Am visat. Azi noapte, de dimineață, sau poate chiar la prânz, deși e posibil să fi visat ieri sau alaltăieri, oricum nu contează când am visat, important e visul. Nu-mi aduc aminte de când n-am mai visat și poate e bine că am uitat.
Că visele pot fi rele, pot să te zgârie pe față ca pisicile, să rupă bucăți din tine cu colți de câine, mă văd și acum pe marginea patului, aveam vreo cinșpe ani și-mi smulgeam din pielea obrazului mărăcinii din vis, îi apucam cu vârfurile degetelor și-i trăgeam afară, iar în urma lor nu rămânea decât o durere și un mare gol, oare există vreo durere mai mare decât golul? nimeni nu știe, cine să știe? și pentru ce?
Dar visul de acum nu mai are mărăcini, sunt imună la durere și dacă stau să mă gândesc bine a fost un vis frumos, se făcea că muncitori în salopete albastre vopseau petale de flori, petalele erau de două ori mai mari decât capetele lor și le treceau prin față pe o bandă rulantă, o vreme treceau petale de trandafiri, pe urmă de lalele, de crizanteme, de dalii și crini imperiali, la crini era puțin mai greu pentru că trebuia urmărit modelul, dar la celelalte puteau să dea cu pensula cum nimereau și chiar așa și făceau, băgau pensula în vopsea și trăgeau o dungă groasă pe petală, iar dacă vreunii se luau cu vorba nu mai făceau nimic, zeci de petale treceau de ei fără vreo dungă de culoare, cei de după ei le vedeau albe și se gândeau că nu trebuie vopsite, prin urmare nu se atingeau de ele, așa se explică de ce sunt pe lume atâtea flori albe, e din cauză că muncitorii care trebuiau să le vopsească au avut de comentat vreun meci, vreo beție sau vreo aventură cu ceafă de porc, le plăcea muncitorilor ceafa ce porc, povesteau câtă mâncaseră, unde mâncaseră și mai ales ce gust avusese, se lingeau pe buze cu privirea în gol iar după o vreme își aduceau aminte de flori și începeau să tragă în grabă dungi apăsate peste petalele care le treceau prin față, cu același gest cu care apucau telecomanda de pe masă ca să dea drumul la meci, cu aceeași mișcare cu care își luau berea și și-o puneau mai la îndemână, cu duioșia cu care ungeau ceafa de porc cu amestecul de condimente.
Și cei care aveau ceva de povestit vorbeau tare de tot, să se audă în depărtare, strigau de la unul la altul, iar urletele răzbăteau până la mine în vis, așa că acum știu și eu care a dormit în cizme și care a încasat roșul de aiurea, campionii, campionii, ole-ole-ole, știu că berea după vin e un chin, dar vinul după bere e plăcere, după cum am aflat și că cimbrul merge la friptura de vită, dar la cea de miel nu, bă – exclus, în niciun caz, îi strică gustul și o amărăște – și uite-așa, învățătură după învățătură și petală după petală, muncitorii își terminau munca și plecau, petalele rămâneau adunate unele peste altele în mormane uriașe la capătul benzilor rulante pentru pictură, însă nu rămâneau mult timp așa, nu,
că după o vreme veneau alți muncitori, luau o petală de la banda unu, o petală de la banda doi și tot așa, le căutau mecanismele de dedesubt, le potriveau unele în altele și încet-încet formau o floare, margaretele erau mai ușor de construit, la fel și crinii, însă la trandafiri sau la dalii era chinul de pe lume, petalele trebuiau aranjate perfect, greșelile se vedeau de la mare depărtare și cei de la control nu ezitau să-i de afară pe cei care nu lucrau cum trebuie, îmbinările erau clare și erorile evidente, dar regula asta nu era valabilă și la culori, culorile nu aveau reguli așa de stricte, nu băga nimeni de seamă o nuanță mai puternică sau una mai ștearsă, drept pentru care singurii nedați afară erau vopsitorii, ce-i drept erau și cel mai prost plătiți și aveau un program lung, în timpul căruia – e adevărat – mai mult vorbeau decât munceau, iar când nici nu vorbeau și nici nu vopseau, dormeau,
ceea ce nu-și permiteau ăștia de la montaj, ei primiseră normă de 100 de flori pe zi, 700 de flori pe săptămână, singurele pauze de care aveau parte erau cele în care-și trăgeau capace după ceafă unul altuia – aia era petala mea, bă – dar distracțiile astea erau rare, florile asamblate erau sensibile și se stricau din cauza vocilor ridicate, la mine în vis nu se stricau decât foarte puține, cele mai multe erau perfecte, aveau petalele vopsite și aranjate impecabil și tot la fel erau și montate pe tulpini.
Urcați pe scări de lemn, bărbați în salopete albastre înfigeau sârme groase în tulpinile plantelor, iar alții montau în ele lalele, gladiole, narcise și ce mai aveau ei acolo de montat, ridicau florile enorme deasupra capetelor, iar dacă nu se mișcau repede sau nu nimereau locul exact petalele se pleoșteau și le cădeau pe creștete ca niște urechi moi de iepure, muncitorilor cu urechi de iepure li se tăia din salariu, așa că muncitorii nu greșeau decât foarte rar.
Flori uriașe plutesc leneș peste o câmpie plină de tulpini cu sârmele pregătite pentru montaj, petalele li se unduiesc în aerul călduț, nuanțele li se schimbă odată cu lumina, doi muncitori în salopete albastre le prind surprinzător de delicat cu degetele lor grosolane și le montează pe tijele verzi, iar câmpia toată se colorează dintr-o dată.
Stau într-o fabrică de flori în care fiecare om are rolul lui, unii vopsesc, alții asamblează și alții montează, însă eu nu fac nimic, în jur sunt mii și milioane de flori și oricine știe că nu e bine să visezi flori, florile sunt lacrimi, poate că sunt angajată aici să plâng din cauza florilor, poate treaba mea e să le ud cu lacrimile mele, să le cresc, să le înmulțesc, numai că eu nu plâng, nu mai plâng, așa că trebuie să mă dea afară și să aducă plângătoare adevărate, îmbrăcate și ele cu salopete albastre și împărțite pe flori, una la trei crizanteme sau două la șapte bujori.
Am visat flori. Când m-am trezit, vântul răscolea petalele căzute ale unui trandafir, iar undeva după blocuri, începuse să plouă.
