Lumina care te așteaptă

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Te-am ținut dintotdeauna în spate, de când te-ai născut, de când ți-am auzit primul strigăt și ți-am văzut fața zbârcită, de când ți-am zărit căpșorul lins de fire moi de păr și ți-am atins degetele alea zbârcite și reci ca moartea, de atunci am știut că ești al meu și numai al meu și nimeni – nici chiar tu – n-o să poată schimba asta, și uite că am avut dreptate, n-ai reușit, o să te car încă o dată în spate, o să-ți salt pe umeri corpul hrănit cu glucoză și săruri și-o să pornim amândoi de-a lungul coridoarelor, a fost o greșeală, cine știe pe care ai vrut s-o impresionezi de data asta, ai apăsat pe pedală, iar mașina a țâșnit și dusă a fost! a plecat cu scârțâit de roți, a rupt bariera, a trecut prin cauciucurile puse de decor pe ponton și a plonjat în apă, a intrat frumos, cu botul, fără să stropească prea mult, mai știi, așa săreai și tu de la trambulină, întâi ai sărit de pe umerii mei, apoi de la un metru, pe urmă de la doi, până când nu ți-au mai ajuns trambulinele, te-ai fi urcat pe bloc și-ai fi sărit de-acolo, te-ai fi ținut de lună și-ai fi plecat spre pământ odată cu stelele, urmărit de mii de ochi și de sute de guri căscate, ca atunci la stadion, mai știi când te-ai urcat la mine pe umeri să vezi meciul prin spărtura din gard? intrarea nu era scumpă, dar noi eram tineri și n-aveam bani de bilet, iar ca să fim sinceri, pe tine nu meciul te interesa, ci fetele microbiste, fetele care-și urlau viața și dragostea în tribunele jegoase, fetele pentru care trebuia să alergi după nenorocita aia de minge ca să exiști, tu existai și fără minge, ele nu știau, dar aveau s-o afle, te-ai prins cu mâinile de marginea de sus a gardului și-ai sărit în partea cealaltă, mi-am simțit umerii goi și corpul îngreunat de ușurarea neașteptată, m-am urcat pe gard, mi-am lipit fruntea de placa de ciment, mi-am înfipt ochii în spărtura în care până acum câteva clipe fuseseră ochii tăi și am oftat adânc, fugeai, fugeai ca nebunul, trecuseși de tribune, lăsaseși în urmă gloatele de tehnicieni și mai aveai un pic și treceai și de gardul de sârmă, bodyguarzii veneau spre tine ca firele de metal atrase de un magnet uriaș, dar tu erai departe, corpul ți se decupa subțire în albastrul cerului și tribunele se încinseseră, te-ai aruncat pe gazon și ai tăiat stadionul pe diagonală, cu mâinile ridicate și ochii aprinși, urmărit de bastoanele paznicilor și de aclamațiile fetelor care nu te-au mai putut uita vreodată, cine ți-ar fi putut uita corpul prelung, privirea adormită și inima? mai ales inima, inima în care îngrămădiseși în nu mai știu care an, toate fetele din cămin, te-am ținut pe umeri iar tu ai ciocănit în primul geam de la parter, în două minute te sărutai cu cea care avea să fie marea ta dragoste până la următoarea fereastră la care aveai să întâlnești o altă dragoste, la fel de mare sau poate chiar mai mare, asta n-o știa nimeni și nici n-avea s-o știe vreodată, n-o știai nici tu, n-o știam nici eu, singurii atotștiutori erau umerii, umerii mei zdrobiți de tălpile tale, în noaptea aia ai sărutat toate fetele de la parterul căminului, mă dureau oasele și gândul că nu mă pot lungi ca o scară, aș fi vrut să te ridic până la etajul unu, până la doi și trei, aș fi vrut să te urc până pe acoperișul căminului și apoi s-o luăm încet printre blocuri, erau multe ferestre triste, multe fete nesărutate vreodată, treceai prin viețile lor ca artificiile, explodai dintr-o dată, după care dispăreai, lăsând în urmă lumină multă și mult fum, fetelor le plăcea lumina, dar nu suportau fumul, te mângâiau și pe loveau, te blestemau și te implorau, iar tu tăceai și fugeai, fugeai cât puteai, dragostea ta dura cât un zâmbet timid, cât o privire aruncată în fugă, o clipă pierdută în miliardele de clipe ale omenirii, o clipă care – pusă peste altă clipă, peste alta și alta – formează viața ta întreagă și toată dragostea lumii, o lume mare, făcută țăndări, lipită și cârpită ca pielea ta, te uiți în ochii mei și-ți smulgi perfuzia, ácele își plâng lacrimile de ser la capătul furtunurilor blege, brațele tale își plâng vânătăile și cusăturile, dar tu nu plângi, dimpotrivă! tu râzi și ridici mâinile spre mine, te iau în spate și mergem împreună pe coridoarele întunecoase, o asistentă te mângâie, o doctoriță se încruntă și o pacientă plânge în hohote, s-au stins artificiile, în urma ta miroase a fum amestecat cu lacrimi, dar ce lumină te așteaptă…

Îți pui genunchii pe umerii mei, apoi îți pui inima. Și tălpile. Te ridici în picioare. Tremuri și respiri adânc.

Iar lumea toată se aprinde dintr-o dată.

Raluca Poenaru

Raluca poate fi citită și aici.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: