Încă de la prima oră a dimineții, Joanne a știut că aceea va fi ziua în care toate lucrurile își vor găsi locul. La fel și ființele. Dormise prost, îl visase iar și de data asta personajul care i se arătase în vis era varianta grăsună și buhăită a celui care îi fusese prieten. Învățase deja să identifice calitatea zilei după figura din vis: dacă el i se arăta tânăr, suplu, zâmbindu-i poznaș, știa că va avea o zi bună; în schimb, dacă cel care îi tulbura somnul era un bătrânel durduliu, cu fața puhavă și cu ochii abia mijiți, lucrurile urmau să meargă prost. Uneori o ruga să îi spună o poveste, cu glasul lui pițigăiat și alintat, dar în noaptea care tocmai trecuse nu-i adresase niciun cuvânt, mulțumindu-se să îi arunce priviri răutăcioase din celălalt colț al dormitorului.

S-a îmbrăcat în pripă, cu ce a găsit la îndemână: un trening albastru și pantofi sport albi, deși știa că lui nu i-ar fi plăcut ținuta. Vremurile în care el făcea raiduri prin garderoba ei și îi spunea ce să poarte și ce să nu poarte păreau din altă viață. Din dormitorul improvizat în spatele bucătăriei, a luat un vas de porțelan cu capac și s-a îndreptat spre mașină. A chicotit gândindu-se cum i-a păcălit pe toți reporterii ăia enervanți de la People, ieșind în fugă din casă și țipând că fusese jefuită tocmai de Halloween, că îi lipseau ceva bijuterii, un manuscris – manuscrisul lui – și vasul kitschos de porțelan. Își dorise mult să se scrie și despre ea ceva în revistă, câteva rânduri, acolo. Ce, era așa de greu de înțeles că tânjea după puțină atenție? Mai ales că muncise pe brânci să organizeze o petrecere magnifică, care ar fi fost mai ceva decât Balul lui în alb și negru. Cu siguranță așa ar fi fost, doar respectase întocmai instrucțiunile lui și nu era el un excelent maestru de ceremonii? Îi invitase pe toți, toată elita de la Hollywood și aproape toți îi trăseseră țeapă. Desigur, era pe de-a-ntregul vina blestematului de Johnny. Toți se temeau că nu o să îi mai invite la emisiunea lui și asta îi făcea amnezici. Amnezici și lași!

Tu ai fi venit la petrecerea mea, nu-i așa, Trubaby? Ai fi venit, te-ai fi minunat în gura mare de ținutele invitaților mei, de cât de frumoși și spilcuiți sunt toți și apoi ai fi început să le spui cele mai picante bârfe de la Hollywood. Și, în scurt timp, toți s-ar fi adunat în jurul tău, te-ar fi rugat să le spui și mai multe povești și ar fi crezut că e o petrecere dată în cinstea ta sau, și mai rău, organizată de tine și ar fi uitat că eu sunt gazda. Te-ai cam grăbit, dragă T., te-ai grăbit așa cum ai făcut cu toate în viață și acum habar nu am ce să fac cu tine, rosti Joanne, mângâind cu mâna dreaptă recipientul din porțelan și gonind pe bulevardul Sunset, tăind calea altor mașini cu șoferi mai puțin grăbiți, care nu se treziseră cu ideea fixă că toate lucrurile trebuie să își găsească un rost și un loc al lor.

This is  KIIS-FM Los Angeles, the number one hit music station in Los Angeles. If you’re sick of listening to your usual playlists, then tune into 102.7 KIIS-FM for the best music, the latest news and celebrity gossip …, răsună din difuzorul radioului din mașină, în timp ce Joanne parca în fața clădirii administrative a Westwood Village Memorial Park, fără să știe exact cum ajunsese acolo.

̶  Cred că asta va fi casa ta, Trubaby. Ce zici? întrebă retoric Joanne, urcând cele câteva trepte ale clădirii principale și înaintând pe holul de unde un bărbat înalt și suplu, având în jur de patruzeci de ani o întâmpina cu un zâmbet studiat:

̶  Bine ați venit, doamnă Carson! Mă bucur mult să vă văd aici, apelând la noi! Numele meu este Owen Wister. Cu ce vă pot fi de folos?

Joanne îl privi discret – spera ea –, de sus până jos, gândindu-se dacă era nevoie să arunce în discuție numele lui T., pentru a obține într-adevăr cele mai bune servicii, sau dacă numele fostului soț – Johnny Carson –, pe care continua să îl poarte, era suficient. Privirea i se oprise asupra mâinilor neobișnuit de fine ale d-lui Wister și, strângând în brațe containerul din porțelan, pentru a fi mai convingătoare, spuse ușor înțepat:

̶   Caut un loc special pentru prietenul meu … Îl caut de ceva vreme și problema e că nu știu nici eu exact ce vreau. Credeți că mă puteți ajuta?

