Era o frizerie de cartier, la parterul unui bloc turn. Din stația de tramvai nu trebuia decât să traversezi și gata, deja se vedea, mare, inscripția Eugenia Beauty. Un salon fără pretenții, dar întotdeauna curat și plăcut, unde cele mai mari atracții erau o patroană divorțată și o canapea roșie.

Pe canapeaua aceasta se întindea, cu tot cu picioare, o fetiță cu părul lung și drept, răsfirat deasupra uniformei de școală într-o poziție ce mirosea a lene. Din când în când, sorbea dintr-un pahar și se uita spre ușă. Numărase deja cinci tramvaie de când aștepta ca Eugenia s-o vopsească pe mami. Și tati nu venise încă.

La un moment dat se auzi ciripitul soneriei și în pragul ușii se iviră doi bărbați. Fetița lăsă paharul pe masă, iar cu mâinile rămase libere își aranjă părul de pe frunte, să-i vadă mai bine. Pe încheietura unuia dintre ei atârna o sacoșă de plastic. Era mai pitic și mai cărunt decât celălalt, care pășea în urma lui cu mâinile încrucișate pe burtă și cu picioarele aproape lipite. Niciunul dintre ei nu semăna cu tati.

Ciripitul se auzi din nou.

-Pizda mă-sii! zise piticul.

-Maaami!

Fetița își puse palmele peste urechi și se uită spre maică-sa, dar ea părea să nu-i fi observat pe străini.

-Tot tinerel, tot tinerel, este, domnu’ Paul?

-Doamna Eugenia, să moară Veta dacă înțeleg de un’ se-aude ciripitu’ ăsta.

-Cine-i Veta? întrebă fetița.

Piticul făcu doi pași în spate.

-I-auziți, stimați telespectatori! Niște păsări artificiale cântau, iar el deschidea și închidea ușa în ritmul muzicii. Ați mai văzut așa ceva? Domnul Paul era mare amator de interviuri și emisiuni televizate.

-Cine-i Veta? întrebă fetița.

-Oare ne tundem și noi azi, doamna Eugenia?

-Da, domnul Paul, cum să nu. Termin de vopsit pe doamna și vă iau. Antonia, trage-ți picioarele mai acana, să stea și dumnealor.

-Cine-i Veta?

-Cezărică, ce faci, Cezărică? i se adresă Eugenia celuilalt.

-Ce să facă, uite, e stresat, răspunse domnul Paul, amuzat de această declarație în direct.

Antonia se înghesui mai aproape de marginea canapelei, privind spre cel căruia i se spunea Cezărică și era stresat. Rămăsese pe loc, în mijlocul frizeriei, până când însoțitorul său îl luă de braț și veni cu el spre canapea. Bărbatul lovi măsuța cu genunchiul.

-Heeeei, e sucu’ meu!

-Din greșeală, iartă-ne, că nu a vrut, spuse domnul Paul.

Fetița șterse masa cu mânecile uniformei.

-Oricum nu e bine să bei suc.

-De ce?

-Fiindcă nu-i sănătos.

-De ce?

-Uite-așa, d-aia.

-Sucul meu e foarte sănătos, nu-i așa, Eugenia?

-Așa e, feblețea mea.

Antonia își flutură părul de pe umeri cu ambele mâini, un gest pe care-l văzuse în reclame. Din pletele ei zbură un pui de victorie. Dar asta nu-l descurajă pe domnul Paul.

-Doamna Eugenia, nu Eugenia, că nu-i de-o seamă cu tine. Câți ani ai tu?

-Nouă. Tu?

-Eu sunt matusalemic. Pune mâna și citește dacă nu știi ce înseamnă, nu mai sta pe telefon.

-Da’ nu stau pe telefon.

-Dar știi să citești, Antonia?

-Da, normal că știu, nu sunt proastă. Da’ n-am chef acum. Și nu-mi place nici cum îmi pronunți tu numele.

Făcea o pauză între prima silabă și-a doua. An-tonia. So annoying. Fetița scoase din ghiozdan o pereche de căști rotunde și niște ochelari de soare pătrățoși, cu o dungă fosforescentă deasupra sprâncenelor. Apoi luă telefonul. Alexa, pair Bluetooth. Alexa, play Billie Eilish. Dar chiar și pe muzică, domnul Paul rămânea pitic, argintiu și enervant ca o focă, numai că, în loc de minge, el plimba dintr-o mână într-alta o sacoșă de plastic. Alexa, shut up.

-Ce-ai în punga aia?

Fălcile domnului Paul au bătut din palme.

–

-Și-atunci de ce-o porți?

-Uite-așa. D-aia.

Domnul Paul împături sacoșa, apoi o puse la subraț. Nu voia să stârnească și mai mult curiozitatea fetei.

-De ce nu stai jos?

-Bărbații stau în picioare. Femeile și copiii stau jos.

-Și-atunci el de ce stă jos? arătă spre Cezărică. E copil?

–

-E femeie? Antonia își duse repede palma la gură. Ochelarii de soare țopăiau pe fața ei, prăpădindu-se de râs.

-Ai mai văzut tu femeie cu barbă? Pe fața domnului Paul se zburliseră toate.

-Ăăă… daaa, răspunse fetița. În semn de protest, buza de jos i se întinse pe orizontală, ca o râmă de jeleu. Tataie ăsta chiar era ciudat și spunea lucruri ciudate. Părea să nu știe o grămadă de lucruri, iar lucrurile pe care le știa nici măcar nu erau adevărate. O grămadă de bărbați stau jos.

