Piatra nu doarme. Are ochi să vadă, dar nu are ochi să închidă; și cu toate astea, în noaptea aia noi i-am închis. I-am închis și n-am mai știut nici de noi și nici de altceva, iar când ne-am trezit spre dimineață, când ceața începea să se ridice și lumea prindea să se nască din nou, n-am îndrăznit să-i tulburăm liniștea, așa că am tăcut și nu ne-am întrebat dacă ne adormise fumul lacrimii albe de Chios, cântecul femeii, pașii ei amestecați sau rochia albastră care i se legăna ca o apă, ca un vis,

dar de unde să știm noi ce e visul? piatra nu visează, piatra vede și știe, numai că noi, chiar dacă în ziua aia am văzut, de știut tot n-am știut,

n-am știut de ce – de când a răsărit soarele și până când a apus – au bătut la ușă fel de fel de oameni cu fel de fel de lucruri, unul a adus un balot de stofă albăstruie, mai înalt ca el, altul un sul de cașmir de culoarea nisipului, rulat și legat strâns cu o panglică subțire, altul – dimie, altul – postav, alții lână și bumbac, dar cei mai mulți au adus pânză cenușie de in, asta știu acum, dar atunci nu știam nimic din toate astea,

tot ce știam era că oamenii îi dădeau femeii sulurile alea ciudate, iar ea îi plătea și-i trimitea să le așeze unele peste altele lângă cutia cea mare de lemn,

– Ce-or mai fi și astea?

– Pietre.

– Nu sunt pietre. Sunt prea ușoare.

– Atunci lemne. Uite că în mijloc au cercuri ca trunchiurile de copac.

– Lemne albastre?

– Or fi putrede.

Nu erau. Nu erau nici putrede, nu erau nici pietre, nu erau nici lemne. Seara, târziu după apusul soarelui, femeia s-a ridicat din întunericul în care stătuse multă vreme nemișcată, a aprins o lumânare și s-a dus să le cerceteze. Ridica flacăra lumânării în dreptul fiecărui sul, îl mângâia, îl desfăcea la capăt, depărta de pe el un strat subțire pe care îl pipăia îndelung, cu degetele, cu podul palmei, cu obrazul, cu fruntea,

– Acum o să plângă.

– De ce să plângă?

– Așa fac femeile.

Așa făceau femeile, dar nu și cele singure; iar femeia cu rochie albastră era singură. A pus lumânarea pe masă, a luat o teslă din ladă, a băgat-o între scândurile cutiei și a apăsat cu toată puterea. Scândurile au trosnit, s-au depărtat unele de altele, iar când femeia le-a tras cu putere, au căzut pe podea ca petalele unei flori uriașe. În locul lor a rămas un fel de masă pe care era montată o mașinărie neagră cu o roată și un braț terminat cu un vârf îndreptat în jos. Masa avea picioare de fier și între ele o placă tot de fier.

Femeia a dezlegat sulul cel mai de sus, l-a apucat de-o margine și l-a smucit cu o mișcare bruscă din încheietură. Din sul s-a desfăcut un strat subțire de ceva care semăna cu rochia ei albastră, și din care a tăiat o bucată cu foarfeca. A pus bucata sub vârful ascuțit al mașinăriei negre. Și-a tras un scaun aproape și s-a așezat. A scos dintr-un sertar al mesei ceva ce aveam să aflăm pe urmă că era un mosor de ață. L-a înfipt într-o țepușă fixată pe brațul mașinăriei, a învârtit de vreo două ori roata, apoi a început să apese cu tălpile pe placa de fier dintre picioarele mesei. Mașinăria a prins să scoată un țăcănit înfundat și din vârful brațului a ieșit un ac, acul a coborât în viteză spre bucata de material, s-a înfipt în ea, după care a ieșit și a urcat la fel de repede de unde ieșise, ca să iasă încă o dată și încă o dată, să înțepe materialul și să-și lase în el urma albă de ață, să coasă o linie atât de dreaptă cum niciuna dintre femeile pe care le văzuserăm nu reușise vreodată să facă cu acul, iar de viteză nu mai era nimic de zis, în timpul în care cineva n-ar fi reușit decât să întindă ața, mașinăria făcuse mai mult de zece împunsături,

mă așteptam ca vreuna dintre noi să se mire sau să întrebe, dar n-a fost așa, niciuna nu spunea nimic, iar în încăperea luminată de flacăra tremurătoare a lumânării nu se mai auzea nimic în afară de țăcănitul mașinăriei și de o bufniță care începuse să strige undeva în depărtare.