Mă gândesc oare cum oamenii pot iubi alți oameni
Dar nu se pot iubi pe ei.
Cum pot să-și dedice ore, zile și chiar viața altora
Dar pentru ei n-au nici măcar un strop de timp.

E egoist să te iubești?
E egoist să vrei să-ți faci viața mai bună?
Dar oare chiar poți numi omenie
Când pui pe altcineva mai presus?

La început a fost un Creator
Ce a schimbat cursul Universului
Făcând pământul, apele, Soarele
Stelele și Luna
Și mai apoi pe noi
Cei muritori.

El nu a fost egoist că a dat viață atâtor lucruri
Ce azi noi le considerăm banale.
El ne-a creat pe noi
Ființele supuse trecerii timpului
Ca să ne bucurăm de darurile lui
Acelea care sunt nemuritoare.

Dar noi, de fapt, ce facem?
Ne dedicăm viața și lucrurile dragi
Unor oameni trecători
Că doar nu toți rămân lângă noi
Pe veci.

Iubim prea mult, suferim destul
Ne ardem cu aceeași flacără
Dar care are un aspect mult mai diferit
Și mai plăcut.

Să iubești poate fi ușor
Să fi iubit e un dar neprețuit
Dar să te iubești pe tine mai întâi
E un păcat sau o necesitate?

Nu știm să prețuim ceea ce avem
Tânjim din ce în ce mai mult după imposibil
Dar să acceptăm ce avem și ce trăim
E greu de atins.

La sfârșit nimeni nu știe ce va fi
Și ce vom fi.
Dar cert e faptul că sufletele noastre vor fi
Pline de regrete ascunse.

Începutul sfârșitului nu înseamnă apocalipsă
Sau potop.
Nu înseamnă fericire deplină, viață infinită
Sau iubire necondiționată.
Nu înseamnă bogăție, nu înseamnă sărăcie.

Începutul sfârșitului e ceea ce noi trăim acum
E viața care are cursul ei firesc.
Alegerile noastre
Și bune
Dar și rele
Ele se-ncadrează-n ceea ce eu numesc
Începutul sfârșitului.

Ce-am fost noi, ce suntem acum
Și mai ales ce vom fi
Nimeni nu știe.
Așa că oameni buni
Iubiți-vă pe voi înșivă
Mai întâi.