-În ziua de azi nimic nu mă miră. Trase această concluzie pentru spectatorii de-acasă, însă privi spre Eugenia. Aștepta de la ea un zâmbet, cât de mic, dar acesta nu veni. Eugenia asculta cu mâinile. Brațele ei amestecau și întindeau vopseaua și căpătau nuanțe din ce în ce mai calde, bărbătești.

Domnul Paul se așeză pe canapeaua roșie, deși era convins că arăta de-a dreptul caraghios. Între el și Antonia stătea Cezărică, nemișcat precum un ursuleț de pluș.

-Poți să vorbești cu el, că nu te mușcă.

-Bună, Cezărică. Eu sunt Antonia.

Simțise că e mai bine să vorbească tare. Și serios. Dar bărbatul își țugui buzele ca sugarii și supse din aer cuvinte care îl gâdilau pe limbă. Râdea.

Se întoarse cu totul spre Cezărică. Ochelarii de soare îi săltau de pe ochi, apoi cădeau la loc. El avea pielea când albă, când roz, iar pe obraz niște punctulețe roșii sau maro și alte câteva bube uscate. Nu păreau să-l deranjeze. Arăta ca un ursuleț slab și fericit. Râdea fără să scoată vreun sunet. Râdea pe silent.

-Cezărică nu e copil, dar seamănă cu un copil, spuse domnul Paul.

-Da’ arată ca un bătrân. Arată ca tine.

-Antonia!

-Ai sunat ca miss, Eugenia.

Antonia stătea acum în fața lor și se legăna de pe un picior pe altul. Mâinile și le ținea în triunghi, iar buricele degetelor se frecau unele de altele. Va fi șefă de birou, gândi piticul.

-Chiar semănați, spuse fetița.

-Păi da, e fratele meu.

-Numai că el are părul gri și al tău e albicios.

-Da, asta pentru că eu am minte și el n-are. Are minte cam ca tine așa.

-Eu am minte! Sunt prima din clasă. Și sunt la o școală privată.

-I-auzi. El n-a fost la nicio școală.

-De ce?

-D-aia. Că are o minte cât o bibilică.

-Cât o ceee? o bi-bi-li-că? Haaa! Fetița își dezveli dinții din față și râsetul îi ieși pe gură liber ca un delfin. Uitase că e știrbă. Duse imediat mâinile la gură.

-Nu e nicio diferență între el și câinele care trece acum pe stradă.

Antonia țâșni spre ușă. Un bichon se fâțâia pe-afară, vesel ca orice cățel cu zgardă. Fetița bătu din palme și îl strigă.

–Lucky, here, boy. Come here. Lucky!

În spatele ei, domnul Paul și Eugenia se priviră pentru prima dată și ochii lor fură bucuroși să se întâlnească în același acvariu de apă și lumină.

-Maaami, te rog, vreau și eu un cățel, te rog, te rog, te rog. Please, mommy, please.

Mama Antoniei își scoase mâna de sub mantia care-i acoperea umerii. O duse la gură și își lovi buzele de două ori, într-un prim semn de viață. Antonia se trânti pe canapea, cu mâinile încrucișate la piept.

-Nu-i corect. Am învățat! își prinse buza de jos cu degetul mare, să nu mai tremure. Încercă să numere în gând până la zece. Așa văzuse la o vloggeriță. Când ajunse la cinci, își aminti că vloggerița avea balerini roz cu toc și mami n-a vrut să-i cumpere balerini cu toc. Antonia își mușcă buzele. Numai bebelușii plâng. Opt, nouă, zece. Cezărică începu să latre. Antonia deschise ochii. Bibilică, bibilică, bibilică! Cezărică bibilică! Cezărică bibilică. Râzi ca un motor. Mami, acum nu mai râde pe silent, acum râde ca un motor!

-Antonia, de ce nu-i arăți lui Cezărică ceasu’ tău ăla nou’?

-Vrei să vezi ceasul meu? Fetița își suflecă mâneca uniformei. Uite-l. Îți place? Unde te uiți? Alo! E la mâna mea.

-Așa arătau ceasurile și pe vremea mea, spuse domnul Paul.

-Vorbești ciudat. Și nu ți-l arătam ție. Cezărică, ești chior?

-Antonia!

-Aoleu, yes, miss Eugenia. Câte degete am eu, Cezărică? Dar acum? Acum?

-Nu-i mai arăta, că nu știe să numere, zise domnul Paul.

Fetița se opri. Scoase ceasul și îl așeză în palma lui Cezărică. Bărbatul îl pipăi și îl apropie mai întâi de ochiul drept, apoi de cel stâng, până îl scăpă din mână, iar ceasul se izbi de masă și căzu pe gresie. În momentul acesta de maximă audiență, o palmă căzu și ea peste ceafa lui Cezărică.

-Bă, gură cască ce ești, de ce nu ești atent? Dacă l-ai spart? Plătești tu?

-Nu se sparge, domnu’ Paul, îi retezi vorba Antonia.

-Ce-ați făcut, mă? o auziră pe Eugenia ca prin apă.