̶  Cu siguranță! Haideți să facem o plimbare prin sălile alăturate. Sunt sigur că acest lucru v-ar ajuta. Dar nu ați vrea să lăsați urna în biroul meu? Îmi imaginez că e destul de grea …, încercă d-l Wister să anticipeze nevoile clientei lui celebre.

̶  Ah, în niciun caz! Și eu sunt sigură că el și-ar dori să mă însoțească în această plimbare. În fond, urmează să îi aleg o casă în care va sta foarte, foarte mult timp și detaliile de tot felul au contat întotdeauna pentru el. Vedeți dvs., prietenul meu a călătorit foarte mult de-a lungul vieții și a locuit în mai mult țări, ca un nomad. Era tot timpul în căutare de ceva, nu știa nici el ce, așa că mi-e foarte greu acum să iau o decizie care îl va imobiliza pentru o perioadă lungă de timp. Îmi înțelegeți dilema?

̶  Desigur! Presupun că prietenul dvs. era celebru? încercă d-l Wister una din tacticile lui obișnuite de a obține câte mai multe informații, arborând un aer de indiferență.

̶  Celebru? pufni Joanne cu un dispreț incontrolabil. Prietenul meu a fost cel mai mare scriitor al timpurilor noastre. Ăsta e și motivul pentru care nu-și poate petrece eternitatea oriunde, continuă ea, în timp ce treceau printr-o sală pe a căror pereți se aflau o serie de cutiuțe numerotate, care semănau îngrozitor de mult cu niște cutii poștale.

D-l Wister, care începea să bănuiască despre cine era vorba, avu prezența de spirit să nu spună absolut nimic despre sala prin care tocmai trecuseră, ca și cum aceea era doar o anticameră în care oameni ca ei nu se cuvenea nici măcar să poposească și deschise ușa unei săli care arăta ca o bibliotecă. Imaginea o copleși pe Joanne și aproape că dădu glas gândului care spunea că asta ar fi o idee genială, dar își aminti în ultima clipă că lui T. nu i-ar fi plăcut să stea prin alți scriitori. Doar fusese un geniu, o celebritate!

̶  Sala asta e minunată, îl complimentă ea pe d-l Wister, dar cred că prietenul meu și-ar fi dorit ceva și mai special. Credeți că aveți așa ceva? întrebă Joanne, cu o aluzie subtilă la faptul că începea să se simtă neînțeleasă.

̶  Desigur! rosti prompt d-l Wister, repezindu-se să îi indice cu mâna o a treia încăpere, cu un perete plin de cripte mici din marmură.

Apropiindu-se de ele, Joanne citi primul nume pe care îi căzu privirea: Marilyn Monroe, și exclamă cu o sinceritate care o surprinse și pe ea:

̶  Aici e locul tău, Trubaby!

̶  Ah! Mă bucur mult, d-nă Carson, însă avem o mică problemă. Toate criptele din această sală sunt ocupate.

̶  Toate? insistă Joanne suspicioasă, în așteptarea conjuncției adversative.

̶  Absolut toate! DAR s-ar putea să găsim totuși o soluție. Cripta aceea de pe al doilea rând, cea care îi aparține lui Peter Lawford, o vedeți? Ei bine, familia Kennedy nu a mai plătit taxa de închiriere și întreținere de ceva vreme, așa că v-aș putea face o ofertă incredibilă dacă vă hotărâți acum.

̶  Sună foarte tentant, d-le Wister, dar trebuie să vă întreb, totuși, ce se va întâmpla cu cenușa bietului Peter? întrebă Joanne cu o ușoară jenă în glas, gândindu-se că, deși nu foarte celebru, actorul fusese căsătorit cu Patricia Kennedy, sora lui JFK și că, cel puțin această alianță ar fi trebuit să îi aducă un dram de respect postum.

̶  Ei, eu zic să nu vă frământați cu astfel de gânduri. Asta nu e responsabilitatea dvs.

̶  De acord! Putem bate palma chiar azi, dar v-aș ruga să îmi mai acordați o zi cu el. Voi reveni mâine cu urna și ne putem ocupa de toate formalitățile. Dar vreau să îmi petrec restul zilei cu dragul meu T.

̶  Desigur, doamnă Carson! Îmi permiteți să fac o presupunere legată de identitatea prietenului dvs., pe care îl țineți cu atâta drag în brațe? zâmbi d-l Wister, încântat de propria glumă.

̶  Chiar vă rog! A fost o zi așa de grea, încât mă voi lăsa prinsă în jocul dvs.

̶  E Tennessee Williams, nu-i așa?

̶  Ah, d-le Wister! D-le Wister! Cum puteți să spuneți așa ceva? Doar v-am explicat că e vorba de cel mai mare scriitor al timpurilor noastre. E TRUMAN STRECKFUS CAPOTE, de bună seamă, rosti cu emfază Joanne și se îndreptă iritată spre ieșire, încercând să își amintească harta labirintului de săli mortuare prin care o plimbase d-l Wister, pentru a nu fi nevoită să îl ceară ajutorul. Auzi acolo, Tennessee Williams! Ca și când …, iar șirul de gânduri îi fu întrerupt brusc de bucățica de bandă adezivă care i se desprinse de pe frunte și care ateriză pe urna ce adăpostea cenușa dragului ei prieten, Truman Capote. Era un truc care o ajuta în lupta cu ridurile.

