şi să-l reducă la cel mai neimportant nimic al matematicii nimicurilor. Şi cine sunt ei să-mi spună că nimicul meu nu există? Şi cine sunt ei să-mi spună să nu alerg şi-n viaţa următoare doar ca să mă mai iubeşti un pic? Şi cine sunt ei să-mi spună că paradisul nu există decât după moarte, când eu l-am trăit lângă tine? Mă-nchin şi ştiu că sunt o eretică, pentru că te-am iubit.