Întregul univers se scufunda pe-aici, sub măsuța de cafea, unde amândoi căutau ceasul. Antonia văzu că mâinile domnului Paul tremurau precum codița unui pește, iar respirația lui o lovea cu picioarele în urechi. Tot ținea urâțenia de sacoșă sub braț. Vedea și adidașii chiorului, cu noroiul lor uscat și crăpat. Și printr-o astfel de crăpătură, unde nici măcar nu pătrundea lumina, Antonia descoperi urme de viață. Un deget cât un mormoloc se izbea de un ciorap albastru și, ceva mai încolo, dincolo de talpa noroioasă, clipocea o comoară. Era ceasul pierdut.

-L-am găsit, l-am găsit. Ce faci, Cezărică? Plângi? întrebă Antonia. Numai bebelușii plâng.

-Nu plânge, vezi-ți de treabă, zise domnul Paul.

*

-V-a oprit căldura? Nu v-a oprit-o, a?

Domnul Paul își roti ochii prin frizerie. I se făcuse rău când se ridicase de sub masă și se ferea să nu se prindă ceilalți.

-N-a oprit-o, domnu’ Paul, spuse Eugenia. Tu nu vezi că ne pune să plătim până la vară? Dă-ți haina jos, pune-o colea. Astă iarnă muream de frig și-acum murim de cald.

-Pizda mă-sii, zise domnul Paul în timp ce-și agăța haina în cuier.

Își pipăi ceafa. Oftă. Atâta l-au certat în copilărie să nu mai alerge că transpiră, că până la urmă n-a mai alergat deloc. Era periculos într-adevăr, cu toate bolile care stăteau la pândă să prindă un băiețel transpirat, care se ținea de pragul casei. Voiau să-l adulmece, să-l îmbolnăvească, să-l omoare. O cărniță transpirată e numai bună de mâncat, iar acum era fleașcă și necazul mai era și că îmbătrânise undeva pe parcursul anilor. Degeaba se mai gândea. Treaba era făcută. Ar fi fost bine totuși dacă n-ar fi nimerit-o pe duduia asta la vopsit, cu fetița. De ce n-o fi lăsat-o acasă? Îl mai agită și pe-ăsta bolnav. Domnul Paul vru să lase și sacoșa în cuier, dar se gândi mai bine și o propti din nou la subraț.

-Eugenia, știi ce vreau eu să mă fac când o să fiu mare? Scafandru.

-Hai, lasă-mă. Și eu am crezut că vrei să fii ca mine, frizeriță.

-Ăăă… vrei să zici hair stylist.

-Ai auzit domnu’ Paul? Hair stylist, ne-am dat dracu’.

Domnul Paul tăcea. Nu era cazul să transpire mai tare, altfel le-ar fi spus tuturor că omenirea nu se află pe calea cea dreaptă. Copiii au prea multă libertate și asta le ia mințile. Își mută sacoșa pe celălalt braț, fără să-și întrerupă discursul. Mai văzuse el așa, înainte să iasă la pensie, fete tinere care din trei vorbe, două le spuneau în engleză. Niciuna nu era măritată. Nici căcăcioasa asta mică n-o să se mărite niciodată dacă mă întrebați pe mine, stimați telespectatori. E clar, din felul în care stă deja picior peste picior și din încrederea, din nerușinarea pe care-o are, din nepăsarea că stă de vorbă cu un om mai bătrân. Ia uite-o ce pantofi curați are, a fătat-o mă-sa în mașină și crede că le știe pe toate.

-Ești slab și păros, Cezărică, spuse Antonia în timp ce îi potrivea ceasul pe mână. Eugenia, mai durează?

-Unde te grăbești, puiule?

-Trebuie să plec cu tati la piscină, da’ încă n-a venit. Cezărică, de ce stai așa? Oh my god, poți să ții mâna normal. Mami, uite cum ține mâna, zici că-i în autobuz și se ține de bările alea.

-De bare, se ține de bare. N-ai prea fost cu autobuzul, zise domnul Paul, privind spre Eugenia și spre mama fetei. Bine ar fi fost dacă nu s-ar fi nimerit pupăza asta pe-aici. Dacă știa, ar fi venit altădată. Nu se aștepta să dureze atât. Îl mai agita și pe Cezărică.

-Lasă, bă, mâna jos, că transpiri.

-Gata, Cezărică, acum te tunde Eugenia. Am terminat.

Eugenia o așeză pe mama Antoniei sub o cupolă transparentă. Lungă femeie, își zise domnul Paul, care n-o întrecea pe fetiță cu mai mult de-un cap. Îl conduse pe Cezărică pe scaunul unde fusese mai devreme lungana, apoi se prăvăli pe canapea. Dădu afară o găleată de aer pe care nici nu știa c-o ținuse în plămâni.

-Am obosit, ținu să-i explice Antoniei, dar fetița își vârâse iar nasul în telefon.

Domnul Paul nu știa cum să procedeze cu lipsa aceasta de atenție și cu timpul care părea să fi înghețat de tot. Ar fi vrut să iasă puțin afară, să se plimbe, dar era transpirat. Ce poți să faci în pauza publicitară? Desfăcu sacoșa, se uită înăuntru, o împături la loc și, neavând ce altceva să facă, își aminti cum ajunsese el aici.