***

Întoarsă acasă, Joanne se fâțâi o vreme cu urna în brațe, plimbându-se din sufragerie în bucătărie, și din bucătărie în fosta cameră a lui Truman. Ceva o durea. Făcuse o afacere bună, știa asta, și totuși era nemulțumită. O mulțime de imagini și amintiri i se aglomera în minte: ea și Truman în duplexul din New York, stând la povești cu orele, ea și Truman povestind despre copilăriile lor însingurate și dându-și seama, în scurt timp, că vorbeau, de fapt, despre aceleași traume, ea și Truman probând ținute, Truman învățând-o cum să ascundă tot ce simțea, toată anxietatea și toată depresia, pentru că e barbar să te arăți în felul acesta în societate, Truman sfătuind-o să stea cât mai mult căsătorită, pentru că, în fond, și căsătoria e o carieră, Truman încurajând-o să se mute înapoi în California după divorț, Truman mutându-se în casa ei din Los Angeles pentru a-i relansa viața socială, Truman punând la cale prânzuri și cine și petreceri cu așii de la Hollywood și apoi Truman dându-se bătut într-un mod discret, imperceptibil, atât de discret încât poate Joanne nici nu și-ar fi dat seama dacă nu l-ar fi auzit într-o zi spunând despre ea că e plictisitoare și dificilă, dar că lui îi e dragă și așa, chiar și așa. Iar ea nu s-a supărat, pentru că ăsta era Truman și ea îl iubea mult și așa, chiar și așa. Nu fusese niciodată una din lebedele lui, și-ar fi dorit asta, deși nu recunoscuse acest lucru în fața nimănui, nici chiar a lui. Le invidiase pentru privilegiile lor, mai ales înainte ca ele să-i întoarcă spatele, când Truman le era cel mai bun prieten. Și apoi Trubaby fusese doar al ei. Murise în brațele ei, iar ceea ce rămăsese din micuțul geniu devenise proprietatea ei. În fine, jumătate, pentru că Truman lăsase instrucțiuni clare ca jumătate din cenușa lui să ajungă la Jack. Blestematul de Jack! Și blestematele de lebede!

Joanne se repezi în dormitorul lui Truman, smulse de pe pereți câteva poze înrămate din care îi zâmbeau Truman și Jack, sau Truman și Babe, sau Truman și Slim, sau Truman și oricare din celelalte lebede, le trânti pe jos și le călcă în picioare. Se repezi apoi în dormitorul ei, răsturnă pe pat conținutul unei cutii japoneze din lemn încrustat și turnă în ea jumătate din conținutul urnei din porțelan. Iartă-mă, Trubaby! Știu că ai urât Japonia! Și așeză cutia pe polița de deasupra șemineului. Zâmbi. Truman era al ei, doar al ei. E drept, doar un sfert din el, dar era oricum mai mult decât îi dăruise cineva vreodată. Cântări apoi cu mâinile urna: era prea ușoară, iar domnul Wister părea un profesionist. Nu credea că îl va putea păcăli. Scoase din dulap, de pe raftul cel mai de sus o cutie de pantofi plină cu un praf gri și îl turnă în urna pe care urma să o ducă a doua zi la Westwood Village. Ridică din nou vasul de porțelan, îl scutură un pic, pentru a se asigura că cele două tipuri de cenușă se amestecă bine, apoi puse capacul la loc.

***

După ce aproape toate lucrurile și ființele își găsiseră locul în viața lui Joanne, într-o bună zi de decembrie, ochii îi căzură pe titlul unui articol din revista People: „Familia Kennedy are probleme financiare! Cenușa răposatului Peter Lawford, celebrul actor de la Hollywood și soțul Patriciei Kennedy a fost aruncată în ocean, ca urmare a neplății taxei de închiriere a criptei”. Vestea îi pică greu, ca o masă mult prea bogată, făcu o grimasă și apoi se gândi că, poate, într-o zi, cineva va scrie un articol cu un titlu la fel de șocant: „Geniul și câinele uniți pentru eternitate: Joanne Carson, fosta soție a celebrului Johnny Carson, gazda emisiunii de televiziune «The Tonight Show» a amestecat cenușa propriului câine cu cea a lui Truman Capote, înainte de a depune urna la Westwood Village Memorial Park.” Pufni în râs și se gândi că acest lucru era imposibil. Nu va afla nimeni micul lor secret, în afara lui. Privi în sus, din reflex și spuse mai mult pentru ea Îmi pare rău, Trubaby! Apoi i se păru că aude și răspunsul Nu-ți face griji, darling! Mai bine spune-mi o poveste!