Mă așteptam, totuși, să se-ntoarcă odată cu dispariția duhorii. Timp de o săptămână, e drept, în casă a mirosit numai a pișat și a căcat. Dar acum am aerisit bine. Am lăsat geamurile deschise, asta cu toate că toamna se simte tot mai tare în apartament, iar pe geam nu mai intră raze de soare și miros de bujori, ci vânt tăios și un iz de iarbă umedă. Chiar dacă a trebuit să-mi pun un hanorac și să stau în fotoliu cu pătura, nu mă plâng, e mult mai bine decât acum câteva zile. Și dacă ar mucegăi întreaga natură, iar mirosul s-ar înstăpâni pe pereții casei, cuibărindu-se sub pături, în perne și în țesăturile covoarelor, tot ar fi mai bine ca acum câteva zile.

Ni s-a spart o țeavă, asta s-a-ntâmplat. Nu, de fapt, nu o țeavă, ci racordul dintre conducta principală (sau coloana, aici nu sunt încă total lămurit dacă sunt una și aceeași) și WC-ul nostru. Poate a avut și ea dreptate. Poate că trebuia să mă ocup mai din timp, de când îmi spunea că, la îmbinări, plăcile de linoleum din toaletă sunt mereu jilave, iar de sub ele vine o putoare ciudată, însă chiar am crezut că e doar apa de o dăm noi pe jos când ne spălăm pe mâini. N-am stat niciodată să bag nasul. Cine dracului se apleacă să simtă cum miroase podeaua de la WC? Și în plus, cât timp pe zi îți poți petrece în cămăruța aia de un metru pătrat? Așa că nu mi s-a părut o urgență, instalatorii sunt al naibii de scumpi aici, iar de reparat, nu știu să repar nimic. De fiecare dată când se strică ceva de prin casă, sper ca acel lucru să capete viață, conștiință și să decidă să se rezolve singur. De dragul lui. Și de al nostru. Uneori mă rog, fără să cred în ceva anume, mă rog, pur și simplu, ca problema să dispară de la sine și ca stricăciunea să redevină lucru nou, numai bun de folosit iar. De câteva ori, chiar a mers. 

De exemplu, când televizorul nu mai funcționa, refuza să pornească, l-am lăsat așa câteva săptămâni, iar la un moment dat, când am apăsat pe telecomandă, s-a deschis. Ca și cum ar fi avut nevoie numai de o pauză. Toată lumea are nevoie de o pauză din când în când, cred eu. Probabil d-aia nici nu s-a întors până acum. Bine, uneori nu funcționează chiar așa. Când am fost plecați în concediu trei săptămâni, mașina n-a mai pornit și, cu toate că n-am băgat-o în seamă câteva zile bune, n-a vrut să o ia din loc până când niște meșteri nu i-au schimbat bateria. Sau alternatorul, nu mai țin minte sigur. Sunt șofer de taxi și, cumva, în mintea soției mele, asta ar trebui să mă califice și ca mecanic, de parcă toată viața mea se concentrează în jurul autoturismelor. I-am și spus, de altfel, i-am zis: „Bine, măi, Carla, dar dacă tu ești profesoară de pian, nu-nseamnă că știi și să-l acordezi”. Numai că uitasem că știe. Se pricepe și să acordeze un pian. La mine nu e așa. Mie, de exemplu, îmi place să citesc. Așa îmi petrec tot timpul liber, citind. Și ce? Asta-nseamnă că știu să scriu și eu? Nu, nu înseamnă. Ce-ar mai fi ca fiecare pasionat de lectură să scoată câte un „Don Quixote”, câte un „Bătrânul și marea” sau câte un „Procesul” așa, odată la câteva luni? Ar fi un dezastru. Un dezastru, vă spun. Păi dacă ar ieși atâtea capodopere, noi, cititorii, n-am avea cum face față la avalanșa asta de cărți bune. Mai bine mai puține. Scriitorii să scrie, cititorii să citească. Șoferii de taxi să conducă mașina, mecanicii s-o repare. Profesorii de pian să predea pianul, acordorii să facă acordarea lui. Oamenii normali să folosească WC-urile, instalatorii să le repare. Așa ar trebuie să funcționeze lumea. 

