Un zgomot continuu îmi bubuia în cap, îmi izbea tâmplele și fruntea, îmi chinuia mințile, creștea și creștea, făcându-mă să mă opresc din când în când și să-mi cuprind capul cu palmele, să-l țin într-un loc să nu se facă cioburi și cioburile să nu mi se scurgă printre degete ca nisipul, ca praful, ca gândul, dar zgomotul nu era doar înăuntru, ci și afară,

autobuze, mașini, biciclete, un claxon, o sirenă, huruitul metroului de sub picioarele mele, pași și voci, strigăte, râsete, o ușă trântită, doi câini al căror lătrat ieșea sugrumat prin lese, ciorile din castanii de peste drum și vocea lui, mereu egală, mereu aceeași, o voce care vorbea cu cuvinte puține și fraze tăiate scurt, o voce care încerca să mă facă să spun ceva, orice, care cerea politicos, fără să iasă din cadrele ei obișnuite, fără să bubuie, fără să plângă, fără se tăvălească pe jos, fără să roage și fără să amenințe, o voce care nu știu ce spunea, dar care a tăcut dintr-odată când am ajuns în fața unei porți înalte între două clădiri galbene, seara se încuie, dar ziua e mereu deschisă, hai să intrăm, a zis și a împins poarta.

Am intrat. Am trecut pe lângă un manechin de plastic de înălțimea unui copil, pe care o fetiță încerca să-l îmbrace cu o rochie. Manechinul era legat de o mână cu un lanț de fier. Lanțul șerpuia pe cimentul crăpat și intra în clădire printr-o ușă mică, verde. Fetița avea un picior mai scurt și ghete speciale cu care tropăia peste lanț. S-a uitat la noi și ne-a întrebat ceva în germană. El i-a răspuns cu vocea lui de hârtie. Eu n-am înțeles nici întrebarea nici răspunsul.

Am înțeles doar mâna care m-a cuprins pe după umeri încet, ca o părere. Am mers mai departe, zgomotul rămăsese undeva în spate, îl auzeam ca prin vis, ca prin vată, cu toate că plutea pe lângă mine, mi se încolăcea pe după cap și gât, pe după mâini și picioare și cobora întinzându-se pe jos, mă uitam după el și-l pierdeam printre pașii care nu știam unde mă duceau – o curte interioară cu cimentul sărit, tufe de hortensii sprijinite de suporturi ruginite, un trandafir alb abia înflorit de care fetița cu un picior mai scurt s-a apropiat în fugă și a rupt câteva petale, o cișmea rămasă, probabil, de mult fără apă, clădiri galbene de jur împrejur și umbră, multă umbră, o fereastră deschisă, o caroserie de mașină dintr-o altă epocă, sprijinită pe patru butuci, un bubuit care m-a făcut să tresar, probabil pocnetul unui capac pe o oală, miros de cafea, miros de ceapă prăjită, un pian care se chinuia undeva într-o mansardă, clapă după clapă, sunet după sunet din ce în ce mai tare, dangăte monstruoase, de gong, de tun, mi-am pus palmele la urechi, mi-am apăsat capul cu toată puterea, capul trebuia să-mi rămână acolo unde era și așa cum era, știam asta, cu toate că nu știam nici eu de ce, îl vedeam crăpând și făcându-se zob ca un zid vechi, ca un pepene izbit de asfalt, o femeie a trecut prin curte cu un lighean de rufe spălate, m-am întors și m-am uitat după ea, și-a așezat ligheanul lângă hortensii și s-a apucat să întindă rufele pe o sârmă pe care n-o văzusem mai devreme, fetița deschisese poarta și se chinuia să scoată afară manechinul care avea unghii din petale albe de trandafiri și rochie cu o foarfecă uriașă desenată pe ea, mama ei are o un mic atelier de croitorie, pune fermoare, scurtează haine, a spus vocea de hârtie, am mers mai departe, curtea nu era mare, dar pașii mei se făcuseră din ce în ce mai mici, mi se părea că trecuse o viață de când intrasem pe poarta aia, cimentul crăpat s-a continuat cu pietriș amestecat cu păpădii, un gang îngust a dus la un alt gang și apoi la altul, terminat cu o curte rotundă, o iasomie cu crengile negre de păduchi și o casă mică în stânga, am stat de multe ori aici și n-a venit nimeni, e părăsită, hai să intrăm, a zis și a deschis ușa.

Am intrat și peste gânduri mi s-a întins încă un strat de vată, nu se mai auzea nimic de afară, cineva trăsese un capac greu peste lume și singurul sunet care ajungea până la mine era un vâjâit surd care mi se năștea în minte și ieșea de-acolo găurindu-mi tâmplele, pleznindu-mi pielea și strecurându-se din ce în ce mai tăcut printre lucrurile din jur – un cuier în care rămăseseră o pălărie și un pardesiu decolorat, o pereche de ghete, o cană pe masa din bucătărie, un ibric, cioburi de porțelan, tulpini moarte în ghivecele de pe pervaz, un covor ros, două fotolii și o canapea cu arcurile ieșite prin tapiserie, o veioză cu franjuri și cu abajurul ars într-o parte, cărți, multe cărți, o pânză goală de păianjen și o perdea prin ale cărei găuri se vedea soarele, dimineața e soare aici, a zis.

M-am întins pe canapea, am auzit scârțâitul arcurilor venind de departe, din altă lume, din altă viață, vâjâitul din cap mi-a amorțit odată cu gândurile și de jur-împrejur s-a lăsat tăcerea. În soarele din perdea urcau fire de praf născute din mișcarea noastră, din corpul meu întins pe canapea, din respirație și din vise, am închis ochii și nu știu cum a trecut timpul; când m-am trezit, apusul murea într-una dintre ferestrele clădirii din față și lumea toată se umpluse de lumină. Nu mi se auzea nici măcar respirația. În sfârșit, era liniște.