 

*

Cunoștea drumul până la frizerie așa cum știa odată satul de la marginea orașului, în care crescuseră toți. El, Eugenia și Cezărică. Dar Eugenia fusese dintotdeauna diferită. Da, stătuse odată gard în gard cu această frizeriță. O văzuse crescând. Domnul Paul, pe vremuri doar Paul, îi prevedea viitorul de când o plimba mă-sa mare în căruț. Avea o bonetă albă, tricotată, din care ieșea bretonul auriu și de sub breton săreau ca două broaște ochii verzișori și ușori. Săreau, se încruntau, și ea își încleșta mânuțele de păpușă pe mușamaua roșie a căruțului. Lu’ mă-sa mare îi cădeau cearcănele peste gard, așa era de obosită din cauza ei. Așa crescuse Eugenia. Și fiindcă era mereu trează și căpoasă, mama lui Paul avusese încredere în ea s-o lase cu ăla micu’ și bolnav, deși era numai cu patru ani mai mare. Stătea cu el după orele de școală. Cezărică, stai cuminte, eu te pieptăn, eu te tund, trebuie să mă lași. Cine e inima mea? Eugenia se făcea voinică și Paul, după ce se oprise din căutat fete pe la oraș, pusese ochii pe ea. Pe-atunci, timpul trecea și mai greu. Într-o zi așa, în altă zi tot așa. Și în altă zi, când Eugenia se aplecă peste lighean să spele o cămașă, Paul văzu pe fusta ei, imediat sub fesele gri care se chinuiau să respire, o pată de sânge mare cât o nucă. Se duse fuga la maică-sa și maică-sa ridică din umeri, fără să-i dea vreo explicație. În prostia lui, care nu era nici mai multă, nici mai puțină decât prostia obișnuită a vremurilor, hotărâse că asta nu-i femeie. Plecă în armată, iar când se întoarse, ea deja lucra în București la frizerie. La prima vizită, Paul se prezentase chel. Eugenia mai întâi țipase, apoi îl strânse în brațe. Domnul Paul (domn fiindcă făcuse armata) se făcu roșu. Vocea ei prinsese puterea tunetului și limba i se înăsprise ca trunchiul de brad. Dar era luminoasă, veselă, puțin rotunjită la pântec și, mai presus de toate, femeie. Da, aflase dintr-o carte pe care i-o dăduse un coleg din armată. Îi stătea bine frizeriță. Din păcate, o găsise măritată. Atunci îi trecu prin minte pentru prima dată că viața își urmează cursul fără el și fără voia lui, că ființa lui e numai o piatră într-un râu sau un gândac într-un lan de floarea-soarelui. El caută să se agațe de tulpini, dar capetele galbene se ridică, se înclină și mor tot după soare, și nu după el. Însă nu apucă să sufere prea mult de pe urma acestor gânduri. Mama lui se îmbolnăvi și muri fără să apuce Sfintele Paști. Au îngropat-o în cimitirul care despărțea satul de oraș. Pe mormântul ei au crescut mai întâi flori, apoi mărăcini, iar acum, de când el abia se mai apleca de spate și Cezărică orbise fără nicio explicație, nu mai creștea nimic. Pământul parcă se pregătea din nou să fie săpat și în el să-și facă un culcuș de somn următorul, iar următorul se temea de un singur lucru. Cu cine să-l lase pe frate-su Cezărică? Nu mai aveau pe nimeni.

-Cezărică, să știi că de-acum nu mai avem mamă. A murit, îi zisese domnul Paul în ziua aceea.

-Luăm alta, răspunse Cezărică, jucându-se cu părul unei omizi.

Astăzi, înainte să vină la frizerie, trecuseră pe la cimitir să stea de vorbă cu moarta. Nu se alesese cu nimic din conversația lor, în afară de noroiul de pe adidașii lui Cezărică. Se întreba în continuare dacă să aibă încredere în oameni. Ea nu avea, firește, nicio obligație și totuși… ar fi lăsat-o conștiința? Ce întrebare e asta, se certa el pe urmă, n-ai învățat nimic din viețile sfinților care au rătăcit în pustietăți și au înfruntat lupii? Dacă Dumnezeu a avut grijă de ei, oare n-o să aibă grijă de Cezărică? Nu era un bun creștin. Crede și nu cerceta, spunea Biblia, și totuși el păcătuia încontinuu de când deschidea ochii și până-i închidea la loc. Și-atât se gândea la nenorocirea lui, că ajungea să uite și de Cezărică și de Eugenia și de toți, se pierdea în bătălie și din luptător ajungea să fie sabie.

*

-Îl iubești pe domnul Paul, Cezărică? întrebă Eugenia. Doi solzi albăstrii sclipiră din ochii lui.

-Dar pe mine mă mai iubești? Nu mișca. Hai că nu ți-a crescut așa de mult. Mai puteai să stai o săptămână, două. Mai ții minte cum îți punea Eugenia castronul pe frunte? Dacă nu ești cuminte, scot castronul.

Domnul Paul se scărpină în cap și râse. Nici bine nu se trezi pe lume și viața trecuse. Auzi mobilul și începu să-l caute prin sacoșă, dar până să-și dea seama că nu era telefonul lui, Antonia deja vorbea.

-Alo, da, te aud. La salon. Am spus că suntem încă la salon. Cred că mai durează.

Maică-sa o privea și agita din mâini.

-A zis mami să vii mai repede. Cum să uiți unde e? Of. Îți trimit un share location. Pa.

Când Antonia trânti telefonul pe masă, domnul Paul tresări. Văzuse femei în toată firea care încheiau conversațiile în felul acesta, dar niciodată o creatură de-o șchioapă, cu căcat la cur. Antonia îl privi drept în ochi, de parcă îi citise gândurile. Domnul Paul lăsă capul în jos. Încă o dată, pierdu.