Doar că atunci când un nepriceput se bagă, încercând să facă un bine, așa cum a fost cazul fostului proprietar al apartamentului în care locuim, te trezești că mai rău te bagă în căcat și te mai și lasă acolo, la propriu. Că de meșterit, el a meșterit prin băi, de a futut toate țevile, și nici vorbă să mai răspundă la telefon. Ne-a vândut casa, s-a spălat pe mâini. Și cât m-am mai spălat și eu pe mâini când ne-am trezit într-o baltă dezgustătoare de pișat, căcat, apă plină de jeg și vomă, toate adunate de la băile celor patru apartamente de deasupra noastră. Nevastă-mea punea prosoape și cearșafuri, iar cum se umpleau, le storcea bine, bine, apoi le punea într-o pungă mare de gunoi. Credeam că avea să o arunce. N-a făcut-o. Cu cât ștergea mai tare, cu atât parcă venea mai multă duhoare din țeavă. Și ea, cu degetele ei lungi și frumoase, împingea cârpele sub țeavă, le rula în jurul ei și plângea, adăugând și lacrimi în mlaștina aia împuțită, în timp ce eu mă tot frecam cu săpun dezinfectant pe mâini sub jetul robinetului, așa cum învățasem de la medici pe timpul pandemiei, câte treizeci de secunde, fără să uit de încheieturi și de degetul mare. „Să n-ajungă la parchet”, țipa ea gâtuit. Ei, și dacă ajungea, ce? Ce era să fac eu? 

Eu mi-am aprins o țigară și am sunat la firma de instalatori. Dar era sâmbătă seară. În week-end nu prea îți vine nimeni. Așa că mi-am luat o carte din bibliotecă, m-am așezat în fotoliu și m-am pus să citesc, așteptând să treacă astea două zile. Și am terminat „O singurătate prea zgomotoasă” și „Ai toată viața înainte”. Pentru mine n-a fost un week-end pierdut. Poate și Clara să zică același lucru? Toată ziua cu mâinile în pișat, de i-au apărut și bube pe mâini, niște pustule cât vârful unghiei, tare dureroase pesemne. Cu sacul ei de gunoi plin de zdrențe mirosind a pișat. Cu drumuri dus întors la spălătoria din colț, bagă cârpele la șaptezeci de grade sau la cât Dumnezeu le-o fi băgat, scoate-le, usucă-le, înlocuiește-le p-alea ude cu unele uscate, o întreagă ștafetă că doar cine dracului are atâtea prosoape cât pișat pot produce patru familii dintr-un bloc? Și asta doar pentru că n-a vrut să cheme instalatorii de gardă. Cică sunt niște hoți ăia. Hoți, hoți, dar la improvizat ceva acolo, măcar un legat cu sârmă, tot s-ar fi priceput mai bine ca noi. Vă dați seama că nici ea nu e tocmai meseriașă dacă tot ce a găsit mai bun de făcut a fost să pună prosoape în jurul țevii și să le schimbe. Eu am propus să legăm bine cu scotch, dar nici n-a vrut s-audă. Cică nu se lipește pe țeavă și „nu se lipește pe ud, dobitocule!”. Ei, poftim. Să nu mai spună că n-am încercat s-ajut. 

