Căzuse într-o dimineață de primăvară pe acoperișul blocului. Căzuse și atât. N-o băgase nimeni în seamă. De fapt nici n-o văzuse nimeni. Doar ploaia, vântul. Și uneori stelele. Apoi soarele. Mai mult, tot mai mult soare, așa sunt primăverile, merg spre vară, se topesc în căldură, după care alunecă spre toamnă și amorțesc în iarnă ca să poată să iasă din nou în martie, ude leoarcă, pleoștite și smotocite, urmând să se netezească încetișor în lumină împreună cu primele jocuri ale copiilor, cu blocurile înghețate și cu semințele care și-au înfipt deja rădăcina într-una din miile de crăpături ale acoperișului.

Dar soarele se duce și totul se întunecă, frunzele cad, iar pe bloc nu se mai vede nimic, nimic în afară de zăpadă și moarte, cerul e gri și lumea tăcută, dar iată că tăcerea se zgârie dintr-o dată într-un fel de scârț-scârț care nu ajunge decât la urechile unor bieți șoareci rămași singuri într-un apartament gol,

-Ai auzit, băiete?

-Ce?

-O rădăcină.

-O rădăcină?

-O rădăcină. Tocmai ce-a spart tavanul. Mâine o s-o zărim ca pe-un punct, poimâine ca pe-o pată și apoi ca pe-un fir care coboară pe lângă perete, încet…

-Da? Și o s-o mâncăm?

-Dacă mai trăim, băiete. Doar dacă mai trăim.

A doua zi, între tavan și perete se zărește un punct care crește și crește până când se zărește ca o pată care crește și crește și coboară pe lângă perete, încet, atât de încet încât șoarecii lihniți nu mai apucă să se bucure de ea, poate că au murit între timp sau poate că doar au coborât la etajul trei, poate s-au dus la bătrânul cu pijama albastră, bătrânul e o adevărată comoară, la el pe podea e mai mereu ospăț, îi scapă din mână și-i scapă din gură, dar uite că în ultimul timp nu prea mai are ce să-i scape, nepoata care venea să-i aducă mâncare n-a mai apărut de trei zile, cine știe de ce? nimeni nu știe, cu atât mai puțin bătrânul care vede friptură în loc de scaun, mămăligă în loc de bec și salam în loc de rădăcina care se strecoară perfidă pe lângă țeava caloriferului și se duce, se tot duce, în curând ajunge la etajul doi, blocul e plin de igrasie și toți pereții sunt uzi, dar mai uzi ca la etajul doi nu sunt nicăieri, apa țâșnește din țeavă și se pulverizează de jur-împrejur și nimănui nu-i trece prin cap s-o repare, la etajul doi nu e decât pictorița, iar ea nu se gândește să repare țevi, ci se gândește să le deseneze și ce poate fi mai frumos decât o țeavă ruginită din care sare apa?

În lumina rece a sfârșitului de februarie apa strălucește în culorile curcubeului, dar pictorița lucrează alb-negru, are ochelari cu lentile groase și de ani de zile nu mai distinge nici lucrurile și nici culorile lor, așa că ar fi imposibil să distingă curcubeul născut lângă perete sau rădăcina groasă apărută cine știe când și de cine știe unde chiar lângă țeava pe care o trage de ani de zile în pânze, a desenat atâtea țevi încât nici nu mai are loc de ele prin casă, dar totuși, desenează mereu, desenează pe dulapuri, pe pereți, pe ferestre și pe aer, dar nici aerul nu mai cuprinde atâta și atâta țevăraie, pictorița iese pe scară și pictează și acolo, țevile coboară din pensula ei odată cu rădăcina care se strecoară nevăzută pe lângă ele, la etajul întâi stă actrița cheală care vede rădăcina și se bucură, în sfârșit ceva viu în blocul ăsta mort!, dar rădăcinile nu cresc de sus în jos, ci de jos în sus, ce fel de rădăcină o mai fi și asta care crește invers?, o fi scândura unei scene care urmează să crească de jur-împrejur și pe care ea o să-și joace rolul vieții, are scenă, are rol, dar nu are spectatori iar actorii nu există fără spectatori, actrița își dă cu ruj, își pune peruca, își ia bastonul și se duce la parter, acolo stă studentul, iar studenții sunt cei mai buni spectatori din lume, actrița bate la ușă, sprijinită în baston și perete, studentul deschide, dar deschide greu, studentul e străveziu săracul, n-a mai mâncat de trei zile, dar pe actriță nu foamea, ci arta o interesează, o să vină studentul la ea la spectacol? scena tocmai se construiește, actrița îi arată rădăcina crescută la colțul camerei, studentul se uită și tace, rădăcina aia e periculoasă, se înfige în pereți și-i crapă, iar pereții crăpați pică la cea mai mică mișcare, e de ajuns să treacă un camion pe stradă, să se așeze un porumbel pe pervaz sau să strănute cineva, că gata! cade toată șandramaua, e martie, un martie ud leoarcă, pleoștit și smotocit care începe să se netezească încetișor în lumină odată cu primele jocuri ale copiilor, cu blocurile înghețate, cu plantele ieșite din semințele căzute aiurea pe ele și cu rădăcina înfiptă într-una din miile de crăpături ale acoperișului, trecută prin tavane și pereți de la un etaj la altul, de la șoarecii cu burta lipită de spate la bătrânul cu pijama albastră, iar de la el la pictorița cu lentile groase la ochelari, la actrița cheală și la studentul care închide dintr-o dată ochii, bătrânul cu pijama albastră a început să strănute, vremea e înșelătoare primăvara și oamenii răcesc ușor, hapciu, hapciu, o să vină căldura, o să treacă și răcelile așa cum trece totul pe lumea asta, e un soare înnebunitor, copăcelului de pe acoperiș i-au crescut frunze și flori, fluturi și albine, așa că la toamnă sigur o să aibă fructe, dar pentru asta îi mai trebuie puțin, încă puțin și ajunge la pământ, hapciu, hapciu, bătrânul cu pijama albastră își blestemă răceala și viața amărâtă, în timp ce rădăcina se desprinde de peretele blocului și se înfige în pământ, tencuiala se crapă, zidul plesnește, cărămizile se strâmbă, se mișcă, se clatină și o iau la vale învăluite în cioburi, sârme, lemne, praf roșu și durere.

Blocul s-a dărâmat. Au mai rămas din el un morman de moloz, o mânecă albastră de pijama și un copăcel cu rădăcina lungă cât patru etaje, cu frunze și flori, fluturi și albine, care la toamnă sigur o să aibă fructe.