Noi urcam la schit în fiecare săptămână, Duminica, pe o potecă înodată prin pădure. Pe drumul principal suiau sătenii, de cele mai multe ori cu mașina, uneori cu căruța sau pe jos. Deasupra tuturor se înălțau rândunelele ciupind cu țipete poalele cerului.

În restul săptămânii rar găseai pe cineva pe acolo. Mortul trebui să aștepte din miercurea sfântului împărat Justinian până în Duminica Schimbării la față asta însemnând că a stat în fund, rezemat în despicătura unui fag, cam patru zile și patru nopți, timp în care a fost o minune în sine faptul că nu l-au descăpățânat animalele sălbatice.

O altă minune a fost constatată de starețul schitului care, cercetându-i hainele, a găsit un fel de certificat de naștere din care rezulta că mortul fusese adus pe lumea aceasta cu mai bine de două sute de ani înainte. Treaba asta i-a făcut pe unii să pufnească și pe alții să își facă la cruci. Criminalistul a exclus din start posibilitatea ca persoana din certificat și mortul să fie aceeași. A scris el niște hârtii noi, au vârât cadavrul într-un sac și l-au cărat cu un ATV până în sat.

Miercurea următoare însă, în ziua sfântului apostol Matia, mortul s-a întors cuminte la locul lui și a stat iarăși în fund, rezemat de trunchiul credincios, până Joi, în ziua sfântului mucenic Ipolit, când a dat peste dânsul un văr de-al nostru care plecase după bureți.

Călugării l-au cărat iarăși la schit și l-au băgat în beci. Starețul a urcat la releu unde avea semnal la telefonul mobil și a sunat la Câmpulung, la legist. S-au gândit că poate este un alt mort până când au verificat la morgă unde deja fusese constatată dispariția cadavrului cu tot cu hainele de care fusese dezbrăcat și cu bucata de hârtie pe care era trecut numele Teodosie și data de naștere 6 a lui August anul lui Dumnezeu 1823.

Duminică era dezlegare la vin de Odovania praznicului schimbării la față a Domnului așa că am urcat la schit mai toți ai familiei chiar și unii mai îndărătnci întru Hristos cum ar fi bunicul nostru dinspre mamă, moș Dumitru. Pe drum s-a perindat aproape tot satul mânat de la spate de curiozitate și sperând să dea și ei peste mort dacă acesta va binevoi să se întoarcă. Numai că mortului nu-i păsa de gura lumii. S-a sculat iarăși de la morgă abia săptămâna următoare pe Marți, în zi de mare sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului. De data asta nu s-a mai pus în drum unde îl știa toată lumea ci a venit în poteca noastră. De aceea nu l-a găsit nimeni toată săptămâna deși au telefonat de la Câmpulung să întrebe pe stareț de el când au constatat că lipsește. Abia Duminică, de ziua sfântului prooroc Samuel, am dat noi peste dânsul și tot Duminică a fost singura zi în care mama a lipsit de la slujbă pentru că a decis să coborâm noi mortul în sat și să-i facem pomană ca și cum ar fi fost de-ai noștri.

Luni au venit de la poliție cu un ARO și o mașină frigorifică. Era cald de se lipeau muștele de pielea obrazului și le puteai ucide doar c-un dos de palmă. Se topiseră gumarii pe piatra unde ne ștergeam de noroi și un prunc se juca în cauciuc înmuind un băț de lemn și scriind ceva ce putea aduce a semne matematice sau a rumeguș înegrit. Noi eram toți în gura beciului de unde venea puțintică răcoare și ne uitam cum trec norii, sus de tot, pe deasupra piscurilor. Mama dădea la porci. Frații ăi mari erau la pădure cu tata. Bunica dormea în geamlâc cu gura deschisă de ziceai că trage să moară. Nu a ieșit nimeni la poartă să răspundă și polițistul a îndrăznit să intre ciocănind timid. Aveam un câine legat sub prun dar nu s-a dat. După polițist au intrat doi jandarmi care au uitat poarta deschisă. Pe acolo am pierdut cu siguranță o găină porumbacă tare bună de ouă.

Era ziua sfântului apostol Tadeu, unul din cei șaptezeci de apostoli mai mici chemați de Hristos să propăvăduiască învățăturile sale. În dimineața aceea am îngropat mortul în livadă, la zece pași de rândurile de pruni. Frații mai mari au săpat o groapă potrivită și tata cu moș Dumitru au însăilat un soi de ladă din scânduri despre care mama râdea că așa o fi făcut și Noe în grabă ca să-și salveze pielea de potop. Am aruncat toți pământ peste ladă și unii mai mici s-au apucat să se lovească cu bulgări. De aceea s-a și bocit la această înhumare. Apoi ăi mari au plecat cu tata la pădure iar bunicul a înjurat pe un vecin și s-a dus la el acasă să se odihnească.

Mama a ieșit din spatele grajdului drept în fața polițistului. Acesta s-a desoperit și s-a prezentat. Mama a ascultat cu atenție, a lăsat gălețile jos și l-a întrebat dacă nu cumva are rude în Bughea. Apoi și-a făcut socoteala că e văr de-al doilea cu noi și i-a zâmbit. Jandarmii s-au felicitat din priviri și părea că vor ieși în pas de marș din curte. S-a trezit bunica, a lunecat pe scări de parcă erau de gheață, a dat binețe tuturor și a anunțat că a visat mortul și că neapărat trebuie să urcăm la schit să vorbească cu starețul. Noi am ieșit toți din gura beciului și îmi amintesc ca și cum ieri s-ar fi întâmplat cum m-a lovit soarele în moalele capului și mi s-a înegrit totul în față. Atunci pentru prima oară în viață m-am îndoit de Judecata de Apoi și m-am gândit că este posibil când murim să dispărem în întuneric și dincolo să nu fie nimic, nici îngeri nici verdeață și nici cântec de harfă.

Polițistul a scris un proces verbal pe care mama l-a semnat mulțumită. Jandarmii s-au jucat cu câinele și ne-au dat eugenii. A intrat și soarele în nori și s-a făcut puțină răcoare. Bunica s-a dus la ea acasă și o auzeam cum vorbește singură pe drum. Noi ne-am pierdut repede interesul pentru autorități și ne-am retras iar în gura beciului până s-a făcu vremea să plecăm după vaci.

În ziua următoare, ziua sfântului mucenic Lup au venit iarăși de la poliție și de data asta i-a primit tata și nu i-a mai lăsat să intre în curte chiar dacă știa de la mama că polițistul e văr cu dânsa. S-a rezemat în stâlpil porții și a scuipat până a rămas fără salivă și apoi a aprins o țigară. Jandarmii au stat în soare câtă vreme s-a tot mutat o hârtie de la polițist la tata și înapoi până când a fost boțită și mototolită și tata a înfipt un deget în sufletul ei un pic mai jos de locul în care scria proces verbal. Nu au ajuns la nici un rezultat așa că și-au strâns mâinile și jandarmii s-au luminat la față când au urcat în ARO. Numai bunicul l-a înjurat iar pe vecin și bunica s-a speriat de înjurătură și l-a amenințat pe moș că atât mai lipsește să-și piardă sufletul și zicând asta a tras un fir de păr de sub broboadă ca și cum ar fi scos o sabie din teacă. Noi eram în gura beciului și mie mi-a trecut dintr-odată foamea gândindu-mă că gura bogată a bunicului îi va pierde sufletul nemuritor.

Seara ne-am dus toți în livadă și ne-am uitat la locul unde fusese îngropat Teodosie. Se lăsase puțin pământul așa că tata a cărat cu frații ăi mari câteva roabe de argilă în care imediat s-au repezit găinile să râcâie după viermișori. Cam pe atunci și-a dat mama seama că ne lipsește găina porumbacă și m-a făcut responsabil așa că a trebuit să-mi iau tălpășița și să caut jivina și n-am mai auzit rugăciunea cu care l-au convins ai mei pe mort să nu mai umble barmbura și să stea cuminte unde l-au pus dânșii. La cum o cunosc pe mama trebuie să fi fost scurtă și la obiect și mai ales trebuie să fi avut o parte în care i se prezentau umblătorului urmările neascultării. Aceea era mereu partea rugăciunii unde mama devenea inventivă.

