La început nu am știut că tăcerea doare. Tăcerea doare, te sfâșie ca pe un animal vânat, simți fiecare colț înfipt adânc în piele, în carne. Este o tăcere pe care o percepi în fiecare celulă a corpului, îi simți greutatea și te ascunzi- de tine, de lume.

Cu timpul înțelegi că această tăcere poate deveni una care se naște.

Înainte de tăcere, am fost lumină. O lumină firavă, care vedea bunătate în fiecare gest, mulțumeam cu un zâmbet pentru ușa ținută deschisă la supermarket. În adolescență, nu am fost învățată că sunt oameni care se hrănesc cu lumina ta, te privesc ca fiind unică și, încet, îți iau strălucirea. Îți sorb căldura, sclipirea și apoi, cu nonșalanță încep să stingă, fără să conștientizezi, flacăra. Ești doar o păpușă care privește neputincioasă, cum ultima părticică din tine a apus.

Ca femeie, nu mi s-a predat această lecție, nu am fost avertizată și nici întrebată dacă doresc să primesc o lucrare de control. Testul începe când zâmbetul care m-a cucerit s-a săturat. S-a hrănit suficient cu mine, nu mai sunt ceea ce își dorește, vrea doar liniște pentru că eu nu mai sunt liniște, lumina a devenit întuneric. Am început să cred că întunericul lui este din vina mea, nu mai emanam senzualitate, nu mai era nimic feminin. Doar o umbră care se târa în patul lui.

Era o după-amiază obișnuită de sfârșit de septembrie. Părea mai mult o zi de primăvară, un soare care încălzea, un vânticel jucăuș, poate paloarea frunzelor vestea că toamna vrea să se arate. Parcarea din fața blocului anunța că programul de lucru a luat sfârșit. Nimic din acea zi nu ar fi prevestit o furtună. O pisică își căuta stăpânul, niște copii se întorceau de la școală și povesteau de noul joc apărut, o portieră a fost închisă zgomotos. Tocmai acel zgomot m-a făcut să-mi întorc capul și l-am văzut pe el, un domn aranjat care a pornit în grabă spre intrarea blocului. Iar furtuna se apropia încet, urcând cu liftul până la etajul 9.

A început să vorbească despre proiectele sale, despre munca depusă ca să ajungă cine este. Îmi plăcea să-l ascult, mă fascina siguranța pe care o avea, nu trăda nicio vulnerabilitate, îmi dădea impresia că știe totul și că este pregătit să ofere totul. Să-mi ofere mie totul. Ce preț plătești pentru acest tot? Am aflat în timp.

Lucrurile nu s-au întâmplat brusc. Nu au explodat, el a început cu vorbe inofensive, jocuri nevinovate.

̶  Îmi plac unghiile care nu au ojă. Este patternul meu.

Nu este o cerere prea mare, oricum nu frecventam vreun centru de înfrumusețare ca să-mi desenez unghiile cu cine știe ce modele. Alții renunță la lucruri mai importante pentru fericire. Dar a fost începutul unui lung șir de doleanțe.

̶  Nu pot săruta niște buze colorate. O femeie este frumoasă și fără ruj.

̶  O femeie miroase frumos și fără parfum.

Am crezut că așa se simte iubirea, să renunți încet la micile plăceri pe care le ai ca femeie. Nu un parfum, nu un ruj te fac feminină. Feminitatea vine din interior, asta am vrut să cred. Sau așa m-am mințit. Cu fiecare obiect renunțat, a însemnat renunțare la mine. Oglinda a început să-mi arate o femeie pe care nu o mai cunoșteam, vedeam un chip estompat, ochi pierduți, un contur șters de un burete obosit.

Doare. Doare nu pentru că el mi-a luat culoare, ci pentru că am crezut că nu am avut-o niciodată. Am fost convinsă că sunt făcută din defecte, că nu există nimic bun în mine.

Oja, rujul, parfumul nu sună a fi importante, nu? O femeie este vizibilă și fără ele. Acestea reprezintă gesturi simple, aparent banale, un fel de a spune: ” Sunt aici.”

Așa a început să se stingă lumina mea, nu cu o interdicție, ci cu convingeri îmbrăcate frumos. Nu s-a mulțumit cu aceste ritualuri. Zâmbetul a început să se piardă printre priviri aruncate la o masă unde bolul cu salată nu stătea la locul lui sau într-un colț unde praful a scăpat neatins de aspirator. Am început să dau un examen tăcut, o lucrare de control neanunțată, dar care urma să fie evaluată.

Fiecare mișcare era pândită, nu din iubire, ci din incertitudine. Cât de aproape am pus bolul cu salată. Dacă am intuit că am rămas fără pâine. Dacă am aspirat fiecare colțișor. Dacă dulapul este plin cu haine inutile. Eram o femeie plătită să-i fac ordine în casă, doar că eu o făceam gratis, pentru noi pe care el nu îl recunoștea. În ochii lui devenisem un obiect în plus, ceva de care se putea descotorosi fără ezitare.