Însă emisiunea mergea înainte. Odată cu ciripitul ascuns, intră în frizerie un bărbat subțirel, care ținea la piept o minge de fotbal. O ținea ca pe o păturică și sub păturică ținea o burtică. Mai avea pe el o pereche de pantaloni scurți asortați cu geaca de fâș și niște jambiere jegărite îi acopereau gambele de domnișor păros. Pe cap avea o șepcălie întoarsă, cu arici. Domnul Paul îl plăcu pe loc. Uite un om cu care se poate glumi, își spuse el, așa că rosti în gura mare ocupat, he, he, he. Domnișorul se hăhăi și el, deci o nimerise. Iar după dinții de șoarece, flancați pe laterale de colțurile pătrate ale buzelor, o nimerise și-a doua oară, dânsul era fratele fetiței, poate cel mai simpatic om din familie.

-Să trăiți!

-Hai, să trăiești, răspunse domnul Paul ridicându-se în picioare odată cu Antonia.

-Tatiii!

-Tati? Am crezut că sunteți fratele.

Antonia scoase limba.

-Nu-l băga în seamă, tati.

După ce că era ciudat și băgăreț, tataie mai era și neatent. Nici n-a observat că mami s-a uitat la el ca la o banană stricată.

Tati le salută pe cele două femei.

-N-ai avut timp să treci pe acasă să te schimbi? întrebă mami.

Dar ce era în neregulă cu hainele lui? Domnul Paul îi privea când pe unul, când pe altul. Trebuia să le explice spectatorilor. Poate că acest domnișor nimerise, într-un fel sau altul, sub aripa unei femei aspre, a cărei voce semăna cu vocea colegelor de fabrică, dar uite că se păstrase copilăros și pur. Nu-i răspunse la atac. În schimb, scoase și el limba către Antonia și vru să arunce cu mingea în direcția ei, numai că în ultima clipă se răzgândi și-o prinse din nou la piept. Antonia țipă.

-Ești cam odihnit, zise mami.

-Am avut liber.

-Deci ai fi putut s-o iei la tine de-aseară.

-Știi că joia mă văd cu băieții.

-Antonia, du-te la baie înainte să pleci.

-Aveai treabă?

-Gata, lasă-mă.

Femeia își mută atenția pe faianță, unde își făcea veacul o gâză mai interesantă decât tatăl Antoniei și decât moșul acela, care tot încerca să intre în vorbă cu el. Sperase că va scăpa de prezența lui aici, sub aparat, dar mirosul de piele putredă se simțea și mai puternic, poate de la căldură. Apoi mai era mirosul de vopsea, mirosul de transpirație veche ce venea dinspre ăla handicapat, jegul sărat și mirosul de cauciuc al mingii de fotbal. Numai domnul Paul nu simțea nimic. El avea tot timpul nasul înfundat. De aceea stătea cu gura deschisă și părea tot timpul că vrea să spună câte ceva.

Când Antonia veni de la baie, mami își rodea obrajii, iar tati își rodea unghiile și râdea. Probabil făcea glume în capul lui. Tati nu glumea niciodată cu voce tare când era și mami de față. Ea credea că are glume proaste. De multe ori l-a și făcut prost. Și tati a făcut-o proastă. Concluzia era că nu e bine să fii prost.

-Pa, mami. Antonia vru să o ia în brațe, dar mami puse o mână în pieptul ei, îi șopti ceva ce domnul Paul interpretă ca fiind niște reguli serioase, iar fetița se răzgândi.

-La revedere, domnișoară, mi-a părut bine.

-Săru-mâna. Să trăiți, mi-a părut bine, zise tati.

-Hai să trăiești.

-Domnu’ Paul, știți care e animalul meu preferat? Octopus, caracatița. Are opt brațe. Și mai are și cerneală. Știți ce face cu ea? Se apără de… de… Am citit că…

-Antonia, gata, zise mami.

-Hai, ieși, că ai haina pe tine și transpiri.

-Paaaa, ciripi Antonia odată cu soneria.

Domnul Paul rămăsese în dreptul ușii, urmărind cum fetița și tatăl ei aleargă să prindă un tramvai oprit în stație. După ce urcară, se întoarse cu fața spre mama Antoniei și stătu așa câteva clipe, cu mâinile încrucișate la spate. În cele din urmă, bărbatul își trase mucii pe nas, săltă pantalonii cât mai sus pe talie și vorbi.

-Sunteți divorțați?

-Da, suntem, răspunse mama Antoniei. Scoase din poșetă o mică oglinjoară. După cum observa, rădăcinile părului se înroșiseră suficient. Vru să-l întrebe ce-l fute pe el grija, dar nu-și dorea ca discuția dintre ei să continue. Spre disperarea ei, continuă.

-Nu, că nu vreau să vă zic nimic, se scuză domnul Paul zâmbind telespectatorilor. Cine sunt eu ca să vă spun ceva, zise totuși, asumându-și pe deplin rolul de moderator al emisiunii. Sunt un nimeni. Dar nu e bine, adăugă după o scurtă pauză.

-Ce anume nu este bine? Femeia închise gura oglinzii.