Duminică, în ziua sfântului cuvios Pimen cel mare am urcat la schit numai noi, cei mai mici, mama și bunica. Pentru prima dată am dat pe cărare de oameni care ne tot salutau muncindu-se să ajungă sus. Față de drum cărarea era mai scurtă dar în anumite locuri trebuia să te opintești bine pentru că era mai multă stâncă și peretele mai greu de trecut. Mama a râs cu călugării și a zis că o să ceară taxă de întreținere pentru sfânta potecă. Apoi a intrat la stareț și am crezut că nu va mai ieși pentru că ni s-au dat mere și fagure de albine și un călugăr ne-a făcut limonadă cu lămâie așa cum mai primiserăm ultima oară când se călugărise un fin de-al tatii. Dar a dat Dumnezeu de nu s-a călugărit mama. A ieșit de la stareț zâmbitoare și am putut merge toți acasă și pe drum am râs pentru că bunica s-a împiedicat și s-a dus într-o râpă până n-am mai văzut-o și tot timpul cât aluneca a zis o rugăciune cap-coadă fără să se încurce măcar odată. Ne-a așteptat la ciutură, venind de-a dreptul prin izvor și a fost prima dată când am văzut o femeie despuiată pentru că bunica s-a dezbrăcat de toate hainele și s-a vârât în vana din care se adăpau animalele. Mama ne-a trimis de-a dreptul acasă și a rămas să-i bage mințile în cap iar eu am mers tot drumul cu capul în pământ și m-am gândit la sfârcurile negre ale bunicii și la pielea ei boțită ca un uger.

Luni era ziua Dreptului Iezechia și eu mânam vacile la islaz. Învățasem să fluier și cu asta mă îndeletniceam când am dat peste stareț care venea aproape plutind așa i se zbăteau poalele anteriului. Am dat să-i sărut mâna dar n-a stat. Atât m-a întrebat de mama și a trecut mai departe. Am împins vitele cât am putut eu de repede și m-am întors ca vântul acasă tocmai la timp să îi găsesc pe toți săpând în curtea din spate. Au aruncat argila într-o parte apoi bulgării și brazdele de pământ și când au dat de ladă numai au smuls o scândură să vadă dacă Teodosie mai este la locul său. Era sărmanul bine mersi, atât că se întorsese cumva pe-o parte și dusese o mână sub falcă de parcă ar fi vrut să-i fie mai moale. Atât că fusese despuiat de haine și carnea îi putrezise în fâșii groase ca șuncile care îi atârnau lăbărțate dezvelindu-i oasele albe peste care mișunau viermi dolofani. Moș Dumitru s-a dus mai în spate să nu-l audă strețul și a înjurat. Mama a icnit și i-a rugat pe frații mai mari să facă bine să acopere la loc sărmana noastră rudă adoptată. Ceea ce s-a făcut în grabă și la adăpostul liniștii. Apoi starețul ne-a spus că în drum, la piciorul fagului, a fost găsit un alt mort dis-de-dimineață.

Marți era dezlegare la vin și ulei și sărbătoare mare, se cinstea Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul. Noi mereu ne imaginam în această zi o mare luptă cu dracii în care Botezătorul ridicase sabia și de sabie pierise nu înainte de a beli câteva sute de draci cu turbane și suliți. De dimineață ne-am rugat să ajungem mari comandanți de oști sau măcar să fim primiți în armată și să avem uniformă, bocanci și mâncare de cartofi la discreție. Mama ne-a prăjit ouă și am mâncat pe săturate deși nici o clipă nu am fost iertat de dispariția celei mai productive găini pe care o aveam. Parcă se mai domolise și vipia. Se anunța o zi atât de liniștită că ne-a mirat pe toți agitația stârnită din nimic la poarta noastră.