Și am încercat să zâmbesc. Să folosec zâmbetul ca pe armă, să păstrez ceva din mine. Voiam să cred că un zâmbet candid oprește furtuna. Râsul se proptea în piept, îl simțeam ca pe o pasăre rănită care încerca să zboare cu aripile frânte.

De tăcerea mea depindea liniștea casei. Și poate chiar depindea. Lângă el, liniștea s-a transformat în condiție. Iar fiecare condiție mă făcea mică. Zilele îmi păreau mai scurte, căutam să pierd un autobuz la întoarcere de la serviciu. Doar nopțile deveneau lungi. Adormeam, dar nu dormeam. Credeam că somnul mă va face să uit, să aprind în vis flacăra, să regăsesc râsul, bucuria, viața. Am învățat să supraviețuiesc. O supraviețuire care nu urlă, care nu dă cu pumnii în pereți sau sparge farfurii. A fost o supraviețuire tăcută, punând în fiecare dimineață un zâmbet pe față ca pe un fond de ten. Îl conturam frumos, ca și cum aș fi primit indicațiile unui makeup artist.

Va veni ziua când mă voi elibera? Va fi o eliberare vizibilă sau  invizibilă?

A fost o zi de sâmbătă.

Mergeam spre Giurgiu într-un “trip” după cum îi plăcea să spună. Drumul era liniștit, o dimineață caldă de octombrie care nu oferea niciun indiciu că ar urma o furtună. Poate ultima furtună din această poveste de iubire. A cui poveste? A mea? A lui?

̶  Vreau liniște în casa mea.

Și liniștea s-a așternut pe tot parcursul drumului.

̶  Vreau liniște! Casa mea nu îmi oferă liniște.

Am tăcut. Am știut că este ordinea lui, echilibrul lui, universul în care nu mai am loc. Am făcut parte din acest univers?

Nu am plâns. Am început să repet vreau liniște ca pe o rugăciune. O rugăciune pe care o rostești cu atâta patos și aștepți să se înfăptuiască miracolul.

În dreapta mea se întindea câmpul. Mi-a arătat ce nu am mai văzut: spațiu. Un spațiu pe care pot să-l ating. Să fiu eu.

Și în acea dimineață am plecat. Nu am plecat din casa lui, nu am luat bagaje. Am plecat din mine. Cu această plecare, drumul în lume este doar o simplă procedură.

Plecarea mea nu a fost spectaculoasă, ci una obișnuită ca o ieșire la piață. Am scris pe ușa de la intrare rugăciunea vreau liniște, să o simtă, să respire prin toți porii liniștea.

Mi-am dat seama că tăcerea va fi altfel. Va fi o corabie ce mă va purta spre vindecare, o tăcere transformată în artă.

Într-o zi am intrat într-un magazin. Nu aveam nevoie să cumpăr ceva. Voiam să văd, să ating, să miros. Pe un umeraș stătea un palton. Simplu, dar elegant. Scump. L-am  luat și m-am dus în cabina de probă. L-am atins încet ca să simt fiecare fibră, l-am pus pe mine și  m-am uitat minute bune cum se așază pe umerii mei. Înainte nu l-aș fi cumpărat. Mi-aș fi spus că este scump, că este doar un palton.

În acel moment nu mai era un palton. Reprezenta prima alegere pe care am făcut-o pentru mine. Doar pentru mine, fără a fi o formă de egoism. Iar rugăciunea vreau liniște a luat forma pentru mine. L-am pus pe umeri și am ieșit cu el din magazin. Afară, aerul rece îți tăia respirația. Îl purtam cu mândrie așa cum poartă campionul trofeul. La colțul străzii stătea uitată o tonetă cu înghețată. Numai un nebun își cumpără înghețată într-o zi de iarnă?!

Cu paltonul pe umeri și cu o vafă cu înghețată de fistic în mâna dreaptă mă plimbam pe strada pustie. Am început să mă încălzesc. Am început să simt o flacară lentă. Lumina nu a apărut brusc. S-a întors ușor ca o dimineață de ianuarie.

Am învățat că zgomotul nu vindecă durerea, lupta nu vindecă rana.

Primul gând a venit limpede cu o imagine desprinsă din filmul Turistul, o Angelina Jolie care se plimbă pe străzile Veneției, purtând paltonul ca pe o vindecare. Să las apele        să-mi spele frica, iar pașii să-mi aducă înapoi lumina.

Iar azi, tăcerea nu o mai țin închisă.

O las să sfărâme cușca și să se piardă, treptat, în apă.