-Păi… să divorțezi. E mare păcat. În biserică, la slujba de cununie, preotul spune așa: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Deci n-are voie, e interzis! Domnul Paul ridică mâinile, cu palmele butucănoase orientate către față, le încrucișă rapid și le despărți ca un profet care desparte marea și-apoi râse, mirându-se de grozăvia acestor reguli sfinte pe care le iubea cu-adevărat și din pricina cărora suferea când erau încălcate. Prin taina căsătoriei, reluă el, femeia și bărbatul sunt un singur trup, un singur…

-Căsătoria mea a fost o mare greșeală, îl întrerupse femeia.

-Vă cred, dar nu sunt de acord. Cum să spuneți așa ceva? Dumneavoastră știați cum era el înainte să-l luați, nu? Deci dumneavoastră ați greșit. Ce vreau să vă spun e că tot noi suntem vinovați de toate. Și auzind ecoul vorbelor sale în urechea publicului, zâmbi. De, așa e în ziua de azi. Se căsătoresc și peste o lună divorțează. Și din ce cauză? Nu ne mai înțelegem, zic ei. Greșit! Trebuie să te înțelegi! Pentru că la Judecata de Apoi tot cu primul bărbat sau cu prima femeie te întâlnești. Și acolo te întreabă: de ce te-ai despărțit de cutare? Păi că era așa și pe dincolo. Aoleu! Dar tu cum ești? Păcatele tale care sunt? Eu n-am păcate, zici. Ceilalți au, eu nu.

-Da’ tu de ce nu te-ai însurat, domnu’ Paul? întrebă Eugenia.

-Eu? Domnul Paul strânse la piept sacoșa de plastic. Transpirase și punga, se lipise de el, dar așa îl apăra mai bine. Lasă-mă pe mine, doamnă, că nu de mine vorbeam. Mie mi-a trecut vremea. Vorbeam de tineretul ăsta care face numai ce vrea. Eu, barem, am ascultat de ăi bătrâni. Dar ei nu. Vreau să fac doar ce vreau eu, imită domnul Paul tinerețea cu o vlagă primită de bogdaproste. Vreau să fac doar ce vreau eu, că așa e bine! Păi nu e! Uite, frate-miu. E mai fericit ca noi toți la un loc. Pe el nu-l afectează nimic, mintea lui e albă ca peretele ăsta. Ciocni de două ori în perete să verifice dacă publicul era atent. De ce nu-l afectează nimic? Păi, fiindcă nu vrea nimic. Căpățâna lui nu-i spune nimic. Avea 900 de grame la naștere, aruncați-l, ’ceau doctorii, faceți alt copil, ăsta n-o să fie om toată viața lui, da’ să moară Veta dacă nu-i sănătos tun, atâta doar c-aproape a orbit. Da’ și asta tot de la cap i se trage. În rest n-are nimic. Nu l-am văzut răcit în viața mea. Boli, războaie, invidii, averi, n-are nicio treabă cu astea. El e în lumea lui. O fi mai bine așa? Nu știu, eu zic că da.

Domnul Paul își eliberă sacoșa din piept. Când termină pledoaria în fața spectatorilor, se mai auzeau doar clipocitul apei și ecoul respirației lui care alergase odată cu vorba. Nici nu observase că femeia nu mai era sub uscător, ci pe alt scaun, unde Eugenia îi șampona părul. Cezărică stătea cu mâna ridicată. Ceasul, futu-i. Îl uitase fata, dar nimeni nu părea să fi observat, așa cum nimeni nu părea să fi observat că afară aproape se întunecase. Era totuși fericit că nu se-aprindea lumina. În felul ăsta, cuvintele pe care de-abia le rostise bâjbâiau prin frizerie și prindeau greutate. E ușor să uiți, se gândi domnul Paul, e ușor să uiți și vorbe și oameni, e ușor să nu mai fi, să dispari, de parcă nici n-ai fi fost vreodată.

Curând se lăsă liniștea de tot. Nici suflul orbului, și nici gândurile biblice, nici cele lumești nu se mai alungau reciproc din mintea domnului Paul. Se întâlniseră ca două păsări în zbor și planau, în tăcere, mai jos, și apoi tot mai jos și mai jos. Cu cine avea să se întâlnească el la Judecata de Apoi? Pe cine o să țină de mână în fața lui Dumnezeu? Pe nimeni, va intra singur, cumplit de singur, asta e limpede. Chiar dacă… Și Cezărică? Oare va avea mai multă minte pe lumea ailaltă? Ți-o trebui, oare, mintea pe-acolo? Ce bine ar fi să existe o bucățică de rai pentru cei ca el. Raiul minții, undeva mai sus, că tot zisese Domnul fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor. Dar până acolo? Cine avea să-i pornească dimineața casetofonul, cine avea să-l scoată la plimbare prin curte, cine-o să-i pună în farfurie o mâncare caldă? Poate că asta era adevărata singurătate, să ai mereu și mereu nevoie de altcineva pentru a supraviețui. De parcă Cezărică ar fi fost singurul care avea nevoie… Domnul Paul își aminti cum obișnuia s-o aștepte în fiecare zi pe maică-sa, ba să termine munca, ba să termine de cărat încolo și încoace roaba de cărămizi în fruntea căreia se urca Cezărică, murdar la nas de muci. O aștepta să termine de făcut mâncare, să termine de povestit cu vecina, să-l spele pe Cezărică, să-i maseze picioarele, lobii urechii, să nu țipe noaptea, o aștepta să-i spele și să le întindă tuturor chiloții pe sârmă, să se spele ea, săraca, și de-abia apoi, cu aripile osoase și strâmbe, să ajungă la căpătâiul patului și să-i ofere sărutarea cea dulce pe frunte. Noapte bună, Paulică. Fără această sărutare nu avea cum să trăiască mai departe sub aceeași formă, sub același trup pe care nu l-a înțeles niciodată, cu atât mai puțin acum, la bătrânețe, când părea că face orice numai să-i stea în cale, să-l împiedice, să-l umilească. De ce? Pentru ce atâta umilință? Oricum se poate trăi, oricum te poți lipsi de toate.