Mai întâi s-a ivit un ARO de poliție din care au coborât zâmbitori jandarmii ca doi actori de cinema. Apoi s-a trântit o portieră și am văzut pe vărul nostru de-al doilea din Bughea însoțit de un polițist gras care purta pe cap un chipiu rotund dat pe ceafă. În urma lor a mai venit un ARO și mașina frigorifică de data trecută. În total s-au adunat în fața porții șapte reprezentanți ai autorității dacă nu socotim un șofer care a rămas pe bancheta din față a mașinii. Mama a ieșit din bucătărie și le-a fluturat mâna de parcă i-ar fi condus la tren. Tata în schimb nu a fost de acord să-i lase să intre și a strigat pe frații mai mari să priponească poarta. Apoi s-a tot aruncat peste gard cuvântul proces-verbal și citație până când unul din aceste cuvinte, uzat de atâta folosire, s-a deșirat și s-a transformat în cuvântul mandat, moment în care cei doi jandarmi au deschis gurile deodată într-un hohot de râs mut. Ceilalți care veniseră pentru prima oară la noi au vrut să intre pe portiță mânați de polițistul mai gras în vreme ce ruda noastră s-a opus slab, cu un oftat de codană, după care s-a dat doi pași în spate. Moș Dumitru, care urmărise totul din ușa grajdului, a eliberat două înjurături contondente și a apucat două furci cu care a ieșit în mijlocul curții. Mama a lăsat mai întâi mâna jos apoi a dus-o la gură. Eu m-am minunat tare pentru că ar fi fost prima dată în viața mea când aș fi mers la adunat de fân fără să-l fi cosit și asta era în mod evident un miracol în sine mai mare decât toate celelalte care se tot petrecuseră în ultima vreme.

Frații mai mari s-au dovedit mult mai puternici decât autoritățile. Tata l-a scuipat de polițist și i-a urat să-și bage mandatul în cur. Șoferul de pe frigorifică a strigat ceva către jandarmi, ca și cum el ar fi fost cel mai mare în grad și dintr-o dată toată cearta s-a stins. În liniștea care s-a făcut am auzit doar cum latră câinele nostru legat sub prun. Moș Dumitru a anunțat că-i bagă pe toți în pizda mamii lor de lași iar mama s-a smuls din pragul bucătăriei, a traversat curtea cu pas grăbit, l-a împins într-o parte pe tata și i-ar fi cârpit pe frații mai mari dacă ar fi rămas în calea ei împiedicând-o să deschidă poarta. Noi ne-am ridicat de la masă dar nu am avut curaj să ieșim din bucătărie. Însă am fost atât de hipnotizați de tot ce se petrecea în curtea noastră că nu am văzut cum o pisică alb cu negru se urcă pe masă și ne hăpăie pe rând resturile de ouă și miezul de pâine muiat în gălbenuș.

Mama l-a apucat de gulerul cămășii pe vărul nostru de-al doilea și l-a târât în spatele casei unde era îngropat Teodosie. Nimeni altcineva n-a avut curaj să se miște afară de tata care și-a aprins o țigară. Moș Dumitru a pus furcile la locul lor și și-a făcut de lucru în grajd. Frații mai mici au început să se certe unul cu altul neînțelegând cine le-a mâncat ouăle. În depărtare a șuierat trenul de nouă și douăzeci intrând în gară.

Tata a primit iarăși un proces verbal pe care l-a vârât în cămașă. A plecat mai întâi polițistul cel gras și mașina frigorifică apoi ARO cu jandarmii cei noi și în cele din urmă vărul nostru însoțit de cei doi jandarmi fotogenici. Frații s-au dus să se întindă pe la umbră iar tata s-a pus pe băut cu moș Dumitru înjurând tot felul de oameni pe care îi cunoșteau sau de care auziseră vreodată. Mama ne-a spălat cât de cât pe noi, cei mici, ne-a pus în șir indian ca pe gâște și ne-a urnit pe potecă spre schit ca să ascultăm slujba. În drum am trecut și pe la bunica dar ea n-a vrut să vină. A zis că o vizitase peste noapte un arhanghel și îi cântase numai ei și o obosise peste măsură atâta sfințenie. Îmi amintesc până în ziua de astăzi cum se referea la arhanghel ca fiind acoperit peste tot cu pene ca de gâscan, pufoase și mirosind a tămâie.