A fost lucrarea dracului, vă spun sincer. Luni au venit vreo trei băieți, doi mai durdulii și cam de vârsta mea, așa, și un copilaș de ți-era mai mare dragul de el. Bine, mie mi-era, că probabil pe instalatorii ăi mai bătrâni îi enerva, ăla mic era ucenicul lor pare-mi-se, iar ei îi explicau acolo, pe-ndelete, cum și ce trebuie făcut, iar el tot butona la telefonul mobil și râdea la ecran. Dar era frumușel foc, cu un păr lung și creț prins în coadă, niște ochi verzui și inocenți, și din buzunarul salopetei îi ieșea o carte mică. Putea să fie și despre istoria conductelor, că tot m-aș fi bucurat. „Iată, domnule”, mi-am spus, „cine zicea că adolescenții nu mai citesc deloc? Uite-i că citesc, ba chiar cară și la muncă o carte după ei”. Păcat că n-a avut timp s-o răsfoiască, deci nici eu n-aș avea cum vă zice de cine era scrisă. După cum spuneam, a fost lucrarea dracului. Iar nevastă-mea a tăiat-o încă de dimineață, a zis că are ore la conservator. Eu am sunat să spun că-s bolnav, că doar n-aveam cum să ies pe traseu, să plecăm amândoi și să-i lăsam pe băieții ăia singuri. Poate aveau nevoie de ceva. Eu le-am oferit cafea, ceai și biscuiți. Ei au dat o gaură cu un picamer sau ceva în genul, în orice caz, o chestie de demolat, o gaură de la mine până la vecina de dedesubt. Bine, dracului, că au anunțat-o înainte, că săraca femeie e bătrână rău și nu mai vede nimic. E cvasi-oarbă. Vă dați seama ce infarct o păștea dacă se apucau instalatorii să îi bubuie în toaletă fără să o prevină. În fine, au decupat acolo podeaua dintre mine și ea, dar nu prea mult, nu cu bădărănie, ci finuț, cât să aibă loc să taie și să scoată o bucată din coloană (sau din conducta principală) și să o înlocuiască, apoi au mai perforat și spre baie (că toaleta e separată de cadă și duș de un perete gros), și spre dormitor (că acolo era boilerul), au legat ei cu măiestrie toate țevile alea groase, mi-au mulțumit pentru tratație și au plecat. Totul într-o zi. Meseriași, nu glumă. Până seara, când s-a-ntors soția, totul era gata și nicio picătură nu mai curgea de nicăieri. Doar că încă mai puțea un pic acolo, în toaletă, dar aia se putea rezolva ușor, cu mopul și un căpăcel de clor diluat cu niște lichid d-ăla de gresie sau cum i-o spune. N-aș fi stat după Clara s-o facă, dar habar n-aveam unde aș fi putut găsi soluțiile astea și nici n-a răspuns la telefon ca să mă lămurească. 

Am așteptat-o, totuși, în fotoliu, cu un soi de mândrie. În definitiv, stricăciunea era reparată. Toaleta, baia, mașina de spălat, toate puteau fi folosite din nou, deci nu mai vedeam niciun motiv de supărare. Mi-am ridicat ochii din carte doar cât s-o urmăresc ștrengărește cum se duce spre WC să verifice starea în care se găsea. Așteptam felicitări pentru modul în care supravegheasem desfășurarea intervenției. Dar am auzit un țipăt. Apoi un altul, de la vecina de jos. 

„Și cu găurile aia din toaletă ce facem?”, a urlat ea către mine. Vecina a strigat și ea ceva ce n-am reușit să înțeleg. Am terminat ultima pagină din „Livada de vișini”, am pus cartea la loc în bibliotecă și, cuprins în continuare de un soi de solemnitate combinată cu o urmă de vanitate, i-am transmis cât se poate de calm:

„Au zis că revin la sfârșitul lunii pentru finisaje”.

„La sfârșitul lunii? Du-te-n pizda mă-tii de cretin inadecvat”, mi-a aruncat peste umăr, înainte să iasă din apartament, trântind ușa în urma ei. Eu mi-am aprins o țigară, am luat „Război și pace” din bibliotecă și m-am așezat în fotoliu.

E vineri. Am terminat primul volum. Încă nu s-a-ntors. Dar mai am încă două volume. E o ediție mai veche. Și, oricum, peste două săptămâni va fi sfârșitul lunii. Sigur o să sosească și instalatorii. Și atunci trebuie să se-ntoarcă și ea. Cred.