Femeia trecu prin fața lui fără să-l privească. Părul proaspăt spălat, gleznele și tocurile ei subțiri îl invitau să se uite pe gaura cheii, așa cum făcea uneori când se spăla mama. Domnul Paul își trase încă o dată nasul, alungând rușinea din minte. Copiilor li se iartă totul, spunea părintele, pentru că ei sunt doar niște copii și nu știu ce fac. Prosopul care înfășura umerii femeii căzu la picioarele lui și domnul Paul se făcu roșu ca o frunză bătrână. Îl ridică și i-l întinse doamnei. Ochii lor se întâlniră, nu mai mult de câteva secunde îngrămădite, dar suficient cât să vadă cum niște firicele rozalii spărgeau fără milă pupilele acestei femei. Lungă femeie și tristă. Ea își mută repede privirea spre Cezărică, dar tresări și privi în altă parte, de parcă s-ar fi tăiat în ochii lui solzoși.  Domnul Paul era obișnuit cu astfel de reacții. Foarte puțini oameni se uitau de fapt la Cezărică, de parcă neglijența i-ar fi putut adăposti vreodată de suferință, pe ei sau pe ceilalți. Nu, că el nu suferă, nu vă faceți griji, ar fi vrut să-i spună femeii, dar era stânjenit de prezența ei. Înflorise de când plecase Antonia și semăna cu o caracatiță. Animalul meu preferat e caracatița, nu așa spusese fata? Poate că aștepta și ea sărutul de noapte bună, în timp ce maică-sa era ocupată să-i țină pe toți la distanță, dar lipiți de ea, vrăjiți, înăbușiți cu otravă, orbiți.

Doar Eugenia rămăsese, ca întotdeauna, stăpână pe ea. Asta da binecuvântare. S-o vezi o dată pe lună vara și o dată la trei luni pe timp de iarnă. Să te tundă, să-ți spună cum se vede orașul dintr-o frizerie de cartier, cum se vede luna când ieși de la serviciu. Nu e bine să fii singur, nu e bine deloc. Poate o să vrea, poate nu. Oricum, nu mai are nimic de pierdut. Sacoșa de la piept se face din ce în ce mai grea, mai bine o lasă jos. Mai bine se așază și el. Se uită la Eugenia. Chiar dacă e blondă, puful de pe ceafă e negru-negru, cărbune. Atunci își aminti că și Eugenia divorțase de matahala cu pieptul păros și umflat. A vorbit ca un prost, da’ doar nu spusese nimănui niciodată c-ar fi fost vreun mare deștept. Ea tăcuse, tăcuse, dar cine știe ce-o fi fost în sufletul ei când el vorbea ca prostul? Uite așa păcătuiește omul și gata. De-acum totul era pierdut. Gândul că ea nu o să mai vrea îi adusese, pe nepregătite, lacrimi în ochi. Se grăbi să le șteargă. Căută în plasă, chinuit și transpirat, un pachet de șervețele. Scoase deodată trei bucăți, două căzură pe jos, iar unul își făcu drum spre obrazul lui, tremurând la fiecare pas. În cele din urmă, căzu și acesta, asemeni unui porumbel împușcat. Domnul Paul strânse șervețelele de jos și le îndesă înapoi în pungă.

-Pizda mă-sii.

-Ce-aveți, mă? Ce-i cu tine, Cezărică?

Domnul Paul amețise și figura Eugeniei se învârtea ca un titirez de lumină prin fața lui. Ce femeie sfântă.

-De ce plângi, puiule? Așa o iubești tu pe Eugenia?

Când reuși s-o vadă mai bine, domnul Paul îi întinse pachetul de șervețele. Îi simți pielea aspră și parfumată și vru să-i prindă mâna, s-o sărute până la umăr, să-i ceară iertare. Trebuia să mai aștepte, dar i-o prinse puțin și trezindu-se deodată prins în capcană, se răsti la Cezărică.

-Iar piși ochii, bă, m-ai înnebunit. Vezi tu pe cineva că plânge?

-Ești băiat mare, tu. Ia zi, o iubești pe Eugenia? Cezărică dădu din cap.

-Da’ Eugenia te iubește pe tine? Cezărică dădu din cap.

-Ești mut, bă, baragladină? Baragladina clătină din cap.

Eugenia intră în biroul de la recepție, unde femeia caracatiță scoase din portofel câteva bancnote, apoi își îmbrăcă paltonul roșu, lung până la glezne, își luă poșeta și se îndreptă spre ieșire.

-Doamnă, ceasul fetii! Scoate, bă, ceasul de la mână.

Femeia se uită spre canapea, unde Cezărică urla ca un miel, mai întâi ușor, timid, apoi din ce în ce mai tare și mai afundat, de parcă mâinile domnului Paul nu-i apăsau tot mâinile, ci gura.