În curtea schitului era multă lume. Era întinsă și o masă așternută cu albituri dar nu se găsea nimic pe ea, nici măcar tacâmuri. Călugării erau toți înăuntru împreună cu starețul. Din ei ieșea un zumzet asemănător cu cel al albinelor care se strâng în jurul mătcii să o protejeze. Vremea era călduță. Pădurea se tocmea cu toanele toamnei care se tăvălea ca o scroafă prin mestecăniș. Unele frunze albeau, altele își suceau capetele, toate se scuturau nerăbdătoare.

Am mers și noi să vedem noul mort pe care călugării îl puseseră în beci. Nu sunaseră încă la Câmpulung pentru că nu știau ce meteahnă ar fi avut acesta, mai ales după pățania cu Teodosie, care dăduse atâtea bătăi de cap tuturor până se ocupase mama de dânsul. Așa că, într-o copaie scobită într-un trunchi de fag, unde iarna se punea carnea la sărat, am putut vedea un nou născut chircit ca o stafidă, înegrit pe margini și cu ochii alburii jumătate dezgoliți sub pleoapele străvezii. Avea cordonul ombilical retezat și așezat peste burta umflată ca o centură și labele picioarelor cu degete mici, aproape lipite. Noi, cei mici, ne-am întrebat cum putuse urca până la fag cu asemenea imperfecte lăbuțe și singurul răspuns care ne-a putut trece prin cap a fost că omulețul mergea în patru labe precum un iepure mai mare belit de blană și fără urechi. Ne-am închinat și am ieșit în curte unde am primit niște gogoși cam râncede acoperite cu praf de nucă la care am molfăit până s-a terminat slujba în biserică.

Joi, de Așezarea în raclă a cinstitului brâu al Maicii Domnului, a venit odată cu toamna noul nostru văr de-al doilea. De data asta în civil, purtând o cămașă cam murdară pe la guler și niște pantaloni cu genunchi dubli tăiați dintr-un soi de raiat. Tata l-a invitat în ușa grajdului și i-a turnat rachiu. Mama i-a dat un blid de ciorbă. Bunicul i-a strâns mâna și i-a zis printre dinți că data viitoare dacă se mai repede în poarta noastră o să bage furca în el. Apoi l-a bătut pe spate ca și cum ar fi căutat un loc prin care să treacă fierul cu ușurință. Noi, cei mici, ne-am strecurat pe rând afară din casă și ne-am pus pe spionat. Mulți au adormit prin ascunzători ceea ce s-a dovedit o adevărată bătaie de cap seara când a trebuit să fim adunați și băgați la culcare. Dar a existat și o parte bună în treaba asta. Scotocind după unul din frați am găsit un cuibar într-un butoi spart. Și în cuibar stătea cloșcă găina porumbacă. M-am repezit să-i spun mamei care se așezase la masă pe un scăunel și asculta la vărul nostru de-al doilea din Bughea.

Teodosie a rămas mortul nostru. Deși ne-au mai amenințat cu niște declarații și niște procese verbale autoritățile s-au încurcat la un moment dat în proceduri și l-au abandonat. Mortul schitului a fost predat la morgă și au existat câteva femei suspectate de pruncucidere. Totul s-a împotmolit însă în punctul în care au fost identificate mai multe. Nu le puteau condamna pe toate! Bunica ne-a povestit cum i s-a arătat Teodosie în vis. Era însetat după un drum lung și nimeni nu îi dădea să bea. L-a dus în casă și l-a omenit. A tăiat o găină și a scos o litră de rachiu. Apoi mama ne-a trimis de-acolo pe noi, frații mai mici, pentru că bunica se hotărâse că n-are ce face cu sufletul nemuritor și apucase pe calea pierzaniei. Tata a tot încurajat-o și chiar i-a turnat să bea în vreme ce moș Dumitru stătea mai într-o parte și zâmbea mulțumit.

Noi urcam la schit pe potecă în fiecare săptămână. Sătenii urcau pe drum. Pe deasupra, brăzdând vămile cerului, suiau rândunelele. Nu știu să mai fi apărut vreun mort nerevendicat prin părțile acelea. Mie de-atunci a rămas să îmi bântuie visele Teodosie însă nu vorbește cu mine cum a vorbit cu bunica. Stă acolo în ladă și putrezește.