-Lăsați, că are destule, spuse, și părul ei roșu dispăru în amurgul orașului, ca un chibrit aprins în ocean.

-Ești mulțumit? Na, de-acum ai ceas.

Domnul Paul lăsă mâna lui Cezărică să cadă spre podea. Se făcu din nou liniște. În sfârșit, rămăseseră singuri. El, Eugenia și Cezărică.

Se așeză pe scaun. Eugenia fredona un cântec la modă, căruia piticul nu-i înțelegea versurile. Poate că era un cântec de dragoste, poate nu.

-Cam tăcut, Paulică.

-Dacă vorbim într-una, când să mai ascultăm și îngerii?

-Aia era.

-Cezăică nu pânge mă Cezăică muncă toată ziua toată ziua muncă…

-Ce muncești tu, mă, baragladină?

-Muncă bă uite așa casă mare ia io femei bag pula moare mama nu sta io altă mamă nu stă bă singur bag pula.

-Ai înviat, Cezărică? zise Eugenia.

-Bag pula nu învie io.

-Nu mai înjura că mă supăr. Vrei să se supere Eugenia?

-Eugenia supără da io pânge toată ziua bă.

-Mai ai casetofon aici? o întrebă domnul Paul.

-Da, e ăla vechi, da nu l-am mai pus că mi-e rușine, Paulică. Nici la televizor n-am mai plătit, vai de capul meu, stă închis.

-Lasă, adu casetofonul și pune-i asta, să nu mai urle. Domnul Paul scoase o altă pungă de plastic din pungă și din ea scoase o casetă. E derulată.

-Hai, mă, Paulică, vrei să mă omori? N-am mai văzut o casetă de când eram acasă.

Eugenia scormoni prin debara și se întoarse cu un aparat negricios, lipicios, cu antena și cablul peticite cu scotch și cu sârmă. Băgă aparatul în priză și îl așeză pe masă, puse apoi caseta și apăsă pe un buton lipsă. Din boxele prăfuite se auzi deodată un vaiet de vioară, acompaniat de țambal.

Inel, inel de aur

ah, cu piatră la mijloc

eu te-am iubit, copilă

dar n-am avut noroc

-Vreau să-ți spun ceva, Eugenia.

-Zi, Paulică, da’ zi mai tare, că nu te-aud.

Domnul Paul nu mai auzea nici vioara, nici țambalul, nici vocea lui Fărâmiță Lambru. Își auzea bătăile inimii în ureche. Încercă să-și amintească cine se oprește ultima, inima sau mintea. Dar, până la urmă, ce mai conta?

-Sunt bolnav, Eugenia. O moștenesc pe mămica, nu apuc sfintele Paști.

Femeia nu-i răspunse. Toată puterea îi coborî spre picioare și ieși din corpul ei, târâș, târâș. Numai foarfeca deveni la fel de dură precum un bolovan.

-Fii tu mamă pentru Cezărică după ce mor eu, vrei?

Domnul Paul scoase din sacoșă o altă punguliță transparentă, de care se lipise și sufla în cerc o formă aurie, mică, dar păstrată cu sfințenie decenii la rând. Îi prinse mâna cu mâna lui gălbejită, cu pielea sub care anevoie mai curgea câte-un firicel de sânge și, deși tremura tot, Eugenia simți că nu mai ține singură acel bolovan. Îi strânse mâna ca pe o poză veche, de când erau copii. Domnul Paul trase aer în piept. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi fost dacă ar fi tras mai mult aer, dacă ar fi reușit să-i spună căsătorește-te cu mine acum la bătrânețe sau dacă i-ar fi dat Dumnezeu puterea să dea timpul înapoi, chiar de-ar fi fost cel mai mare păcat din lume. Ce bine ar fi fost dacă n-ar fi existat ciripitul aducător de ghinioane, dacă n-ar fi intrat chiar atunci în frizerie cineva, dacă n-ar fi intrat chiar atunci, atunci.

-Pizda mă-sii!

 

adio, dragă Nelo,

eu plec, se face seară

dar vezi ca lăcrămioara

să nu-ți mai curgă iară

 

că lacrima ce-ți curge

din anii tinereții

nu este alinarea

ci întristarea vieții

Antonia venise după ceas. Înăuntru jelea cineva, dar n-ar fi putut să spună cine. Mami nu mai era pe-acolo, n-o vedea pe nicăieri. În schimb, vedea o femeie plânsă și cocârjată, ținând de mână o pungă și-un bătrân pitic, cu fața de culoarea gresiei, iar pe canapea, un alt bărbat grizonant, cu ochii albi și cu pantalonii uzi. Pipăia un aparat negru, pătrățos. Unde lipsea un buton, acolo își băga un deget, îl scotea, îl băga și îl scotea la loc. Bărbatul avea la mână un ceas care fusese odată al ei, dar acum nu mai era. Nu-l mai voia. Nu mai voia nimic din ziua aceasta, nici ceasul, nici să meargă la piscină, nici să fie scafandru, nici să vorbească cu nimeni. Alexa, louder.

-Mă scuzați, spuse, și ieși alergând spre tati. Tati se uita pe telefon, dar reuși, cumva, să găsească un adăpost, departe de ziua de azi, între coastele lui și cotul de fâș, un adăpost pentru zilele din urmă și, mai ales, un adăpost pentru ziua de mâine, de care se temea. Și în adăpostul acela începu să plângă și nu se mai opri niciodată.